CIPRIAN VOICILĂ - antropolog, cercetător la Muzeul Țăranului Român - "Satul îți redă libertatea pe care o pierzi la oraș"

O veste mare - Românii se întorc la sat!

În România anului de grație 2019, cifre­le atestă un fapt uimitor. Sute de mii de ro­mâni întorc ceasornicul tim­pului îna­poi și se mută de la orașe în sate. E o miș­care in­­versă decât cea cu care ne-au obișnuit socie­tă­țile occi­den­tale, care s-au ur­banizat prin in­dus­trializare. Îm­preună cu antropologul Ci­prian Voicilă, cercetător la Muzeul Ță­ra­nului Ro­mân, am încercat să aflăm ce îi mână pe români în afara orașelor și de ce îi atrag satele.

"Înainte de toate, e vorba de întoarcerea la natură"

- Domnule Ciprian Voicilă, de ce credeți că pleacă românii înapoi la țară, după ce în pe­rioada comunistă industrializarea a pustiit sa­tele?

- Trebuie să spun dintru început, că în afara cifrelor menționate de dumneavoastră, nu avem încă un studiu sociologic care să ne lămurească în privința motivațiilor. Nu i-a întrebat nimeni, la modul serios, pe cei care se mută înapoi la țară de ce o fac. Știm însă că ei sunt, în marea lor ma­jo­ritate, oameni în vârstă de 50-60 de ani, oa­meni pentru care satul e mai potrivit, întrucât are un cadru propice pentru o viață firească, așa cum o înțelegi după o anumită vârstă. Dacă e să facem fiecare dintre noi o excursie în adoles­cen­ța noastră și în prima tinerețe, o să ne amin­tim că la vârsta aceea, tentația este să ajungi într-un oraș mare, pentru că acolo ai universități și in­telec­tuali mar­canți și o piață a muncii mult mai extinsă și mai diversificată decât la sat. Pen­tru acea perioadă de viață, marile orașele sunt mai atrăgătoare. Dar trec anii și, odată cu ei, nevoile noastre se schimbă. Te că­să­torești, apar co­piii, îți pui deja problema nevoilor celor apropiați și ajungi să te întrebi dacă orașul îți oferă o viață sănătoasă. În esență, dincolo de toate, e vorba de natură. Orașul nu o are, satul o ofe­ră din plin. Gândiți-vă că la oraș natura su­pra­viețuiește în parcuri și în anumite cartiere. Unele sunt pline nu­mai de betoane. Etologii spun că această rea­litate pustiită generează un efect advers adânc în om. Lipsa naturii deter­mină pierderea unor sen­timente profunde, pre­cum sensibilitatea față de frumos, respectul pen­tru tot ceea ce te depă­șește, venerația chiar. Gân­diți-vă ce înseamnă să urci un munte sau să pri­vești o pădure bătrână, e sen­ti­men­tul acela care te izbește, pur și simplu, că e o fru­mu­sețe per­fectă, care nu a ieșit din mâ­na omu­lui. Nu e un artefact uman. E un senti­ment foarte im­por­tant al sacrului sau sublimului, cum vrem să îl nu­mim, pe care omul îl regăsește când se reîntoar­ce la sat. Plecând de aici, putem discuta ce în­seam­nă să revii la natură, într-un cadru în care au trăit până acum străbunii noștri, un cadru care îți oferă șan­sa să redevii om, adică să îți re­des­coperi acele trăsături și deprinderi pe care le regăsești în toată cul­tura umanității, trăsături pe care orașul le alterează.

"Față de suprapopularea orașului, satul îți oferă spațiu vital"

- Am putea face un catalog al problemelor orășeanului pe care satul le poate rezolva?

- Sunt multe, dar eu aș începe cu suprapopu­larea. Ea este o constantă a orașelor mari și, mai cu seamă, ale celor românești, sufocate de trafic. Supra­aglomerarea îți supralicitează capacitatea naturală de a crea și a întreține relații umane. De aceea, în mediile suprapopulate crește automat, în mod natural, agresivitatea, pentru că omul are ne­voie de un spațiu vital. Este suficient să te urci la o oră de vârf în București într-un troleibuz supraaglo­merat ca să înțelegi acest lucru. Toată lumea este cu nervii întinși la maximum. Așa se face că în ma­rile orașe, paradoxal, gradul infrac­ționalității este mai mare decât la sat. Dacă ești nevoit să interac­țio­nezi cu un număr prea mare de oameni, apare în tine o reacție inversă. De aceea, orășenii simt ne­voia să se izoleze, au sen­timentul că nu pot rămâne niciodată singuri cu ei înșiși, se rezumă la un număr restrâns de per­soane cu care interacționează și față de care își manifestă afecțiunea, de regulă mem­bri ai fami­liei. De aceea ajungi ca, la o anu­mită vârstă, să fugi la sat, care îți oferă spațiu vital și un număr firesc de contacte umane.

"Competiția îndârjită este un alt motiv pentru care românii fug la sat"

- Contacte care nici nu presupun, ca la oraș, o competiție sângeroasă...

