Părintele LAURENȚIU POPA - "Când ni se adună păianjeni în inimă, nu mai e loc de Hristos"

STÂNIȘOARA - mânăstirea de pe Muntele Cozia

- Ce-i aduce pe creștini la o mânăstire? Misterul, trecutul istoric, minunile petrecute acolo, frumusețea obștii, cuvântul de folos al unui duhovnic înțelept, incandescența slujbelor, liniștea pe care ți-o dă izo­larea de vânzoleala lumii... Rareori se găsesc toate la un loc. Iar atunci când ți se arată, te copleșesc. Așa se întâmplă la Mânăstirea Stânișoara, din Vâlcea, aflată drept sub vârful Muntelui Cozia: un ultim fort în calea celor care vor să ia cu asalt cerul -

Un loc plin de minuni

Ne-am pus în inimă de mult să ajungem la Stâni­șoara. Încurajați fiind și de primăvara ce se dezle­gase în lume, ne-am încumetat să urcăm drumul muntelui cu mașina, prin pădurile Coziei. Sus, dea­supra lumii, prin­să în­tr-un ocol de lumină, Stâ­nișoara stră­lucea în soa­rele pri­me­lor zile de mar­tie. De jur-împrejur, pace desă­vârșită și curățenie. Nici țipenie de făptură prin curte. Pe urmă, din umbra unei chilii s-a ivit un călugăr bătrân care, fără să ne întrebe, ne-a dus în biserică, să ne în­chinăm dinaintea moaș­te­lor Sfântului Neo­fit. Gă­sirea lor a fost a doua mare mi­nu­ne petrecută la Stânișoara, după aceea a izbucnirii unui izvor dintr-o stâncă, sub puterea rugăciunilor Sfântului Meletie. Amândoi au pusti­nicit pe Mun­tele Cozia, au fost prieteni și au fost ca­nonizați îm­preună, în anul 2016. Dar darul nepre­țuit al Bisericii de la Stânișoara este o superbă icoa­nă a Maicii Domnului încoronată de îngeri, numită și "Axionița", soră a celei de la Mâ­năstirea Protaton din Athos. Înveș­mântată în argint aurit, lasă la ve­dere numai chipu­rile sfinte ale Mai­cii și Pruncului, îmbrățișați în ne­sfârșită iubire și duioșie. Curând aveam să aflăm chiar de la părintele stareț Lau­ren­țiu Popa, povestea mi­nunată a acestei icoane al cărei nu­me se tâlcuiește "Cuvine-se cu ade­vă­rat".

Sava și Teodosie

Prima biserică de la Stâni­șoara a fost ridicată din lemn, în anul 1671, de către pustnicii care viețu­iau în peșterile din zonă, Neofit, Meletie și Isaia. Mai târ­ziu, câțiva monahi veniți de la Mânăstirea Co­zia au închegat în jurul bisericii un schit, căruia oamenii i-au spus Nu­cet. Nu se știe cum a dispărut acest prim sfânt locaș, dar la jumătatea vea­cului al XVIII-lea, clucerul Gheorghe și boierii Anghel și Petru din Pitești au făcut o nouă biserică de zid, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheor­ghe, și câteva chilii din piatră pentru călugări. Și această a doua biserică a fost distrusă după nu­mai un secol, la 1788, de către turci, care au pângărit și incendiat schi­tul și i-au ucis pe călugări până la unul. Niciun monah n-a mai îndrăznit să încerce să redea viață acelor rui­ne timp de peste două­zeci de ani. Doar ciobanii ajunși cu oile pe aici se mai adăposteau în ele, drept care locul a început să semene a stână și să poarte un nume nou dat de oamenii din satele de la poalele Muntelui Co­zia: Stâni­șoara.
După alți aproape o sută de ani, în urma unei vedenii în care li s-a ară­tat Maica Domnului, mo­nahii Sava și Teodosie, primul sârb, al doilea român de la Sfântul Munte Athos, au primit îndemn să re­construiască mânăstirea de la Stânișoara. Cu aju­torul episcopului Iosif al Argeșului, ei au zidit o nouă biserică, pe temelia celei vechi, și câteva chi­lii. Sava și Teodosie au legat schitul cu blestem mare, să nu primească în el femei și au instituit aici un regim de viață ca pe Athos. În acea perioadă, mânăstirea a devenit cea mai vestită sihăstrie din Țara Românească. Apoi, abia în 1936, blestemul a fost ridicat cu slujbe arhierești, pentru ca și femeile să se poată împărtăși de bucuriile duhovnicești din lavra vâlceană. Mânăstirea a fost închisă în timpul comunismului, iar biserica se putea vizita numai în scop turistic. Abia în 1987 a fost redată monahilor, și de atunci e păstorită de Părintele Arhimandrit Laurențiu Popa. Sfinția Sa a adus cu sine câțiva călugări moldoveni și a dat mânăstirii modelul de viață călugărească de la Sihăstria.

