- Ce-i aduce pe creştini la o mânăstire? Misterul, trecutul istoric, minunile petrecute acolo, frumuseţea obştii, cuvântul de folos al unui duhovnic înţelept, incandescenţa slujbelor, liniştea pe care ţi-o dă izolarea de vânzoleala lumii... Rareori se găsesc toate la un loc. Iar atunci când ţi se arată, te copleşesc. Aşa se întâmplă la Mânăstirea Stânişoara, din Vâlcea, aflată drept sub vârful Muntelui Cozia: un ultim fort în calea celor care vor să ia cu asalt cerul -
Un loc plin de minuni
Ne-am pus în inimă de mult să ajungem la Stânişoara. Încurajaţi fiind şi de primăvara ce se dezlegase în lume, ne-am încumetat să urcăm drumul muntelui cu maşina, prin pădurile Coziei. Sus, deasupra lumii, prinsă într-un ocol de lumină, Stânişoara strălucea în soarele primelor zile de martie. De jur-împrejur, pace desăvârşită şi curăţenie. Nici ţipenie de făptură prin curte. Pe urmă, din umbra unei chilii s-a ivit un călugăr bătrân care, fără să ne întrebe, ne-a dus în biserică, să ne închinăm dinaintea moaştelor Sfântului Neofit. Găsirea lor a fost a doua mare minune petrecută la Stânişoara, după aceea a izbucnirii unui izvor dintr-o stâncă, sub puterea rugăciunilor Sfântului Meletie. Amândoi au pustinicit pe Muntele Cozia, au fost prieteni şi au fost canonizaţi împreună, în anul 2016. Dar darul nepreţuit al Bisericii de la Stânişoara este o superbă icoană a Maicii Domnului încoronată de îngeri, numită şi "Axioniţa", soră a celei de la Mânăstirea Protaton din Athos. Înveşmântată în argint aurit, lasă la vedere numai chipurile sfinte ale Maicii şi Pruncului, îmbrăţişaţi în nesfârşită iubire şi duioşie. Curând aveam să aflăm chiar de la părintele stareţ Laurenţiu Popa, povestea minunată a acestei icoane al cărei nume se tâlcuieşte "Cuvine-se cu adevărat".
Sava şi Teodosie
Mânăstirea Stânişoara (Foto: Dreamstime)
După alţi aproape o sută de ani, în urma unei vedenii în care li s-a arătat Maica Domnului, monahii Sava şi Teodosie, primul sârb, al doilea român de la Sfântul Munte Athos, au primit îndemn să reconstruiască mânăstirea de la Stânişoara. Cu ajutorul episcopului Iosif al Argeşului, ei au zidit o nouă biserică, pe temelia celei vechi, şi câteva chilii. Sava şi Teodosie au legat schitul cu blestem mare, să nu primească în el femei şi au instituit aici un regim de viaţă ca pe Athos. În acea perioadă, mânăstirea a devenit cea mai vestită sihăstrie din Ţara Românească. Apoi, abia în 1936, blestemul a fost ridicat cu slujbe arhiereşti, pentru ca şi femeile să se poată împărtăşi de bucuriile duhovniceşti din lavra vâlceană. Mânăstirea a fost închisă în timpul comunismului, iar biserica se putea vizita numai în scop turistic. Abia în 1987 a fost redată monahilor, şi de atunci e păstorită de Părintele Arhimandrit Laurenţiu Popa. Sfinţia Sa a adus cu sine câţiva călugări moldoveni şi a dat mânăstirii modelul de viaţă călugărească de la Sihăstria.
Sfinţii din grotele munţilor
Racle cu sfintele moaşte ale Sfântului Neofit
- Noi, monahii, îl simţim. Întâi, pentru că locul ne atrage cu blândeţea şi dragostea pe care o emană, cu pacea care se coboară asupra noastră. Şi e firesc să fie aşa, întrucât rugăciunii noastre i se adaugă ecourile rugăciunilor atâtor sfinţi şi părinţi îmbunătăţiţi care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, în grotele şi peşterile din aceşti munţi şi care se adunau la Liturghie, într-un prim sfânt locaş de lemn, ce fusese ridicat chiar pe pământul pe care călcăm. Duhul rugăciunii lor ne îndeamnă şi pe noi la rugăciune permanent. De aici vine o mulţumire a inimii, cu o dulceaţă de nedescris.
- Au mai rămas semne ale trecerii acestor sihaştri?
- Da. Există o peşteră care a fost a Sfântului Neofit, în imediata noastră vecinătate. Acolo i s-au descoperit o parte dintre oseminte şi capul - pe care îl avem la cinstire în biserică. De asemenea, mai este grota Sfântului Meletie, de la care nu ne-au rămas sfinte moaşte, dar de la care a rămas un izvor cu puteri tămăduitoare. De acolo ne vine apa în mânăstire. Tradiţia ne spune că pe-aici nu era apă şi că izvorul a apărut ca urmare a rugăciunilor Sfântului Meletie. Cu timpul, s-au adunat şi mărturii de la creştinii care au băut apă din izvorul acela şi care s-au vindecat de diferite boli grele.
