De 12 ani în Mefisto
- Ofelia, să începem cu teatrul, profesia pe care o duci, cu tenacitate, spre desăvârșire. Care sunt ultimele noutăți?
- Cea mai nouă și bună veste este că am început să le predau actorie studenților de anul întâi, și asta îmi place foarte mult. Am mai avut niște tentative, dar mi s-a părut prematur, nu mă simțeam suficient de pregătită, dar de data aceasta am o promoție cap-coadă, iar studenții sunt niște tineri foarte talentați. Tot noutate este și faptul că la Teatrul "Radu Stanca" soții Andrei și Andreea Grosu vor monta "Cui i-e frică de Virginia Woolf?", cu mine în rolul principal. Dar am mereu o strângere de inimă când e vorba să spun ceva despre proiectele viitoare. Un spectacol este un lucru atât de fragil, încât mi-e și frică să vorbesc înainte să se întâmple. Prefer să povestesc după premieră.
- Tu unde ai terminat facultatea?
- Eu am terminat la Cluj, la clasa lui Marius Bodochi. Am fost ultima lui promoție, pentru că imediat după ce am terminat noi, s-a mutat la București.
- A fost pentru tine o presiune să joci un rol atât de important ca Mefisto la o vârstă atât de tânără și în compania unui actor de talia regretatului Ilie Gheorghe?
- Tocmai că nu. Silviu Purcărete are un talent deosebit de a-și minimaliza importanța, de a se retrage cumva în plan secund, de a se arăta mereu mirat și surprins. Așa era și domnul Ilie Gheorghe. Și aveau grijă să mă plaseze într-un spațiu confortabil, în care să nu simt nici că trebuie să demonstrez ceva, nici că am de recuperat vreun handicap de vârstă sau de experiență. Gândurile de genul ăsta m-ar fi bruiat și m-ar fi proiectat în afara spectacolului, m-aș fi privit cu ochii altora, dar nu a fost cazul. Nimic nu mi-a tulburat concentrarea la rol. Ei doi au avut grijă să nu dezvolt complexe inutile. Lucrul la spectacol a mers într-un mod foarte natural și organic. Așa că, deși diferența de calibru dintre mine și Ilie Gheorghe era evidentă pentru toată lumea, în timpul lucrului eu nu am simțit-o.
- Joci rolul Mefisto de aproape 12 ani, un timp în care, obligatoriu, te-ai maturizat. S-a îmbogățit și personajul?
- E un rol suficient de dificil cât să trebuiască să lucrez continuu la el. E chiar o mare șansă să pot să joc un rol așa o perioadă lungă de timp, eu să mă modific, să cresc și să simt cum rolul crește cu mine. Sigur că odată cu vîrsta și cu experiența, experiența de viață, nu doar cea artistică, vine și o altă înțelegere. Acum pot să îi descopăr valențe noi personajului. Orice rol e viu și se modifică seară de seară. Cu atât mai mult își shimbă consistența un rol jucat timp de aproape 12 ani.
- Te copleșește și fizic un astfel de rol?
- Da, și Mefisto, și toate celelalte roluri dificile care mie îmi plac atât de mult îmi provoacă insomnii. Nu pot dormi noaptea dinaintea spectacolului și nici în cea de după, pentru că personajul continuă să trăiască în tine, chiar și după căderea cortinei. Pentru un rol te modifici mental și fizic, ajungi un tot organic cu personajul și osmoza nu se poate termina când s-a încheiat spectacolul.
Viața cu Sofia
- Ți-a dăruit Dumnezeu o fetiță superbă. De când ești mamă, ți s-au schimbat prioritățile?
- Nu, fetița mea și-a găsit locul în viața mea, pur și simplu. E adevărat, totuși, că dacă înainte de apariția ei eram mai haplea, în ceea ce privește profesia, jucam orice, indiferent ce personaj sau ce spectacol, eu voiam să joc tot, să îmi simt sufletul și mintea ocupate, acum prefer să asimilez și când dau totul pentru un rol, acela să însemne cu adevărat ceva. Sunt mult mai atentă la calitate și mai puțin la numărul de roluri. Înainte de Sofia, mă aruncam în orice rol, dar acum am realizat că toată arderea aceea, tot ce consumi atunci când construiești un personaj necesită timp și că e mult mai bine să fac un rol așa cum trebuie, chiar dacă mai rar. Acum prefer să am mai puține proiecte, dar să fie bune. Cred că, de fapt, schimbarea mea nu a venit odată cu Sofia, ci odată cu maturizarea mea firească. Domnul Purcărete îmi spusese demult că eu sunt cam bulimică în ceea ce privește teatrul, că vreau tot și dintr-odată și că asta nu e bine. Înainte chiar voiam să joc în tot. Dacă se făcea un spectacol la noi la teatru și nu eram distribuită, mă deprimam groaznic, îmi umpleam repede timpul cu altceva, acum am înțeles că e foarte important să faci pauze, să dai voie sufletului și trupului să își revină.
