LUIZA ZAN - "Nu mi-e frică de nimic"

- Concerte de jazz triumfale, săli arhipline, o familie fericită, viaţa trăită departe de nebunia oraşelor mari. Luiza Zan a găsit drumul... -

Ţara răului mai mic

- Luiza, am încercat să te "prind" după concertul de la Sala Radio, dar repede ai fugit din Bucureşti. Ce faci, draga noastră cu voce de Oscar?

- Sunt foarte bine, mulţumesc. Sunt acasă, la Sfântu Gheorghe, iar în clipa asta cons­truiesc din umbrela soţului meu aripi de liliac pentru Abi, fetiţa noastră. Are serbare la grădiniţă şi dacă alţi copii vor să fie prinţi, prinţese şi supereroi, Abi vrea să fie liliac. Aşa­dar, aceste aripi sunt marea încercare a acestei dimineţi.

- S-au adaptat bine fetele tale la Sfântu Gheorghe? Cum te descurci, după şase ani de trăit printre secui? Sunt chiar aşa de războinici pe cât se spune?

- Mai întâi despre fete: Eva Luna, cea mare, vorbeşte deja fluent ma­ghia­ră. Cea mică e la grădiniţă în clasă de română, ai zice că nu vorbeşte ungu­reşte, dar mi s-a spus că de fapt şuşo­teşte pe la spatele meu într-o maghiară destul de bună. Tensiuni? Probleme între români şi unguri? De multă vreme am impresia că atunci când există o tensiune mare la nivel naţional, când avem o problemă politică, imediat se introduce "pastila" cu secuii. Dacă nu secuii, altceva, dar de obicei, asta merge cel mai bine. Acest lucru se vede perfect de aici, din mijlocul ungurilor. Uite, zilele trecute, când au fost proteste la Bucureşti şi în ţară, nu s-a dat absolut nimic pe plan local despre ele, dar au fost mii de ştiri despre congresul UDMR, şi uite aşa, greva magistraţilor, un eveniment atât de important, a fost scoasă din atenţie. Cei de la putere au devenit atât de buni la manipulare, încât se folosesc imediat de nişte artificii care se ştie că au rezultate sigure. Ma­nipularea este egală de ambele părţi. Iar atunci, ce facem? Exact ceea ce românii sunt nevoiţi să facă de mult, în foarte multe domenii: să aleagă răul cel mai mic. Suntem ţara răului mai mic. Dar eu tot n-aş pleca, şi spun asta gândindu-mă la oamenii de lângă mine, care pleacă în valuri, zic ei "la mai bine". Imediat ce ajung în locurile vi­sate, încep să posteze pe Internet declaraţii de dragoste pentru noua ţară, că în Anglia, de fapt, nu plouă atât de mult, iar în Spania e paradis. După un an, postările încep să aibă altă culoare. Pen­tru că poate fi oriunde mai bine, dar între­barea este dacă tu, în sufletul tău, eşti acasă acolo, unde ai plecat.

- Patriotismul este motivul pentru care nu pleci din ţară şi care te scoate în stradă la fiecare protest?

- Eu nu prea cred, neapărat, în pa­triotism, deşi decizia mea de a nu părăsi ţara, când ocaziile au fost destule, m-ar con­trazice. Nu cred în patriotism în sine, el vine la pachet cu mult mai multe argumente şi alegeri. În ceea ce mă priveşte, pentru că numai despre alegerile mele proprii îmi permit să vorbesc, pur şi simplu am clădit ceva aici, ceva pentru care am muncit şi muncesc zilnic, fără excepţie. Eu nu sunt pregătită să mă întorc cu zece ani în timp, ca să o iau de la capăt în altă parte. Oamenii ar trebui să-şi pună între­bări înainte de a pleca. Dacă în ţara ta nu ai ajuns la nivelul dorit, a fost din cauză că nu te-ai străduit sau din cauză că nu ţi s-au oferit oportuni­tăţi? Nu ai găsit ce căutai sau chiar nu există aici acel "ceva"? Eu am ales din start România, din motive care îmi sunt şi acum foarte clare. Îmi place la nebunie peisajul! Îmi plac la nebunie oamenii! Este ade­vărat că azi, fiecare aspect pozitiv are o conti­nuare negativă: îmi place la nebunie peisajul, pe care-l distrugem constant, îmi plac la nebunie oamenii, care sunt tot mai puţini şi mai trişti. Pe de altă parte, mie, în aceşti doi ani de "lupte" în stradă, mi se pare, dimpotrivă, că oamenii sunt tot mai faini.