- Astăzi mai sunt sihaştri prin peşterile din apropierea mânăstirii?
- Am auzit că ar fi o maică şi mai este un părinte, Ioan, care stă în grota Sfântului Meletie şi, din când în când, vine la slujbe, la mânăstire. În rest, nu ştiu să fie alţii. Dar şi dacă sunt, sper să fie dintre cei care mai întâi au trăit în obşte. Nu te poţi duce direct din lume în pustie, trebuie să te formezi cât de puţin, şi asta e posibil numai într-o mânăstire. După rânduiala Sfinţilor Părinţi, un pustnic, ca să ştie rostul de pustie, trebuie să fi trăit vreo douăzeci de ani într-o mânăstire, să facă ascultare, tăierea voii, smerenie... Altfel, degeaba. Sfântul Ioan Scărarul spune: "Dacă stai în mânăstire, te lupţi cu oamenii, iar dacă stai în pustie, te lupţi cu dracii". Adică, în obşte se ciocnesc caracterele până se armonizează, dar în sihăstrie dai piept direct cu răul şi nu mai ai scăpare, dacă nu eşti pregătit sufleteşte.
- Părinte, e mai uşor să fii călugăr în obşte, sau de sine, cu rostul tău?
- E mai uşor în obşte, dacă ştii ce vrei, adică să te mântuieşti. Un Sfânt Părinte spune: "În viaţa de obşte se mântuiesc cu miile, iar în sihăstrie se mântuieşte unul la o mie". Pentru că în pustie trebuie să fii foarte puternic ca să nu faci voia ta, să fii cu totul supus Domnului, căci nu mai ai niciun control din afară. Pe când în obşte e o mucenicie de fiecare zi, numai să faci ascultare şi să te smereşti... Nu poţi face ce vrei tu, ci ce-ţi spune mai-marele tău. Fără ascultare, nu dobândeşti smerenia, care e una dintre virtuţile cele mari, mântuitoare.
"Numai rugăciunea mai poate schimba ceva în lume"
Axioniţa
- Eu am fost şi în Moldova, că-s moldovean de la Podu Turcului, judeţul Bacău. M-am călugărit la Sihăstria şi am vieţuit şi la Sihla, până să vin stareţ aici, în 1987. Şi acolo sunt multe mânăstiri, pentru că oamenii au dragoste de Dumnezeu. Din acelaşi motiv sunt şi aici multe, dacă nu chiar mai multe decât în Neamţ şi Suceava. Credinţa oamenilor ridică biserici şi mânăstiri, nu voinţa clerului sau a cinului monahal. Şi, desigur, mai sunt şi alte condiţii obiective, între care izolarea, necesară isihiei, clima potrivită, resursele de apă, de hrană, de lemn şi piatră - pe care să le poţi folosi la construcţii - etc. Într-un loc bun de mânăstire, bogăţia sufletească se întâlneşte cu bogăţia materială. Parte dintre mânăstiri au nevoie de ajutorul credincioşilor, mult timp după ce au fost zidite, că altfel n-ar putea funcţiona.
- Mânăstirea este aşezată în munte, chiar sub vârful Cozia, pe un drum destul de greu accesibil. Urcă, totuşi, oamenii până aici?
- Vin, vin! Vin să participe la slujbe, să ceară sfat, să se spovedească şi să se împărtăşească... Iarna, mai greu, dar vara urcă lume multă până aici, unii chiar pe jos. Le putem oferi adăpost, seara stau la priveghere, a doua zi la slujbă, şi se întorc acasă mai întremaţi sufleteşte. Drumul greu până la mânăstire te face să te bucuri şi mai mult când ajungi.
- Odată cu oamenii care ajung la mânăstire, ajung la sfinţiile voastre şi zvonuri ale tulburărilor lumii, ale greutăţilor şi necazurilor. Cu siguranţă că cei care urcă la Stânişoara vin cu nădejdea că îi puteţi ajuta. Au rugăciunile rostite în mânăstiri forţa de a schimba realitatea în bine?
- Numai rugăciunea mai poate schimba ceva în ţară şi în lume. În rest, nimic. Numai mila lui Dumnezeu, care se coboară pentru rugăciunile noastre. Şi mereu a fost la fel, dar altădată oamenii erau convinşi de asta, acum se conving numai când necazul nu le mai lasă altă speranţă decât pe aceea la Dumnezeu.
Rugăciunea primită de la Arhanghelul Gavriil în faţa "Axioniţei"
Biserica Mânăstirii Stânişoara, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe
- Aveţi în biserică o foarte frumoasă icoană a Maicii Domnului, numită "Axioniţa". Înţeleg că aţi comandat-o personal şi aţi insistat să fie pictată şi sfinţită în Athos. De ce?