Sfinții din grotele munților

- Preacuvioase părinte stareț, păstoriți o mâ­năstire în care există o rugăciune neîncetată de veacuri. Se mai simte oare, la Stânișoara, duhul atâtor rugători care s-au nevoit de-a lungul vea­curilor în ea?

- Noi, monahii, îl simțim. Întâi, pentru că locul ne atrage cu blândețea și dragostea pe care o emană, cu pacea care se coboară asupra noastră. Și e firesc să fie așa, întrucât rugăciunii noastre i se adaugă ecourile rugăciunilor atâtor sfinți și părinți îmbună­tățiți care și-au închinat viața lui Dumnezeu, în gro­tele și peșterile din acești munți și care se adu­nau la Liturghie, într-un prim sfânt locaș de lemn, ce fusese ridicat chiar pe pământul pe care călcăm. Du­hul rugăciunii lor ne îndeamnă și pe noi la rugă­ciune permanent. De aici vine o mulțumire a inimii, cu o dulceață de nedescris.

- Au mai rămas semne ale trecerii aces­tor sihaștri?

- Da. Există o peșteră care a fost a Sfân­tului Neofit, în imediata noastră veci­nătate. Acolo i s-au descoperit o parte din­tre ose­min­te și capul - pe care îl avem la cinstire în biserică. De asemenea, mai este grota Sfântului Meletie, de la care nu ne-au rămas sfinte moaște, dar de la care a rămas un iz­vor cu puteri tămăduitoare. De acolo ne vine apa în mânăstire. Tra­diția ne spune că pe-aici nu era apă și că izvorul a apărut ca urmare a rugăciunilor Sfântului Meletie. Cu timpul, s-au adunat și mărturii de la creștinii care au băut apă din izvorul acela și care s-au vindecat de diferite boli grele.

- Astăzi mai sunt sihaștri prin peșterile din apropierea mânăstirii?

- Am auzit că ar fi o maică și mai este un părinte, Ioan, care stă în grota Sfântului Meletie și, din când în când, vine la slujbe, la mânăstire. În rest, nu știu să fie alții. Dar și dacă sunt, sper să fie dintre cei care mai întâi au trăit în obște. Nu te poți duce direct din lume în pus­tie, trebuie să te formezi cât de puțin, și asta e posibil numai într-o mânăs­tire. După rânduiala Sfinților Părinți, un pustnic, ca să știe rostul de pustie, trebuie să fi trăit vreo douăzeci de ani într-o mânăstire, să facă ascultare, tăierea voii, smere­nie... Altfel, degeaba. Sfântul Ioan Scărarul spune: "Dacă stai în mânăstire, te lupți cu oamenii, iar dacă stai în pustie, te lupți cu dracii". Adică, în obște se ciocnesc caracterele până se armonizează, dar în sihăstrie dai piept direct cu răul și nu mai ai scăpare, dacă nu ești pregătit su­fletește.

- Părinte, e mai ușor să fii călugăr în obște, sau de sine, cu rostul tău?

- E mai ușor în obște, dacă știi ce vrei, adică să te mântuiești. Un Sfânt Părinte spune: "În viața de obște se mântuiesc cu miile, iar în sihăstrie se mân­tuiește unul la o mie". Pentru că în pustie trebuie să fii foarte puternic ca să nu faci voia ta, să fii cu totul supus Domnului, căci nu mai ai niciun con­trol din afară. Pe când în obște e o mucenicie de fie­care zi, numai să faci ascultare și să te smerești... Nu poți face ce vrei tu, ci ce-ți spune mai-marele tău. Fără ascultare, nu dobândești smerenia, care e una dintre virtuțile cele mari, mântuitoare.

