Maestrul viorii, Caliu din Clejani, îşi serbează ziua de naştere pe o mică scenă, în faţa unui public foarte tânăr, pus pe petrecere şi dans. Mulţi dintre cei ce încing atmosfera abia se năşteau când la începutul anilor '90, Caliu, Cacurică, Culai şi ceilaţi lăutari din Clejani porneau în "odiseea" lor, care i-a făcut iubiţi în întreaga lume. Anii de glorie ai "Tarafului Haiducilor" au rămas în urmă, cei bătrâni, imposibil de înlocuit, s-au dus, la fel şi Stephan Karo, energicul lor impresar, iar Caliu a rămas să poarte steagul. În ultimii trei ani, el s-a concentrat pe scenele din România şi, alături de muzicanţi mai tineri, strânşi sub numele Taraf de Caliu, a muncit din greu, cântând în săli mici, cluburi, în faţa unui public nou, pe care l-a cucerit. Poate că muzica şi-a mai pierdut din consistenţa de altădată, însă Caliu îşi păstrează ambiţia, energia şi virtuozitatea scenică. Orice întâlnire cu acest lăutar jovial, elegant, debordând de energie este un prilej de bucurie.
Pe dealuri, cu vioara şi cu mânzul
- V-au povestit părinţii cum a fost când v-aţi născut?
- Da, domnu Iulian, staţi să vă spun cum m-am născut eu, pe 7 martie 1960, la orele 5 dimineaţa. Noi locuiam în ţigănie, pe deal, nu unde stăm acuma, în sat. Era un dispensar la noi în Clejani şi unu mai mare, la Vadu Lat, la vreo 6 kilometri. Şi când mama mea, Roza, a zis că naşte, un vecin a scos calu, căruţa, a pus paie acolo, o pătură, plapumă, ce-avea, şi a dus-o pe mama la noi la dispensar. Era doctori buni atunci şi a zis să nu mai mă ducă la Vadu Lat. Se pusese o ploaie şi un vânt şi m-am născut acolo, la Clejani, la 5 şi 10 dimineaţa. Eu eram prâslea, cel mai mic, mai aveam trei fraţi şi două surori. Şi, când m-a văzut tata, a-nceput să se laude, "Of, Doamne, mi-a născut nevasta un băiat, e caliu, negru adică, caro, e viaţa mea, mânca-i-aş, făce-i-aş, ăsta seamănă cu mine!". Că tata avea ochii verzi, mare viorist. M-au pus în nu ştiu ce scutec şi s-au pus pe chef. A chemat tata toţi prietenii, 70 de lăutari. Îmi povestea el, după aia. Când stau şi mă gândesc la părinţii mei, care mi-au dat o viaţă pe pământu ăsta, să ajung cine sunt şi să mă bucur de ce fac, şi m-au educat, mi-au dat 7 ani de-acasă, să ştiu să mă comport, m-au trimis la şcoală, nu ştiu cum să le mulţumesc.
"Mă trezeam noaptea, îmi luam viorica şi mergeam cu ea undeva în spate, să nu-i trezesc pe părinţi"
"Taraf de Caliu", concert la Belgrad
- Să vă spun drept, cadourile erau un maiouţ, o încălţăminte, cum era pe timpurile alea. Şi la 5 ani, am primit de la unchiu meu o vioară pentru copii. El şedea în Bucureşti, lucra pe la oameni ca un fel de coşar. Şi a adus vioara asta trei sferturi, Steiner. Când am văzut-o, Doamne Dumnezeule, n-am mai mâncat aproape o săptămână de dragu la ea. Mai gustam o mămăliguţă, o mâncărică, da numai cu gându la ea eram, să-nvăţ să cânt la ea. Dormeam cu ea-n braţe, da unde dormeam, domnu Iulian? Dormeam pe jos, pe rogojini, pe saltea de paie, aşa am crescut noi. Nu mă dau mare, ştiu de unde am plecat, am fost un copilaş care dormea pe jos cu vioara-n braţe. Mă mai trezeam noaptea, uşor, îmi luam viorica şi mergeam cu ea undeva în spate, să nu-i trezesc pe părinţi că ei venea de la cântare, de la nunţi, mama cu vocea, tata cu vioara. Şi cântam ce auzisem la cei mari, executam fără să-mi arate ei nimic, unde pui degetu, unde-i fa, do diez, la bemol, si bemol. Singur mă corectam. Totu era-n creieru meu, măsuri, zecimi, număram, tot ce ascultam de la bătrâni. Luam vioara, luam un mânz cu mine, că aveam cai şi mi-era drag de mânji, pe Cezar sau pe Nadia, şi mergeam pe deal, aveam locu meu, în vii, unde era porumbu, tutunu, agricultura. Şi acolo studiam toată ziua, singur. Cu prietenii nu prea mă jucam, mie la cântat îmi stătea mintea. Mergeam şi la şcoală, am fost şase ani, după aia mai uşor, că am început să merg la nunţi, şi-mi luam temele acasă, mă lăsa profesorii, mă vedea că-s obosit. La 11 ani, gata, eram pregătit. Aveam mulţi concurenţi din generaţia mea şi s-a făcut juriu şi cei bătrâni au zis: Caliu e fenomen!
