Fata care a învins moartea de trei ori

Andreea Sumanu este, de mai bine de 10 ani, jurnalist de televiziune în Bucu­reşti.

Născută între munţi, la Braşov, e o ardeleancă puternică, directă şi hotărâtă, pe care, după ce ajungi s-o cunoşti, ştii că te poţi baza pe ea în orice privinţă. Sprijină cu drag pe oricine, spune în faţă ce are de spus, luptă pentru cauzele în care crede. Iar de cinci ani, cauza Andreei este una dintre cele mai nobile: îi ajută pe bolnavii de cancer să lupte, atunci când medicii rămân neputincioşi. An­dreea şi-a asumat misiunea aceasta în cunoştinţă de cauză, la 29 de ani, a fost pusă ea însăşi la zid, de boală. Şi nu o dată, ci de trei ori! A fost diagnosticată cu cancer limfatic, şi după luni groaz­nice de tratament agresiv, medicii s-au predat. Le-au spus părinţilor că pentru fiica lor frumoasă şi mult iubită nu se mai poate face nimic. Se întâmpla tocmai după ce primele tumori dispă­ru­seră, în urma chimioterapiei, şi răsuflau uşuraţi. După un răgaz de bucurie şi de speranţă, aflau că boala mârşavă se mutase la creier. Dar Andreea avea să învingă cancerul şi-a doua oară pentru a fi, apoi, la un pas să moară din cauza unei bacterii contractate în spital. Dar s-a ridicat din nou, a luptat şi-a învins. Acum, Andreea este căutată de sute de oameni care duc aceeaşi luptă cumplită pe care a dus-o şi ea. Lupta cu boala, cu frica şi deznădejdea. Toţi vor să-i ştie secretul, să afle cum a reuşit să biruie moartea de trei ori. Povestea Andreei este cea mai bună dovadă că puterea miraculoasă a vindecării se află în noi, în iubirea celor care ne sunt aproape, în rugăciunile mamei şi în credinţa în Dumnezeu. Andreea a fost binecuvântată cu toate! Iar astăzi, întoarce binele către cei care au cea mai mare nevoie de el: bolnavii de cancer, cărora medicii nu le mai dau speranţă.
"Andreea, cât o să mai rezişti aşa?". Eram colege pe vremea aceea, în vara lui 2014. Ne adunam toate fetele din tura de noapte, pe scările încăpătoare care duceau la etajul de sus, în puţinele pauze pe care le aveam. Şi povesteam, râdeam, ne făceam confidenţe. De câteva luni, Andreea îşi mai luase un job. Era veselă, deşi părea mai obosită de la o vreme, şi ochii nu-i mai străluceau ca de obicei. Avea părul prins într-o codiţă la spate şi, în lumina difuză şi cenuşie, într-o seară am văzut că are cearcăne vineţii. Şi parcă o umbră verzuie îi stăruia peste chip. Deşi nu s-a plâns niciodată, era clar că se întâmpla ceva cu ea. Doar o dată s-a plâns că o doare coloana din cauză că are hernie de disc şi că între slujbele ei, una de zi, alta de noapte, abia dacă reuşea să doarmă puţin. La scurt timp, însă, Andreea a început să aibă dureri puternice de stomac. Se cocoşa sub tăişul junghiurilor care o secerau. O vreme le-a mai îmblânzit cu pastile, dar foarte repede durerile au devenit de nesuportat. Andreea a ajuns la urgenţe de trei ori, în două săptămâni: "Munceam aproape non-stop, mân­cam haotic şi compensam cumva lip­sa somnului cu mâncare. Mă în­grăşasem şi mă uram pentru tot. Pen­tru felul în care arătam, pentru că ajun­sesem să muncesc ca un sclav, ca să-mi plătesc chiria şi ratele la bancă".A fost momentul în care a re­nunţat la al doilea serviciu. Şi tot atunci a început să meargă din spital în spital, ca să afle ce are. I se dădeau pansamente gastrice şi era trimisă aca­să. Primul diagnostic a venit abia la începutul lui iulie, într-un weekend când era la părinţi, la Braşov. Într-o