"Numai rugăciunea mai poate schimba ceva în lume"

- Trăiți într-un județ cu foarte multe mânăstiri vechi, poate cele mai multe din țară. De ce credeți că aici și-au găsit mai degrabă sălaș călugării, decât în alte părți?

- Eu am fost și în Mol­dova, că-s moldovean de la Podu Tur­cului, județul Ba­cău. M-am călu­gărit la Si­hăs­tria și am viețuit și la Sihla, până să vin stareț aici, în 1987. Și acolo sunt multe mâ­năs­tiri, pentru că oamenii au dragos­te de Dumnezeu. Din același mo­tiv sunt și aici multe, dacă nu chiar mai multe decât în Neamț și Su­ceava. Credința oameni­lor ri­dică biserici și mânăstiri, nu voința clerului sau a cinului mo­na­hal. Și, desigur, mai sunt și alte con­diții obiective, între care izo­larea, necesară isihiei, clima po­trivită, resur­sele de apă, de hrană, de lemn și piatră - pe care să le poți folosi la construcții - etc. Într-un loc bun de mânăstire, bo­găția sufleteas­că se întâl­nește cu bogăția materială. Parte dintre mânăstiri au nevoie de ajutorul cre­dincioșilor, mult timp după ce au fost zidite, că altfel n-ar putea funcționa.

- Mânăstirea este așezată în munte, chiar sub vârful Cozia, pe un drum destul de greu accesibil. Urcă, totuși, oamenii până aici?

- Vin, vin! Vin să participe la slujbe, să ceară sfat, să se spo­vedească și să se împărtă­șeas­că... Iarna, mai greu, dar vara urcă lume multă până aici, unii chiar pe jos. Le putem oferi adă­post, seara stau la priveghere, a doua zi la slujbă, și se întorc aca­să mai întremați sufletește. Dru­mul greu până la mânăstire te face să te bucuri și mai mult când ajungi.

- Odată cu oamenii care ajung la mânăstire, ajung la sfințiile voastre și zvonuri ale tulburărilor lumii, ale greu­tă­ților și necazurilor. Cu sigu­ran­ță că cei care urcă la Stâ­nișoara vin cu nădejdea că îi puteți aju­ta. Au rugăciunile rostite în mâ­năstiri forța de a schimba rea­litatea în bine?

- Numai rugăciunea mai poate schimba ceva în țară și în lume. În rest, nimic. Numai mila lui Dum­nezeu, care se coboară pentru rugăciunile noastre. Și mereu a fost la fel, dar altădată oamenii erau con­vinși de asta, acum se conving numai când necazul nu le mai lasă altă speranță decât pe aceea la Dum­nezeu.

Rugăciunea primită de la Arhanghelul Gavriil în fața "Axioniței"

- Aveți în biserică o foarte frumoasă icoană a Maicii Domnului, numită "Axionița". Înțeleg că ați co­mandat-o personal și ați in­sistat să fie pictată și sfin­țită în Athos. De ce?

- Preasfințitul Părinte Epis­­cop Varsanufie a po­run­cit ca în fiecare mânăstire din eparhia Râmnicului să se pu­nă câte o copie pictată a uneia dintre icoa­nele făcă­toa­re de minuni ale Maicii Dom­nului, pe care să le prăznuim în zilele lor de sărbă­toare. Înaltprea­sfin­țitul are mare evlavie la Maica Domnului și a vrut ca astfel să o cinstim îm­preună, o dată în plus. Eu am ales această icoană, "Axionița", pentru că aveam evlavie la ea dintotdeauna. Am pictat-o în Athos, unde a și fost sfințită și unde a stat la slujbe, timp de 40 de zile. O prăznuim pe 19 Iunie. De când am venit aici, în mâ­năs­tire, am luat-o ca pro­tectoare și pe Maica Domnului, iar în fiecare noapte de marți spre miercuri, facem privegherea Aco­perământului Maicii Domnului, iar a doua zi facem Acatistul. Asta, și pentru că eu m-am născut duhov­nicește la Sihăstria, unde se făcea după această rânduială slujba Acoperămân­tului Mai­cii Dom­nului. Tot la Sihăstria am văzut prima dată icoana Maicii Dom­nului "Axio­nița", în para­clis, în partea stân­gă. E tare frumoasă și mi-a de­ve­nit atât de dragă, încât am pur­tat mereu asupra mea o co­pie a ei, o alta o aveam în chilie, iar la un mo­ment dat, am pus o litografie și în ico­nostas.