- Preasfinţitul Părinte Episcop Varsanufie a poruncit ca în fiecare mânăstire din eparhia Râmnicului să se pună câte o copie pictată a uneia dintre icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, pe care să le prăznuim în zilele lor de sărbătoare. Înaltpreasfinţitul are mare evlavie la Maica Domnului şi a vrut ca astfel să o cinstim împreună, o dată în plus. Eu am ales această icoană, "Axioniţa", pentru că aveam evlavie la ea dintotdeauna. Am pictat-o în Athos, unde a şi fost sfinţită şi unde a stat la slujbe, timp de 40 de zile. O prăznuim pe 19 Iunie. De când am venit aici, în mânăstire, am luat-o ca protectoare şi pe Maica Domnului, iar în fiecare noapte de marţi spre miercuri, facem privegherea Acoperământului Maicii Domnului, iar a doua zi facem Acatistul. Asta, şi pentru că eu m-am născut duhovniceşte la Sihăstria, unde se făcea după această rânduială slujba Acoperământului Maicii Domnului. Tot la Sihăstria am văzut prima dată icoana Maicii Domnului "Axioniţa", în paraclis, în partea stângă. E tare frumoasă şi mi-a devenit atât de dragă, încât am purtat mereu asupra mea o copie a ei, o alta o aveam în chilie, iar la un moment dat, am pus o litografie şi în iconostas.
"Capul celui rău poate fi zdrobit numai cu rugăciune"
Paraclisul în care se slujeşte iarna
- E de ajuns şi dacă mergi duminica la Sfânta Liturghie şi te închini seara şi dimineaţa. Dar mai bine le-ar fi tuturor dacă s-ar gândi mai mult la cele ale sufletului şi mai puţin la cele ale trupului. Dacă ne gândim numai la ce îmbrăcăm, ce mâncăm, cum să petrecem etc., pentru acestea ne vom concentra, iar sufletul ni-l vom lăsa în părăsire. Aşa ni se vor strânge paianjeni în inimă, de nu va mai avea loc Hristos de ei. Viaţa asta este foarte scurtă, dragii mei, iar în această lume noi nu suntem acasă, ci într-un popas spre casă. Cerul ne este casă şi Dumnezeu ne este tată. Iar viaţa pământească nu e un scop în sine, nu e totul, ci numai drumul către casă. Să nu uităm că ne-am născut pentru a ne întoarce la El, curăţiţi de păcatele înaintaşilor şi de-ale noastre. Viaţa pământească este răgazul pe care ni-l lasă Tatăl ca să ne răscumpărăm aceste păcate. Fiind conştienţi de acest adevăr, singuri vom şti ce e de făcut ca să creştem duhovniceşte din zi în zi.
- Care ar fi cea mai la îndemână rugăciune pentru omul creştin?
- "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!". Rugăciunea Inimii sau Rugăciunea lui Iisus. Pentru a spune această rugăciune nu trebuie să ştii nici carte, nu e nevoie nici să auzi, nici să poţi vorbi măcar. E de ajuns să o spui în minte şi ţi se va întipări în inimă. Este cea mai uşoară şi, totodată, cea mai puternică rugăciune, după "Tatăl nostru". Pentru că la numele lui Iisus Hristos toată lumea se pleacă, şi cei de Sus, adică îngerii, şi cei de pe pământ, oamenii, şi cei de dedesubt, diavolii. Toţi se cutremură de numele Lui, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Iacob. Când îţi vine un gând păcătos, el este de la Cel-Rău, iar capul acestuia poate fi zdrobit numai cu rugăciune. De aceea, de câte ori îţi apare gândul păcatului, rosteşte această rugăciune şi se va depărta de la tine. Nu lăsa gândul să se transforme în faptă!
Paraclisul Sf. Ioan, de lângă biserica veche
Părintele Arhimandrit Laurenţiu Popa
A urmat Facultatea de Chimie a Universităţii din Iaşi, până în 1977, când dorul de Dumnezeu l-a făcut să se călugărească. A fost primit frate la Sihăstria şi, după numai trei ani, a depus jurământul în călugărie, naş fiindu-i părintele Cleopa, care i-a şi rămas model până astăzi.
Mitropolitul Teoctist al Moldovei l-a hirotonit preot în 1981 şi l-a trimis să facă Teologia la Sibiu. Între 1982 şi 1987, a fost egumen la Mânăstirea Sihla, unde l-a cunoscut pe marele duhovnic Paisie Olaru, de care mult s-a folosit sufleteşte. Chemat de către episcopul Calinic la Stânişoara, a reuşit să refacă aici viaţa monahală, după tipicul mânăstirii de metanie al sfinţiei sale, Sihăstria.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