seară au apucat-o şi aco­lo durerile, a ajuns din nou la urgenţe şi după o noapte în sala de aşteptare, în zori, i s-a fă­cut un com­puter tomo­graf. Medicul i-a spus rezultatul fără me­najamente: "Ai tumoră la pancreas. Plea­că la Bucu­reşti şi ope­rează-te de urgenţă, că altfel o să mori!". An­dreea a în­cremenit, dar, puter­nică şi cu­rajoasă, şi-a revenit din şoc şi s-a gândit că nu e o încercare pe care să n-o poată duce. Ur­mătoarea destinaţie a fost Floreasca. Pri­mul con­tact dur, brutal, cu spitalul şi cu ceea ce înseamnă să nu mai fii doar un pacient care vine şi pleacă, ci un bolnav internat, dependent de medici şi tra­tamente. "M-au băgat într-un salon, pe un pat pli­ant, pentru că nu erau locuri", îşi aminteşte Andreea. "Era foarte cald. Nu puteam deschide fereastra, pentru că se făcea curent. Mă sufocam şi mi-era frică. Mi-am plâns de milă în noaptea aia, dar mai speram că răul va trece şi voi pleca repede acasă". Nu avea să fie însă aşa: după mai multe investigaţii, medicii i-au spus că are limfom non-Hodgkin. Şi, pentru că habar nu avea ce în­seamnă, i-au tradus: o tumoră de 12 centimetri, în spatele traheei. Andreea a fost dusă la biopsie. În timp ce aştepta rezultatul, starea ei s-a agravat. Nu mai putea să respire. Medicii i-au scos aproa­pe cinci litri de apă din plămâni. Când se sim­ţea din nou un pic mai bine, a venit re­zul­tatul: can­cer stadiul 4, inoperabil. Altfel spus, Andreea era la graniţa dintre viaţă şi moar­te şi numai o minune o mai putea salva. A în­ceput imediat chimioterapia şi, odată cu otrava ce-i era picurată în corp, au apărut şi stările cumplite de rău, durerile, neputinţa, teama. Întreg bagajul negru de senzaţii şi emoţii care vin la pachet cu boala şi care sunt la fel de toxice ca şi ea. "La un moment dat - povesteşte Andreea -, ţin minte că nu mai aveau loc pe mâini unde să-mi bage branula. Braţele-mi erau, de sus până jos, tă­băcite şi vinete; nu mai era milimetru de piele nerănit. Aşa că mi-au băgat acul în picior. Am îndurat totul, cu gândul că voi părăsi cât mai repede secţia morţii. Nu suportam ideea că nu mă pot ridica din pat, că nu pot să mă duc măcar la toaletă. Într-un final, mi-am revenit cât de cât şi m-au mutat într-o rezervă pe secţia Chirurgie. Singură, pentru că tuşeam aproape continuu. Nu puteam să dorm, dar nici altcineva lângă mine n-ar fi putut. Mă plimbam cu mama pe coridor, învăţam din nou să merg, după două săptămâni în care nu mă ridicasem deloc din pat".

Echipă cu Dumnezeu

A urmat o perioadă în care, la instituţia în care lucram, despre Andreea se vorbea doar în şoaptă. Se întâmpla ceva tragic şi greu de crezut, ce ne lovise pe toţi. Ne înfricoşa situaţia Andreei. Nu ştiam cum am fi putut s-o ajutăm şi ne puneam, cu groază, în starea ei. Singura nădejde era tinereţea şi firea pu­ter­nică pe care le avea. Nu con­ce­peam că s-ar putea să nu se mai întoarcă printre noi! Colegele care-i erau mai apropiate mergeau la ea, la spital, şi ne aduceau de acolo veşti schimbătoare: "Tumo­rile au dispărut! Andreea a ieşit din spital!", apoi "Boala s-a în­tors şi a lovit-o în altă parte". Pen­tru ca, după un timp, să fie iar totul bine. Şi apoi, din nou, rău: Andreea contractase o bacterie, era ţinută la izolare, sistemul imunitar îi era la pământ. Cum avea să spună chiar ea mai târziu: "Mă vindecasem de cancer şi am fost la un pas să mor din cauza unei bacterii". S-au în­tâm­plat însă lucruri aproape miraculoase atunci.