- Oricum, toți regizorii care vin să monteze la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu te vor pe tine în distribuție. Ai învățat să spui și "nu"?
- Mai degrabă se zice pentru mine "nu". Dar deciziile manageriale în privința asta au fost de cele mai multe ori bune. Foarte rar s-a întâmplat ca să fi dorit să fiu într-un proiect în care se spusese "nu" pentru mine, pe linie managerială. După ce trece primul val de emoție, realizez, gândind la rece, că e mai bine pentru mine să lucrez în mai puține proiecte. Acum sunt și foarte ocupată, pentru că îmi pregătesc doctoratul, citesc mult, mă pregătesc pentru cursurile pe care le țin la studenți, iar ziua nu are totuși decât 24 de ore.
"În film mai am foarte multe lucruri de învățat. În teatru mă simt mult mai liberă"
- Multă vreme nu ai făcut film, acum faci. Ai primit în 2015 premiul Gopo pentru rolul din "Q.E.D", ai fost acum nominalizată la aceleași Premii Gopo pentru rolul din filmul Ancăi Damian, "Moon Hotel Kabul". Te simți la fel de sigură în film ca în teatru?
- Și da, și nu. Sunt conștientă că în film mai am foarte multe lucruri de învățat. În teatru mă simt mult mai liberă. Deja, tot ce ține de meserie în teatru am asimilat, e ca o a doua natură, în film, în schimb, sunt multe lucruri pe care nu le știu și din cauza asta nu mă simt pe platou în largul meu, așa cum mă simt pe scenă. Dar îmi place filmul foarte mult și sper să mai fac.
- Te-a bătut vreodată gândul să te muți la București?
- A fost o perioadă în care nu eram mulțumită cu mine. Simțeam că vreau să se schimbe ceva. Nu era neapărat gândul să vin la București, dar voiam o schimbare, nu era un gând concret, ci mai degrabă o căutare. "Ce aș putea să fac ca să îmi împrospătez cariera?". Mi-ar plăcea, de pildă, să joc cu parteneri noi. Și acum, după ce am avut ocazia să lucrez cu Miklos Bacs la "Faust" (l-a înlocuit pe regretatul Ilie Gheorghe), am simțit că parcă m-am redescoperit. Simt periodic nevoia să mai schimb aerul. E adevărat că la București sunt mult mai multe șanse dacă vrei să faci film. Realist vorbind, când fac un casting, regizorii de film iau în primul rând actorii din București, pentru că le sunt mai la îndemână. Iar în București sunt foarte, foarte mulți actori, unii dintre ei chiar foarte buni. De-abia după ce îi epuizează pe ei își mai aruncă regizorii ochii și în teatrele din provincie. E de înțeles.
"Sibiul s-a potrivit perfect pe structura mea"
- Ai spus că ți-ai dori alți parteneri de scenă. Ți-ai dori să lucrezi și cu alți regizori?
- Da, sigur. Mi-aș dori foarte tare să mă întâlnesc din nou cu Alexandru Dabija care e un regizor minunat. În general, în munca alături de un regizor foarte mare, descoperi lucruri nebănuite în tine și asta e ceea ce visează orice actor: să se depășească pe sine, să ajungă în locuri noi sau pe drumuri nebătute. Mi-aș dori să îl reîntâlnesc și pe Radu Afrim, cu care am lucrat în studenție. Apoi, când a venit el la Sibiu, eu eram gravidă, chiar urma să nasc atunci când scotea premiera, așa că nu am intrat în proiect. Nu a fost să fie, din păcate, deși tare mult îl așteptasem. Îi apreciam foarte mult imaginația încă de pe când era student. E un artist care debordează de talent. Are și o zonă poetică și mult umor. Îmi place foarte, foarte mult.
- Peste zece ani unde te vezi? Tot la Sibiu?
- Habar n-am. Nici măcar nu-mi propusesem să stau atât de mult timp aici. Am crezut că o să stau un an-doi și pe urmă gata, dar Sibiul s-a potrivit perfect pe structura mea, e ceea ce mi-am dorit: un loc unde pot să cresc profesional și unde să am liniște în viața personală. Aici oamenii sunt delicați, nu mă simt agresată în niciun fel. Nu se intră în intimitatea mea și asta îmi convine foarte mult. Și, efectiv, îmi place orașul și îmi plac împrejurimile lui.
Foto: TNRS/Adi Bulboacă, Sebastian Marcovici, Agerpres