Tot înainte!

- Crezi că acţiunile civice, activismul tot mai puternic al străzii, vor putea să schimbe ceva din apatia în care zac majoritatea românilor?

- În orice moment al istoriei au existat indecişi sau cetăţeni fără spirit civic. Asta nu în­seam­nă că nu sunt tot români, că nu sunt de-ai noştri, nu în­seamnă că nu-i doare. Arătăm cu degetul exact către oamenii de care avem nevoie ca să schim­băm lucrurile. Fix de votanţii PSD-ului avem nevoie, nu de cei care nu au votat deloc. Majoritatea celor care nu au votat e deja plecată din ţară. Noi ar trebui să fim un pic mai deschişi faţă de românii care, în opinia noastră, nu au votat corect şi să-i con­vingem că nu se mai poate aşa. Românii aceştia de care vorbim sunt oameni liniştiţi, care fac ce au de făcut: muncesc, îşi plătesc toate dările, nu stau pe Internet, înfruntă viaţa cu umilinţă, corectitudine şi, foarte important, în singurătate. Nu le calcă nimeni pragul cu lunile. Dacă întrebi o bunică de ce votează cu PSD îţi va spune că ei îi creşte pensia, iar dacă în pragul alegerilor o bagă cineva în seamă şi-i dă o pungă plină de biscuiţi, ea îl va ţine minte. Sunt oameni singuri, pe care, deodată, cineva îi bagă în seamă. Sunt fericiţi să-i răsplătească cu un vot pe cei care le dau impresia că sunt importanţi. La oamenii aceştia nu se poate ajunge cu mobilizările de pe Facebook, suntem naivi să credem asta.

- Şi atunci, ce facem , Luiza?

- Şi atunci mergem înainte, cu încredere, cu dedicaţie, cu luptă, cu muncă.

"E o bucurie să cânţi cu casa închisă"

- Iar cum munca ta este muzica, să vorbim despre ea. Chiar de curând ai avut un concert la Sala Radio, cu casa închisă. Să cânţi jazz, în asemenea loc, cu biletele vândute înaintea concertului, e o ade­vărată victorie.

- Mulţumesc. Sincer, cred că lucrul acesta are legătură şi cu faptul că am plecat din Bucureşti, şi astfel concertele mele sunt mai rare în capitală. Oamenii vin, probabil curioşi, dacă aduc ceva nou, iar eu încerc să nu-i dezamăgesc. De fapt, nu-mi pun întrebarea de ce e "sold out", dar faptul în sine mă motivează să lucrez mai bine, mai mult. Da, este o surpriză şi o bucurie să cânţi cu casa închisă, chiar dacă Sala Radio are doar o mie de locuri. Dacă aş cânta la Sala Pa­la­tului, aş vrea ca şi acolo să fie plin, este un obiec­tiv pe care mi-l propun la fiecare concert. Pentru asta, eu, pur şi simplu, muncesc foarte mult. Jazz-ul este încă o muzică de nişă în România, prost plătită, deci, artiştii trebuie să cânte non stop ca să se poată întreţine. În momentul în care ai atât de multe spectacole, timpul de studiu, de plănuit un concept şi chiar timpul de creaţie se împuţinează simţitor. Pentru mine, muzica de jazz conceptuală este foarte importantă, tocmai de aceea îi acord extrem de mult timp. Studiez absolut în fiecare zi, fără excepţie. Mă aşez la pian, citesc partituri noi, improvizez, mă acom­paniez singură cu pianul şi cu vocea, caut şi descopăr tot felul de muzici noi. Astfel, faptul că vin mai rar în Bucureşti nu înseamnă că vin mai puţin. Dimpotrivă, vin mai rar, dar vin mai mult! Studiez cu mult entuziasm şi partea asta de marketing şi promovare, sunt conştientă că lucrurile acestea se fac altfel în afara României şi funcţionează. Dar eu n-aş putea face asta fără Zoli, soţul meu. El este specialist IT şi cel mai mult învăţ de la el despre aceste chestiuni extrem de importante, care nu ţin neapărat de partea artistică. La vândut bilete, de exemplu, este mult mai important marketingul decât arta, dar odată ajuns pe scenă, este sută la sută treaba ta să convingi lumea că a meritat. Poate sună ciudat, dar până la urmă este un târg: omul cumpără bilet, tu îi oferi ceva în schimbul cheltuielii sale, ba chiar el trebuie să plece convins că investiţia a meritat şi că o va face şi cu ocazia următorului spectacol. Eu nu vreau ca "produsul" meu să fie vândut o singură dată, ci de nenumărate ori. Ştim că în muzică, precum şi în alte afaceri, mulţi mizează pe acest "o dată". Un "bum" şi atât. Ţe­lul meu este ca pu­blicul să vină de fiecare dată la con­cer­tele mele, iar scopul meu secret este să văd chiar aceiaşi oameni în public. Ase­menea unui grup de prieteni. Fami­liaritatea îţi dă un sen­timent de acasă, de sigu­ranţă, şi atunci cânţi mai liber. E minunat când intri în scenă, să constaţi că, de fapt, cunoşti pe toată lu­mea. Cel mai fain sentiment din lume! Eu am emoţii de fiecare dată înainte de a intra pe scenă - dar dacă n-o să fie bine, dar dacă nu e lume, dar dacă nu-mi iese, dar dacă nu-mi place, dar dacă..., ei, când faci primul pas şi vezi în sală o singură privire fa­miliară, sen­timentul acesta de teamă dispare şi simţi că tot ce faci merită. Greutatea emoţiei rămâne, dar se schim­bă conţinutul.