- Da, în marile aglomerări umane există un stres permanent cauzat de competiția cu ceilalți și cu tine însuți, iar acesta este al doilea motiv pen­tru care românii fug la sat. În oraș, încă de la grădiniță, ei sunt educați să fie întotdeauna pri­mii! Suntem în concurență cu semenii noștri, pe care trebuie să îi depășim. Konrad Lorenz, pro­fesor de psihologie comparată, își pune în­tre­barea ce produce un rău mai mare umanității - concurența cu ceilalți sau bomba atomică? El spune că, în cele din urmă, concurența determină în oameni o stare de agitație permanentă, ge­ne­rată de frică - frica de a-ți pierde serviciul, casa pe care o iei în rate, frica de a nu mai primi un răs­puns pozitiv din partea semenilor. Așa că oră­șeanul ajunge să trăiască o viață extrem de agi­tată, din frică. Și ceea ce este și mai rău, nu are nicio pauză în acest stil de viață. De aceea în­cearcă să scape la sat, fie și pentru un sfârșit de săptămână. Să își ridice acolo un refugiu. Rezist cinci zile pe săptămână, dar două zile mă retrag și îmi reîncarc bateriile, ca să mă întorc în arenă și să mă confrunt cu semenii mei. Sau, ajunge la o vârstă în care își spune - destul! Mă mut la sat pentru ca restul vieții, câtă mai am, să pot trăi în liniște, re­cuperând ceea ce nu am putut trăi până acum - tihna.

- Dar nu există și la sat concurență? Nu își doresc țăranii să fie fruntea satului, și nu coada lui?

- Există, dar este o concurență foarte diferită. O concurență a mândriei de a fi mai harnic, mai muncitor decât ceilalți, mai gospodar, o con­curență care avea la bază câteva valori obiective îm­părtășite de toți. Nu era o competiție pentru resurse, generată de frică. Iar asta genera o ie­rarhie reală, nu închipuită. Toată lumea îl vedea pe fruntașul satului că își lucra singur pământul.

"Plăcerea orașului e înlocuită de bucurie"

- Orice orășean plecat la sat visează să lu­creze o bucățică de glie, să mănânce din roa­dele gos­po­dăriei lui.

- Da, și aici ajung la ultimul motiv al plecării la sat. La oraș ești obișnuit să ai totul la dis­poziție, să nu îți amâni nicio dorință. Dacă nu ai bani pen­tru ce vrei să îți cumperi, atunci faci un credit. Fa­cem tot ce putem ca să ne transformăm viața într-o plă­cere permanentă. Însă există un sentiment profund, care vine numai în urma efor­tului, a mun­cii, a aș­tep­tării, iar acest senti­ment e mai ușor de găsit la sat. E vorba de bucu­rie, foarte diferită de plăcere. De pildă, bucuria că îți crești roșiile în grădina din spatele casei, chiar dacă muncești mult pentru asta și ești silit să aștepți să crească. Nu le iei de la piață în câ­teva minute. E un ritm la sat în care intri ori­cum, vrând nevrând. Primăvara ari și semeni, vara ai grijă de ceea ce ai semănat, iar abia la toamnă cu­­legi. La sat înveți că viața nu este o plăcere con­ti­nuă, ci are în ea și efort, iar efortul, răb­da­rea, ro­desc și asta îți aduce bucurie. Și mai este ceva. Da­că te înveți să aștepți, să mănânci din ceea ce cul­tivi cu mâna ta, ai un sentiment de li­bertate. Iar oa­me­nii caută libertatea de la sat. La oraș ai confort, dar ești mereu condiționat de bani și de ceilalți. Ai nevoie de bani ca să cum­peri mân­ca­rea oferită de cei­lalți. Ai nevoie să faci un credit pentru că locu­ințele sunt foarte scumpe și trăiești mereu terorizat de rate, pe care țăranii nu le au, pentru că la sat ca­sele sunt ief­ti­ne. Satul nu îți oferă confort, dar îți redă independența pe care o pierzi într-un sistem închis, care îți oferă de toate, dar îți ia libertatea.

- Fenomenul acesta de întoarcere la "matcă", în sat, spune ceva despre firea românilor?

- Cei care părăsesc orașul pentru a trăi la sat, în cadrul naturii, demonstrează chiar prin această ale­gere că satul, în mentalul nostru colectiv, con­ti­nuă să fie o referință importantă, în ciuda transfor­mă­rilor violente produse de comunism (colec­ti­vizarea și industrializarea forțată) și în pofida pro­nos­ticurilor sumbre lansate de cei care l-au de­clarat, fără să aducă probe majore, mort și îngropat. Satul rămâne o caracteristică importantă și din alt punct de vedere. Dacă vă amintiți, Blaga afirmă că spațiul în care te-ai născut își pune amprenta asupra vieții tale, inclusiv asupra inconștientului tău. Dacă el are dreptate - și eu cred că are - românii vor pur­ta cu ei, în orice colț al lumii s-ar duce, ceva din ma­­tricea noastră stilistică. Cei care abandonează orașul de dragul satului, simt, probabil, o atracție ire­zistibilă, care se trezește în partea tainică a per­so­nalității lor: în inconștient.

- Fenomenul social al migrației spre mediul rural poate fi și o dovadă de patriotism?

- Trăim niște vremuri stranii, în care fie te fe­rești să declari în public că, da, dom­nule, îți iubești țara și că îți este dragă is­toria acestui neam urgisit sau, dacă o faci, o spui cu jumătate de gu­ră. Nu e ni­­mic rușinos în a te simți le­gat sufle­tește de străbunii tăi. Pentru ori­ce om cult și ci­vi­li­zat, a fi patriot e firesc, așa cum firesc este să mergi în po­ziție verticală și nu în patru labe.