În primul rând, în viaţa Andreei a apărut un om care a avut o contribuţie importantă la vin­decarea ei: Iulian, bioenergetician şi psiho­terapeut. I l-a adus la spital o colegă, la scurt timp după internare. Andreea îşi aminteşte: "Era 19 iulie 2014. În seara aceea, pe la 10, apare la spital Dana, cu un bărbat pe care nu-l cu­noş­team. Dana a luat-o pe mama de mână şi au ieşit. Am rămas singură cu Iulian. Mi-a pus mâ­na pe piept şi deodată a început să transpire. Din pieptul meu au ieşit aburi".
Iulian avea să fie unul dintre oamenii care au ghidat-o pe Andreea spre vindecare. A învăţat-o să nu se mai revolte în faţa bolii, s-o accepte ca pe o parte din ea şi să se iubească pe ea însăşi, întreagă, cu bune şi cu rele, cu boală cu tot. "Am înţeles atunci de ce m-am îmbolnăvit şi ce am de făcut dacă vreau să mă vindec", spune Andreea. "Am înţeles că totul depindea de mine şi de Dumnezeu, bineînţeles, cu care trebuia să fac echipă. Am înţeles că m-am îmbolnăvit pentru că nu mă mai iubeam".
O văd pe Andreea aşa cum era: fără păr, fără sprâncene, în pijămăluţa ei albă cu buline roşii, în salonul rece, cu pereţi acoperiţi cu faianţă albă, de pe care o vegheau câteva iconiţe lipite cu scoci. Sfinţii din ele au fost singurii prieteni care i-au stat alături în nopţile în care se zvârcolea de durere şi disperare, încercând să se împace cu ea, şi cu boala care o chinuia. Aşa cum n-o mai făcuse niciodată până atunci: cu întreg sufletul, cu tot trupul, cu tot cancerul.
Crăciunul a prins-o tot la Fundeni şi tot acolo avea să înceapă şi noul an, 2015. Scăpase de pri­mele tumori, dar pentru ca boala să nu recidiveze avea de făcut un autotransplant de celule stem, pe care corpul ei sleit de chimioterapie şi boală nu le avea.
Andreea povesteşte: "În seara de dinaintea intervenţiei, medicii mi-au spus: «Dacă mâine nu recoltăm minimum două milioane de celule stem, intervenţia este eşuată şi o putem relua doar după cel puţin şase luni». M-am gândit mult la asta. Mă întrebam: «Bine, dar eu ce o să fac şase luni?». Nu voi fi nici bolnavă, dar nici să­nătoasă, nu voi putea să-mi reiau viaţa. Şi atunci am aplicat ce m-a învăţat Iulian, care mereu îmi spunea: «Vorbeşte cu corpul tău. Doar tu îl poţi ajuta să se facă bine». Şi am vorbit cu celulele stem. Le-am spus să iasă din măduva spinării. Probabil mulţi vor spune că sunt nebună. Dar eu vă relatez exact ce am trăit, ce-am simţit, ce-am făcut, ce-am gândit. A doua zi dimineaţă, m-au conectat la un aparat care mi-a filtrat sângele de mai multe ori. Într-o punguţă rămâneau celulele stem. Era un lichid gălbui, ca plasma. Opt ore a durat totul. Timp în care nu m-am mişcat din pat. Eram legată de zeci de fire. Cred că mi-au dat să beau apă şi să mănânc puţin. La ora 20.00 a venit rezultatul. Erau fix două milioane de celule stem. Adică, exact de cât aveam nevoie!".