"Nu trebuie să ne dăm mari, măi fraţilor!"
- Cum v-aţi împăcat cu faptul că epoca glorioasă a Tarafului Haiducilor a apus?
- Ne pare tare rău de ce s-a întâmplat cu impresaru nostru, cu Stephan, a fost omul care ne-a dus peste nouă mări şi nouă ţări. Prima deschidere ne-a făcut-o doamna Rădulescu Speranţa, apoi a venit Stephan din Franţa. Îl vom regreta toată viaţa, am lucrat foarte bine cu el. Nu făcea separatisme, eram cu toţii băieţii din taraful lui, dacă avea unul din noi nevoie de ceva, nu spunea "nu!", zicea "da, băieţii mei, încerc să vă rezolv!" Mă gândesc la ce-a făcut Stephan pentru noi şi simt că am în continuare o mare datorie faţă de el. Ştiu că lumea ne aşteaptă, Tarful Haiducilor e un nume mare în străinătate şi vreau să duc mai departe acest nume. Anul ăsta o să avem iară câteva concerte afară.
"Uite, Robert, îţi dau sabia mea"
- Cum v-aţi simţit să o luaţi aproape de la început, în ultimii ani?
- Mi-am zis că într-un fel îmi e greu s-o iau de la început, să ajung la nivelul la care am ajuns atunci cu Taraful Haiducilor. Am stat şi m-am gândit, m-am gândit la familia mea şi la cei din generaţiile noi. Şi mi-am zis că încep o nouă etapă, cum a fost atunci, în '91-'92, cu Stephan. Dacă stau acu să fac prea multe nazuri, excese, că uite cine sunt eu, ce-am făcut eu, să mă dau mare, nu e bine. Le-am zis colegilor mei tineri "nu trebuie să ne dăm mari fraţilor, trebuie să rămânem umili. Uitaţi-vă la mine, ce dacă am cântat cu cei mai mari artişti, am jucat în filme, am cântat pe mari scene? Uite, aşa se ia o carieră de la început, ca să ajungi acolo sus." Am vorbit mult cu ei, să înţeleagă. Am încredere în generaţia nouă, am încredere în Robert, băiatu meu, cântă şi el cu vioara de mic, îmi pun baza-n el. Ei sunt cei care trebuie să urmeze, că eu, mâine, poimâine... Am şi eu probleme de sănătate, dar mulţumesc lui Dumnezeu, deocamdată sunt bine. Îi zic lui Robert să-şi mobilizeze colegii de generaţie. "Uite, Robert, îţi dau sabia mea, tu să urmezi, din tată-n fiu, cum am prins şi eu din familie, în tradiţia de la Clejani".
"27 de ani am fost plecat de acasă"
Una cu muzica
- Da, domnu Iulian, asta voiam să vă spun, a-nceput acuma tineretu în România, care nici nu mă gândeam eu, să înţeleagă tot ceea ce cântam noi în străinătate. Am fost la Timişoara, la Cluj, peste tot, şi vă dau cuvântu meu, am rămas impresionat. Uite că se poate, mi-am zis, să le dea Dumnezeu sănătate la studenţi!
- E asta o reţetă a vitalităţii dumneavoastră, să vă înconjuraţi de tineri? Cum vă păstraţi atât de energic, parcă nu v-aţi schimbat de când vă cunosc, de 19 ani?
- Cum fac, să vă spun drept. Mănânc o dată pe zi, seara, doar un ceai, o felie de pâine, stau şi mă gândesc, Doamne, să nu mă îngraş. La păr, semăn cu mama, tata avea chelie, aşa, da mama a avut mereu părul împletit în cozi, până la picioare. Trag din partea lui maică-mea. Mă scol dimineaţa, fac un ceai, cu cafeaua am lăsat-o: tensiunea... Ceai cu lămâie şi două linguriţe de miere, atât, nu-mi mai trebuie nici pâine. M-am spălat, m-am ras, gata, am fumat o ţigară şi mă duc în grădină, afară, mai întâi îmi fac genoflexiunile. Mă mai uit puţin prin grădină, mai fac sport, după aia mă duc în spate, am acolo o bucătărie, să nu-i deranjez p-ăştia mici. Am şi surdină la vioară, studiez de pe la 9 la 10 jumate, închid telefonu, nu mă gândesc la altceva. După aia, mă duc în grădină, mai ud florile, d-astea, mă ocup şi de agricultură. Se scoală soţia mea, Cati, îi zic "Cateluţa, ce facem azi de mâncare, facem o ciorbiţă, o mâncărică? Da? Haide". Mai tai un cartof, tai o ceapă...
- La cât timp aţi fost plecat de acasă, acum vă revanşaţi...
- Aşa e. Şedeam şi mă gândeam, 27 de ani am fost plecat, de când eram şi eu tinerel. N-am ştiut de familia mea, din când în când mai ajungeam în ţară, acasă. De abia de trei-patru ani sunt şi eu alături de familie. În restul vieţii am fost numai plecat, numai pe drumuri.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
