Născută între munți, la Brașov, e o ardeleancă puternică, directă și hotărâtă, pe care, după ce ajungi s-o cunoști, știi că te poți baza pe ea în orice privință. Sprijină cu drag pe oricine, spune în față ce are de spus, luptă pentru cauzele în care crede. Iar de cinci ani, cauza Andreei este una dintre cele mai nobile: îi ajută pe bolnavii de cancer să lupte, atunci când medicii rămân neputincioși. Andreea și-a asumat misiunea aceasta în cunoștință de cauză, la 29 de ani, a fost pusă ea însăși la zid, de boală. Și nu o dată, ci de trei ori! A fost diagnosticată cu cancer limfatic, și după luni groaznice de tratament agresiv, medicii s-au predat. Le-au spus părinților că pentru fiica lor frumoasă și mult iubită nu se mai poate face nimic. Se întâmpla tocmai după ce primele tumori dispăruseră, în urma chimioterapiei, și răsuflau ușurați. După un răgaz de bucurie și de speranță, aflau că boala mârșavă se mutase la creier. Dar Andreea avea să învingă cancerul și-a doua oară pentru a fi, apoi, la un pas să moară din cauza unei bacterii contractate în spital. Dar s-a ridicat din nou, a luptat și-a învins. Acum, Andreea este căutată de sute de oameni care duc aceeași luptă cumplită pe care a dus-o și ea. Lupta cu boala, cu frica și deznădejdea. Toți vor să-i știe secretul, să afle cum a reușit să biruie moartea de trei ori. Povestea Andreei este cea mai bună dovadă că puterea miraculoasă a vindecării se află în noi, în iubirea celor care ne sunt aproape, în rugăciunile mamei și în credința în Dumnezeu. Andreea a fost binecuvântată cu toate! Iar astăzi, întoarce binele către cei care au cea mai mare nevoie de el: bolnavii de cancer, cărora medicii nu le mai dau speranță.
"Andreea, cât o să mai reziști așa?". Eram colege pe vremea aceea, în vara lui 2014. Ne adunam toate fetele din tura de noapte, pe scările încăpătoare care duceau la etajul de sus, în puținele pauze pe care le aveam. Și povesteam, râdeam, ne făceam confidențe. De câteva luni, Andreea își mai luase un job. Era veselă, deși părea mai obosită de la o vreme, și ochii nu-i mai străluceau ca de obicei. Avea părul prins într-o codiță la spate și, în lumina difuză și cenușie, într-o seară am văzut că are cearcăne vineții. Și parcă o umbră verzuie îi stăruia peste chip. Deși nu s-a plâns niciodată, era clar că se întâmpla ceva cu ea. Doar o dată s-a plâns că o doare coloana din cauză că are hernie de disc și că între slujbele ei, una de zi, alta de noapte, abia dacă reușea să doarmă puțin. La scurt timp, însă, Andreea a început să aibă dureri puternice de stomac. Se cocoșa sub tăișul junghiurilor care o secerau. O vreme le-a mai îmblânzit cu pastile, dar foarte repede durerile au devenit de nesuportat. Andreea a ajuns la urgențe de trei ori, în două săptămâni: "Munceam aproape non-stop, mâncam haotic și compensam cumva lipsa somnului cu mâncare. Mă îngrășasem și mă uram pentru tot. Pentru felul în care arătam, pentru că ajunsesem să muncesc ca un sclav, ca să-mi plătesc chiria și ratele la bancă". A fost momentul în care a renunțat la al doilea serviciu. Și tot atunci a început să meargă din spital în spital, ca să afle ce are. I se dădeau pansamente gastrice și era trimisă acasă. Primul diagnostic a venit abia la începutul lui iulie, într-un weekend când era la părinți, la Brașov. Într-o seară au apucat-o și acolo durerile, a ajuns din nou la urgențe și după o noapte în sala de așteptare, în zori, i s-a făcut un computer tomograf. Medicul i-a spus rezultatul fără menajamente: "Ai tumoră la pancreas. Pleacă la București și operează-te de urgență, că altfel o să mori!". Andreea a încremenit, dar, puternică și curajoasă, și-a revenit din șoc și s-a gândit că nu e o încercare pe care să n-o poată duce. Următoarea destinație a fost Floreasca. Primul contact dur, brutal, cu spitalul și cu ceea ce înseamnă să nu mai fii doar un pacient care vine și pleacă, ci un bolnav internat, dependent de medici și tratamente. "M-au băgat într-un salon, pe un pat pliant, pentru că nu erau locuri", își amintește Andreea. "Era foarte cald. Nu puteam deschide fereastra, pentru că se