Era prima dată când Andreea îi vorbise corpului ei, iar el o ascul­tase. Urma să se întoarcă, după o lună, la Fundeni, pentru trans­plantul propriu-zis. Ar fi trebuit să fie ultima încercare. Numai că n-a fost aşa.
"Am zis, asta e, ultimul hop! Re­zist eu trei săptămâni. Doar că în a doua zi după internare a venit re­zultatul unui RMN cerebral, făcut după ce m-a durut puţin ca­pul. M-a sunat mai întâi mama: «Eh, ai o si­nuzită». Mmm... n-am crezut-o. Du­pă câteva minute, m-a sunat Iulian. Şi m-a întrebat:
«Ce ai învăţat tu din toată ex­perienţa de până acum?».
«Să mă iubesc pe mine, să-mi preţuiesc viaţa şi sănătatea, să iu­besc oamenii şi să-i ajut atât cât pot. Să trăiesc, nu doar să exist», zic eu.
Iulian: Bun. Şi dacă ar fi să mai treci încă o dată prin tot, ai putea?
Eu: Nu!
Iulian: Bine, dar cu mine alături, cu sprijinul celor de lângă tine...
Eu: Nu!!
Iulian: Da, dar uite că...
Eu: Nu!!!
Iulian: Ai o tumoră de 3,5 centimetri pe creierul mic.
S-a prăbuşit totul, spune Andreea. Am plâns trei zile. Sunt puternică, am dovedit asta, dar... cât să duc şi eu? După opt luni în care am luptat ca să trăiesc, şi reuşisem, acum să o iau de la început...? Nu. Simţeam că nu am atâtea resurse. Eram distrusă. Simţeam că m-am spart în mii de bucăţele. Dar m-am adunat. Că nu aveam de ales. Iulian mi-a spus: «Înseamnă că mai ai ceva de învăţat. Ar trebui să te bucuri». «Bine», am zis. «Hai să vedem ce mai e de învăţat». Şi încer­cam să-mi revin psihic. Însă începea să-şi facă efectul chimioterapia aia dură. Mi-a ars gura, esofagul, tot. Nu mai simţeam gustul mâncării. Nu voiam să mai mănânc nimic pentru că nu mai puteam să înghit. Şi am ajuns la capătul pute­rilor şi-al răbdării".

Iubirea şi rugăciunile mamei

Un înger a vegheat-o însă pe Andreea în fie­care clipă, de la început până la sfârşit. A ri­dicat-o ori de câte ori a căzut şi a învăluit-o în aura ocro­titoare a celei mai profunde şi puternice iubiri din lume: mama ei, care atunci i-a dat viaţă pentru a doua oară. S-a mutat din prima zi la Bucureşti ca să ducă lupta împreună cu copilul ei. Tatăl şi fratele Andreei i-au fost şi ei alături, însă altfel. Ei au dus bătălia pe alte fronturi, încercând să păstreze, pe cât posibil, nor­ma­litatea de afară, pentru ca lumea lor să nu se pră­buşească şi Andreea să aibă unde să se întoarcă. Mama ei, în schimb, nu s-a dez­lipit de la uşile saloanelor în care a zăcut co­pilul ei. Trăia înmiit fie­care durere a Andreei. Boala care fetei sale îi mă­cina trupul, ei îi măcina su­fletul. Mai ră­măsese doar o umbră din ea, o umbră ce bântuia pe holuri şi aştepta o vorbă cât de mică de în­curajare de la medici. Îşi punea boneţică şi mănuşi sterile, halat şi papuci, peste o pijama proaspăt spă­lată, ca să poa­tă intra la fata ei, izolată în mediu ste­ril. Îi zâmbea me­reu An­dreei, chiar dacă, pe furiş, se zguduia de plâns. O încuraja chiar şi atunci când doctorii nu-i mai dă­deau nicio speranţă. Iar când Andreei i-a mai cres­cut un pic de păr, o alinta "Fu­fulici". De Crăciun, la Fundeni, tot mama a în­cer­cat să o facă să simtă măcar puţin atmosfera de săr­bătoare. "A făcut cozonac şi sarmale şi s-a mutat cu mine în salonul 213, de pe secţia Hematologie - spu­ne Andreea. Mi-a deco­rat încăperea cu coroniţe de brad, luminiţe şi un Moş Crăciun în capul patului". Şi tot mama şi-a îndreptat rugăciunile, rostite cu la­crimi fierbinţi, către Sfân­tul Efrem cel Nou, când Andreea a stat, pentru a treia oară, faţă în faţă cu moartea.