- Pentru ce evenimente ai emoţii anul acesta?

- Uite, deşi "Bucharest Jazz Festival" este abia în iulie, pentru că ştiu că voi fi acolo şi că voi face parte şi din juriu, deja mă gândesc numai la acest eveniment important. Mă motivează, mă determină să studiez, să mă gândesc la ce cuvinte le-aş putea adresa spectatorilor. Până atunci? Jumătate din martie voi fi în Ungaria, la Buda­pesta şi la Szeged. Şi în iunie voi cânta la Buda­pesta, unde o lună întreagă sunt artist rezident la un club de jazz. În Ungaria voi cânta cu Toma Dimitriu, pe care-l ştiu de când era foarte mic. Dacă mai ţii minte, el era puştiul amuzant din emi­siunea "Copiii spun lucruri trăsnite", pre­zentată de Virgil Ianţu. Ei bine, acel Tomiţă este azi un mare pianist de jazz, şcolit în Olanda şi stabilit în Paris. Alături de el şi de marele bassist francez, Marc Buronfosse, pro­fe­sor la Conser­va­torul din Paris, voi avea concerte la Budapesta şi Szeged, unde voi fi şi în juriul unui festival francofon. Aşadar, am planuri mu­zicale făcute cel puţin până în luna iulie. În plus, am trei ma­te­riale discografice pe masă, dar încă nu am ho­tărât care este cel mai potrivit de lansat mai întâi. Primul, care îmi este foarte drag, tre­buie să mai aştepte, pentru că este înregistrat alături de chi­taristul meu, Iulian Pavelescu, iar el e plecat din ţară şi nu vreau să-l lansez fără să-l am alături. Al doilea material discografic este foarte preten­ţios. A­m vrut să-l lansez anul trecut, dar m-am răzgândit, pentru că am fost convinsă că nu era momentul - ţara gemea de probleme, iar muzica mea este, şi ea, plină de "tensiune" şi provocări. Iar al treilea material este unul pe gustul tuturor, destul de comercial, pentru un album de jazz. Gândesc încă ordinea lansărilor. Aştept şi decizia managementului. Serios vorbind, toate deciziile acestea carie­ristice le iau împreună cu soţul meu, pen­tru că are o viziune foarte clară asupra eve­nimentelor. El este un om care evaluează munca mea la reala valoare. E sincer, e critic fără me­najamente şi poate fi complet imparţial tocmai pentru că iu­beşte muzica.

"Când am găsit bărbatul vieţii mele, am mers după el"

- Oamenii au crezut că vei pune muzica pe planul doi, când te-ai mutat din Bucureşti la Sfântul Gheorghe, după bărbatul tău, dar iată că nu e deloc aşa. În ciuda a ceea ce se spune, cariera şi familia pot trăi în pace şi armonie...