"Capul celui rău poate fi zdrobit numai cu rugăciune"

- Preacuvioase părinte, în mânăs­tire există o ordine și un ritm liturgic, toți monahii au o ascultare, ceasuri de muncă și rugă­ciuni, dar în lume e mai greu să ai o viață crești­nească deplină. Pentru omul de rând, care caută și el drumul spre Dumnezeu, aveți sfaturi duhov­nicești?

- E de ajuns și dacă mergi duminica la Sfânta Liturghie și te închini seara și dimineața. Dar mai bine le-ar fi tuturor dacă s-ar gândi mai mult la cele ale sufle­tului și mai puțin la cele ale trupului. Dacă ne gândim numai la ce îmbrăcăm, ce mâncăm, cum să petrecem etc., pentru acestea ne vom concentra, iar sufletul ni-l vom lăsa în părăsire. Așa ni se vor strânge paianjeni în inimă, de nu va mai avea loc Hristos de ei. Viața asta este foarte scurtă, dragii mei, iar în această lume noi nu suntem acasă, ci într-un popas spre casă. Cerul ne este casă și Dum­nezeu ne este tată. Iar viața pământească nu e un scop în sine, nu e totul, ci numai drumul către casă. Să nu uităm că ne-am născut pentru a ne întoarce la El, curățiți de păcatele înaintașilor și de-ale noas­tre. Viața pământească este răgazul pe care ni-l lasă Tatăl ca să ne răscumpărăm aceste păcate. Fiind conștienți de acest adevăr, singuri vom ști ce e de făcut ca să creștem duhovnicește din zi în zi.

- Care ar fi cea mai la îndemână rugăciune pentru omul creștin?

- "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumne­zeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!". Rugăciu­nea Inimii sau Rugăciunea lui Iisus. Pentru a spune această rugăciune nu trebuie să știi nici carte, nu e nevoie nici să auzi, nici să poți vorbi măcar. E de ajuns să o spui în minte și ți se va întipări în inimă. Este cea mai ușoară și, totodată, cea mai puternică rugăciune, după "Tatăl nostru". Pentru că la numele lui Iisus Hristos toată lumea se pleacă, și cei de Sus, adică îngerii, și cei de pe pământ, oamenii, și cei de dedesubt, diavolii. Toți se cutremură de numele Lui, după cum ne învață Sfântul Apostol Iacob. Când îți vine un gând păcătos, el este de la Cel-Rău, iar capul acestuia poate fi zdrobit numai cu ru­găciune. De aceea, de câte ori îți apare gândul păcatului, rostește a­ceas­tă rugăciune și se va de­părta de la tine. Nu lăsa gândul să se trans­forme în faptă!



Părintele Arhimandrit Laurențiu Popa

A urmat Facultatea de Chimie a Universității din Iași, până în 1977, când dorul de Dumnezeu l-a făcut să se călugărească. A fost primit frate la Sihăs­tria și, după numai trei ani, a depus jurământul în călugărie, naș fiindu-i părintele Cleopa, care i-a și rămas model până astăzi.
Mitropolitul Teoctist al Moldovei l-a hiro­tonit preot în 1981 și l-a trimis să facă Teologia la Sibiu. Între 1982 și 1987, a fost egumen la Mânăstirea Sihla, unde l-a cunoscut pe marele duhovnic Paisie Olaru, de care mult s-a folosit sufletește. Chemat de către episcopul Calinic la Stânișoara, a reușit să refacă aici viața mona­hală, după tipicul mânăstirii de metanie al sfinției sale, Sihăstria.