făcea curent. Mă sufocam și mi-era frică. Mi-am plâns de milă în noaptea aia, dar mai speram că răul va trece și voi pleca repede acasă". Nu avea să fie însă așa: după mai multe investigații, medicii i-au spus că are limfom non-Hodgkin. Și, pentru că habar nu avea ce înseamnă, i-au tradus: o tumoră de 12 centimetri, în spatele traheei. Andreea a fost dusă la biopsie. În timp ce aștepta rezultatul, starea ei s-a agravat. Nu mai putea să respire. Medicii i-au scos aproape cinci litri de apă din plămâni. Când se simțea din nou un pic mai bine, a venit rezultatul: cancer stadiul 4, inoperabil. Altfel spus, Andreea era la granița dintre viață și moarte și numai o minune o mai putea salva. A început imediat chimioterapia și, odată cu otrava ce-i era picurată în corp, au apărut și stările cumplite de rău, durerile, neputința, teama. Întreg bagajul negru de senzații și emoții care vin la pachet cu boala și care sunt la fel de toxice ca și ea. "La un moment dat - povestește Andreea -, țin minte că nu mai aveau loc pe mâini unde să-mi bage branula. Brațele-mi erau, de sus până jos, tăbăcite și vinete; nu mai era milimetru de piele nerănit. Așa că mi-au băgat acul în picior. Am îndurat totul, cu gândul că voi părăsi cât mai repede secția morții. Nu suportam ideea că nu mă pot ridica din pat, că nu pot să mă duc măcar la toaletă. Într-un final, mi-am revenit cât de cât și m-au mutat într-o rezervă pe secția Chirurgie. Singură, pentru că tușeam aproape continuu. Nu puteam să dorm, dar nici altcineva lângă mine n-ar fi putut. Mă plimbam cu mama pe coridor, învățam din nou să merg, după două săptămâni în care nu mă ridicasem deloc din pat".
Echipă cu Dumnezeu
A urmat o perioadă în care, la instituția în care lucram, despre Andreea se vorbea doar în șoaptă. Se întâmpla ceva tragic și greu de crezut, ce ne lovise pe toți. Ne înfricoșa situația Andreei. Nu știam cum am fi putut s-o ajutăm și ne puneam, cu groază, în starea ei. Singura nădejde era tinerețea și firea puternică pe care le avea. Nu concepeam că s-ar putea să nu se mai întoarcă printre noi! Colegele care-i erau mai apropiate mergeau la ea, la spital, și ne aduceau de acolo vești schimbătoare: "Tumorile au dispărut! Andreea a ieșit din spital!", apoi "Boala s-a întors și a lovit-o în altă parte". Pentru ca, după un timp, să fie iar totul bine. Și apoi, din nou, rău: Andreea contractase o bacterie, era ținută la izolare, sistemul imunitar îi era la pământ. Cum avea să spună chiar ea mai târziu: "Mă vindecasem de cancer și am fost la un pas să mor din cauza unei bacterii". S-au întâmplat însă lucruri aproape miraculoase atunci.
În primul rând, în viața Andreei a apărut un om care a avut o contribuție importantă la vindecarea ei: Iulian, bioenergetician și psihoterapeut. I l-a adus la spital o colegă, la scurt timp după internare. Andreea își amintește: "Era 19 iulie 2014. În seara aceea, pe la 10, apare la spital Dana, cu un bărbat pe care nu-l cunoșteam. Dana a luat-o pe mama de mână și au ieșit. Am rămas singură cu Iulian. Mi-a pus mâna pe piept și deodată a început să transpire. Din pieptul meu au ieșit aburi".
Iulian avea să fie unul dintre oamenii care au ghidat-o pe Andreea spre vindecare. A învățat-o să nu se mai revolte în fața bolii, s-o accepte ca pe o parte din ea și să se iubească pe ea însăși, întreagă, cu bune și cu rele, cu boală cu tot. "Am înțeles atunci de ce m-am îmbolnăvit și ce am de făcut dacă vreau să mă vindec", spune Andreea. "Am înțeles că totul depindea de mine și de Dumnezeu, bineînțeles, cu care trebuia să fac echipă. Am înțeles că m-am îmbolnăvit pentru că nu mă mai iubeam".
O văd pe Andreea așa cum era: fără păr, fără sprâncene, în pijămăluța ei albă cu buline roșii, în salonul rece, cu pereți acoperiți cu faianță albă, de pe care o vegheau câteva iconițe lipite cu scoci. Sfinții din ele au fost singurii prieteni care i-au stat alături în nopțile în care se zvârcolea de durere și disperare, încercând să se împace cu ea, și cu boala care o chinuia. Așa cum n-o mai făcuse niciodată până atunci: cu întreg sufletul, cu tot trupul, cu tot cancerul.