- După părerea mea, să te dedici exclusiv meseriei este doar o ju­mătate de măsură a vieţii. Eu nu am vrut asta, aşa că, în momentul în care am găsit bărbatul vieţii mele, am mers după el. Fără să privesc în urmă, cu riscul de a-mi pierde majoritatea prietenilor. Îi urmăresc pe aceşti oameni care nu au înţeles decizia mea: pro­fesional, poa­te că au ajuns aco­lo unde îşi doreau, dar sunt ab­so­lut toţi sin­guri. Poate că ei sunt mul­ţumiţi, nu-i judec, dar ştiu clar că eu sunt cu ade­vărat împlinită. Am gă­sit omul care mă iu­­beşte, dar care-mi dă libertatea de a-mi trăi vi­su­rile şi, în acelaşi timp, mă trezeşte de fiecare da­tă la realitate, vizavi de viaţa asta, de zi cu zi. Îm­preună transformăm visurile în ceva palpabil, construit. Of, n-aşi vrea să creadă lumea că mă dau deşteaptă, că arunc cu judecăţi de valoare. Ideea este că eu sunt foarte bine aşa cum sunt, că simt că fac nişte paşi în faţă, interior vorbind, ca om. Profesional sunt de asemenea bine, pen­tru că omul de lângă mine vrea o soţie fericită, care nu lasă niciodată harul din ea să se stingă. Mă bucur, de asemenea, că relaţia mea cu copiii evoluează în fiecare zi, că se transformă în ceva minunat.

"Îmi este bine aici, în provincie"

- Cum sunt fetele? Artiste şi ele?

- Eva Luna este cu adevărat foarte talentată la desen, la pictură, dar nu o forţez în niciun chip. Îmi place că desenează absolut tot timpul şi îmi place că o face din pură plăcere şi nu din obligaţie. Ideea de timp liber la vârsta de opt ani este foarte preţioasă, la fel cum este pentru toată familia noastră. Dar, repet, în fiecare secundă liberă, fata mea are un creion în mână şi de­se­nează. Abi este altfel. Cred că marele ei talent este, de fapt, o abilitate cu totul aparte. Eu o numesc "magia iubirii", pentru că fetiţa asta are un fel unic de a împrăştia iubire în jur, de la a te lua în braţe şi a mişca ceva uimitor în interiorul tău, până la a fi copilul preferat al lui... Florian Lungu (marele nostru specialist în jazz n.n.). "Moşu'" o adoră pe Abi, pur şi simplu. Sunt fete bune, fete simple copilele noastre. Cu nimic mai sus sau mai jos decât restul copiilor crescuţi în linişte, în iubire.

- Luiza, îţi pun o ultimă în­trebare, care se tot repetă când e vorba de mari artişti: nu te stri­veşte provincia, distanţa mare faţă de Bucureşti?

- Pentru mine este important că am descoperit cu foarte multă lu­ciditate că îmi este mai bine aici, în provincie. Eram în Cişmigiu, la sfârşitul lui februarie, când au por­nit alarmele acelea legate de incen­diul de la Remat. Am realizat brusc că frica era sentimentul principal cu care trăiam în Bucureşti. Frica de cutremur, frică de politică, frică de insucces. Aceasta din urmă era cea mai pregnantă. Când trăieşti într-un loc unde competiţia este atât de acerbă, frica de insucces te motivează, e adevărat, dar este un sentiment care nu ar trebui să existe, după părerea mea. Asta este concluzia la care am ajuns eu, personal, în ultimii şase ani, trăind departe de capitală: nu îmi mai este frică de nimic. Nu îmi este frică! Lucrul acesta mă face mai puternică, dar nu mai lipsită de simţire. Ies la proteste pentru că aşa cred că e bine, ies pentru viitor, nu pentru că îmi este frică de prezent. Lipsa fricii vine la pachet cu o forţă pe care o pot ca­naliza înspre artă, înspre iubire, înspre empa­tie, înspre ajutorul semenilor. Simt că pot oferi spe­ranţă. Sunt un om pornit de jos, dintr-o fa­mi­lie săracă, dar inteligentă. Felul în care mi-am trăit copilăria îmi cons­tru­­ieşte matu­ri­tatea şi apoi bătrâ­ne­ţea. Asta vreau să le învăţ şi pe fe­tele mele: să nu le fie frică de nimic.