Andreea începuse să zărească luminiţa de la capătul tunelului. Învinsese cancerul de două ori, când soarta a încercat-o pentru a treia şi ultima da­tă. După transplantul de celule stem, medicii i-au depistat o infecţie în corp. Luase o bacterie din spital, clostridium difficile. I-au făcut trata­ment, apoi, la insistenţele ei, au externat-o. An­dreea avea să se întoarcă însă la Fundeni. O dată, apoi încă o dată, pe 1 mai 2015, când, de acolo a fost tri­mi­să la Spitalul de Boli Infecţioase "Matei Balş".
"Aici avea să se desfăşoare ultima etapă a suferinţei - povesteşte Andreea. Starea mea, în loc să se îmbunătăţească, se înrăutăţea. Îmi făceau zilnic transfuzii de sânge, plasmă şi trombocite. Doar că nu erau suficiente pentru toţi pacienţii. Şi uite aşa, am ajuns să aştept cu sufletul la gură o pungă de sânge, care să-mi asigure supravieţuirea, măcar până a doua zi. Văzând că situaţia este atât de gravă, Rareş, prietenul meu cel mai bun, a luat iniţiativa. A cerut ajutor pe o reţea de socializare. Ce s-a în­tâmplat mai departe a fost copleşitor. Oamenii s-au mobilizat într-o adevărată campanie naţio­nală de donare de sânge pentru mine. Mi-au fost su­ficiente trei sau patru pungi de sânge, ca să-mi revin. Restul de câteva sute s-au dus la Fun­deni şi la Colţea, unde pacienţii aveau nevoie dis­perată de transfuzii. Şi atunci am înţeles. Mă îmbolnăvisem ca să-i pot ajuta pe ceilalţi. Şi am fost fericită".
Au trecut cinci ani de când Andreea a ieşit învingătoare din încercarea groaznică în care, de multe ori, ştiinţa şi leacurile pământeşti s-au dovedit neputincioase. Înconjurată de dragostea celor din jur, sprijinită de psihoterapeutul care a învăţat-o să se iubească şi să se preţuiască, cu o forţă şi o voinţă de viaţă nestăvilite, dăruite de Dumnezeu, Andreea reprezintă speranţa că ori­care dintre noi, puşi faţă în faţă cu moartea, pu­tem birui.
Aşa cum mi-a spus şi Andreea la final: "Ştii ceva? Mi-am dat seama că, până la urmă, nici nu e chiar atât de greu să te vindeci. Aşa văd lu­crurile acum. Pentru mine, boala a fost o lecţie. M-a învăţat să mă iubesc mai mult, să mă ridic atunci când sunt la pământ şi să nu mă dau niciodată bătută. În plus, mi-a dat ocazia să văd cât de mulţi oameni mă iubesc şi să-nţeleg că iubirea e cel mai bun leac. În acel an de cum­pănă, m-a copleşit apropierea familiei, a prie­tenilor, a colegilor mei. Grija, atenţia şi dra­gostea lor m-au făcut să lupt şi să înving. Iar acum ştiu că trebuie să dau mai de­parte din ce am primit. Şi să ajut".

(Andreea şi-a spus întreaga po­veste pe blogul ei, "Trăiesc, nu doar exist", andreeasumanu.eu, şi tot acolo poate fi contactată.)