Crăciunul a prins-o tot la Fundeni și tot acolo avea să înceapă și noul an, 2015. Scăpase de primele tumori, dar pentru ca boala să nu recidiveze avea de făcut un autotransplant de celule stem, pe care corpul ei sleit de chimioterapie și boală nu le avea.
Andreea povestește: "În seara de dinaintea intervenției, medicii mi-au spus: «Dacă mâine nu recoltăm minimum două milioane de celule stem, intervenția este eșuată și o putem relua doar după cel puțin șase luni». M-am gândit mult la asta. Mă întrebam: «Bine, dar eu ce o să fac șase luni?». Nu voi fi nici bolnavă, dar nici sănătoasă, nu voi putea să-mi reiau viața. Și atunci am aplicat ce m-a învățat Iulian, care mereu îmi spunea: «Vorbește cu corpul tău. Doar tu îl poți ajuta să se facă bine». Și am vorbit cu celulele stem. Le-am spus să iasă din măduva spinării. Probabil mulți vor spune că sunt nebună. Dar eu vă relatez exact ce am trăit, ce-am simțit, ce-am făcut, ce-am gândit. A doua zi dimineață, m-au conectat la un aparat care mi-a filtrat sângele de mai multe ori. Într-o punguță rămâneau celulele stem. Era un lichid gălbui, ca plasma. Opt ore a durat totul. Timp în care nu m-am mișcat din pat. Eram legată de zeci de fire. Cred că mi-au dat să beau apă și să mănânc puțin. La ora 20.00 a venit rezultatul. Erau fix două milioane de celule stem. Adică, exact de cât aveam nevoie!".
Era prima dată când Andreea îi vorbise corpului ei, iar el o ascultase. Urma să se întoarcă, după o lună, la Fundeni, pentru transplantul propriu-zis. Ar fi trebuit să fie ultima încercare. Numai că n-a fost așa.
"Am zis, asta e, ultimul hop! Rezist eu trei săptămâni. Doar că în a doua zi după internare a venit rezultatul unui RMN cerebral, făcut după ce m-a durut puțin capul. M-a sunat mai întâi mama: «Eh, ai o sinuzită». Mmm... n-am crezut-o. După câteva minute, m-a sunat Iulian. Și m-a întrebat:
«Ce ai învățat tu din toată experiența de până acum?».
«Să mă iubesc pe mine, să-mi prețuiesc viața și sănătatea, să iubesc oamenii și să-i ajut atât cât pot. Să trăiesc, nu doar să exist», zic eu.
Iulian: Bun. Și dacă ar fi să mai treci încă o dată prin tot, ai putea?
Eu: Nu!
Iulian: Bine, dar cu mine alături, cu sprijinul celor de lângă tine...
Eu: Nu!!
Iulian: Da, dar uite că...
Eu: Nu!!!
Iulian: Ai o tumoră de 3,5 centimetri pe creierul mic.
S-a prăbușit totul, spune Andreea. Am plâns trei zile. Sunt puternică, am dovedit asta, dar... cât să duc și eu? După opt luni în care am luptat ca să trăiesc, și reușisem, acum să o iau de la început...? Nu. Simțeam că nu am atâtea resurse. Eram distrusă. Simțeam că m-am spart în mii de bucățele. Dar m-am adunat. Că nu aveam de ales. Iulian mi-a spus: «Înseamnă că mai ai ceva de învățat. Ar trebui să te bucuri». «Bine», am zis. «Hai să vedem ce mai e de învățat». Și încercam să-mi revin psihic. Însă începea să-și facă efectul chimioterapia aia dură. Mi-a ars gura, esofagul, tot. Nu mai simțeam gustul mâncării. Nu voiam să mai mănânc nimic pentru că nu mai puteam să înghit. Și am ajuns la capătul puterilor și-al răbdării".
Iubirea și rugăciunile mamei
Un înger a vegheat-o însă pe Andreea în fiecare clipă, de la început până la sfârșit. A ridicat-o ori de câte ori a căzut și a învăluit-o în aura ocrotitoare a celei mai profunde și puternice iubiri din lume: mama ei, care atunci i-a dat viață pentru a doua oară. S-a mutat din prima zi la București ca să ducă lupta împreună cu copilul ei. Tatăl și fratele Andreei i-au fost și ei alături, însă altfel. Ei au dus bătălia pe alte fronturi, încercând să păstreze, pe cât posibil, normalitatea de afară, pentru ca lumea lor să nu se prăbușească și Andreea să aibă unde să se întoarcă. Mama ei, în schimb, nu s-a dezlipit de la ușile saloanelor în care a zăcut copilul ei. Trăia înmiit fiecare durere a Andreei. Boala care fetei sale îi măcina trupul, ei îi măcina sufletul. Mai rămăsese doar o umbră din ea, o umbră ce bântuia pe holuri și aștepta o vorbă cât de mică de încurajare de la medici. Își punea bonețică și mănuși sterile, halat și papuci, peste o pijama proaspăt spălată, ca să poată intra la fata ei, izolată în mediu steril. Îi zâmbea mereu Andreei, chiar dacă, pe furiș, se zguduia de plâns. O încuraja chiar și atunci când doctorii nu-i mai dădeau nicio speranță. Iar când Andreei i-a mai crescut un pic de păr, o alinta "Fufulici". De Crăciun, la Fundeni, tot mama a încercat să o facă să simtă măcar puțin atmosfera de sărbătoare. "A făcut cozonac și sarmale și s-a mutat cu mine în salonul 213, de pe secția Hematologie - spune Andreea. Mi-a decorat încăperea cu coronițe de brad, luminițe și un Moș Crăciun în capul patului". Și tot mama și-a îndreptat rugăciunile, rostite cu lacrimi fierbinți, către Sfântul Efrem cel Nou, când Andreea a stat, pentru a treia oară, față în față cu moartea.
Andreea începuse să zărească luminița de la capătul tunelului. Învinsese cancerul de două ori, când soarta a încercat-o pentru a treia și ultima dată. După transplantul de celule stem, medicii i-au depistat o infecție în corp. Luase o bacterie din spital, clostridium difficile. I-au făcut tratament, apoi, la insistențele ei, au externat-o. Andreea avea să se întoarcă însă la Fundeni. O dată, apoi încă o dată, pe 1 mai 2015, când, de acolo a fost trimisă la Spitalul de Boli Infecțioase "Matei Balș".
"Aici avea să se desfășoare ultima etapă a suferinței - povestește Andreea. Starea mea, în loc să se îmbunătățească, se înrăutățea. Îmi făceau zilnic transfuzii de sânge, plasmă și trombocite. Doar că nu erau suficiente pentru toți pacienții. Și uite așa, am ajuns să aștept cu sufletul la gură o pungă de sânge, care să-mi asigure supraviețuirea, măcar până a doua zi. Văzând că situația este atât de gravă, Rareș, prietenul meu cel mai bun, a luat inițiativa. A cerut ajutor pe o rețea de socializare. Ce s-a întâmplat mai departe a fost copleșitor. Oamenii s-au mobilizat într-o adevărată campanie națională de donare de sânge pentru mine. Mi-au fost suficiente trei sau patru pungi de sânge, ca să-mi revin. Restul de câteva sute s-au dus la Fundeni și la Colțea, unde pacienții aveau nevoie disperată de transfuzii. Și atunci am înțeles. Mă îmbolnăvisem ca să-i pot ajuta pe ceilalți. Și am fost fericită".
Au trecut cinci ani de când Andreea a ieșit învingătoare din încercarea groaznică în care, de multe ori, știința și leacurile pământești s-au dovedit neputincioase. Înconjurată de dragostea celor din jur, sprijinită de psihoterapeutul care a învățat-o să se iubească și să se prețuiască, cu o forță și o voință de viață nestăvilite, dăruite de Dumnezeu, Andreea reprezintă speranța că oricare dintre noi, puși față în față cu moartea, putem birui.
Așa cum mi-a spus și Andreea la final: "Știi ceva? Mi-am dat seama că, până la urmă, nici nu e chiar atât de greu să te vindeci. Așa văd lucrurile acum. Pentru mine, boala a fost o lecție. M-a învățat să mă iubesc mai mult, să mă ridic atunci când sunt la pământ și să nu mă dau niciodată bătută. În plus, mi-a dat ocazia să văd cât de mulți oameni mă iubesc și să-nțeleg că iubirea e cel mai bun leac. În acel an de cumpănă, m-a copleșit apropierea familiei, a prietenilor, a colegilor mei. Grija, atenția și dragostea lor m-au făcut să lupt și să înving. Iar acum știu că trebuie să dau mai departe din ce am primit. Și să ajut".
(Andreea și-a spus întreaga poveste pe blogul ei, "Trăiesc, nu doar exist", andreeasumanu.eu, și tot acolo poate fi contactată.)