ANGELA TOMASELLI - "Nu mă încearcă niciun fel de spaimă că timpul trece"

Întâlnirile mele cu doamna Angela Tomaselli au fost totdeauna niște secvențe de "timp câș­tigat", rupte din tumultul unei lumi prea gră­bite. La fel ca și picturile ei, colorate și lu­mi­noa­se, care te încarcă de bucurie și te scot în afara tim­pului. M-am gândit că ar fi bine să vorbim des­pre ele, acum, când primăvara se pregătește, și ea, să umple lumea de străfulgerări și cu­lori. Dar pictorița - un nume de frunte al artei noastre contemporane - plecase din București. De fapt, chiar se mutase cu totul într-un paradis al Olteniei, pe Va­lea Lotrului, la Brezoi. O întoarcere aca­să, în lumea energizantă, încă, a co­pi­lăriei, dătătoare de putere și visuri noi.

Verdele Lotrului

- Când intră cineva într-o expoziție în care se află și o pictură a dvs., mer­ge țintă la ea, atras de jarul aprins al culorilor. De unde această incan­des­cență din opera dvs., dnă Tomaselli? Vine ea din copilăria petrecută în raiul Lotrului, la Brezoi, sau din sângele italian care vă curge prin vene?

- Din copilăria mea la Brezoi am moștenit ver­dele. Asta întâlnești acolo, pe Valea Lotru­lui: mult verde, pajiștile, dealurile, munții acoperiți de păduri, fiecare cu verdele ei. Și Lotrul pare verde, înconjurat de atâtea păduri. Ei bine, verdele locului m-a influențat așa tare, încât, în primii ani de facultate, tot ce lu­cram avea neapărat și foarte mult verde. Dar după ce am terminat Fa­cultatea de artă monumentală am fost repartizată la Galați și am început, împreună cu soțul meu, pic­torul Eugen Holban, să ne ocupăm de covoarele din zona Covurluiului, vechiul ținut al Galațiului. Sunt extraordinar de frumoase! Niște bijuterii de lâ­nă, colorate superb. Schimbarea din tablourile mele, dinspre verde spre culori puternice și lu­mi­noase, a început în anii de la Galați, după ce am des­coperit aceste covoare. Pur și simplu "ardeau" în locurile unde erau așternute, pe paturi sau pe podele. Imaginația coloristică a țăranilor noștri își are, cred, sorginte divină. Iar dacă ești pictor "se ia", pur și simplu, se lipește de tine.

- V-aș ruga să ne întoarcem în Valea Lotrului, locul magic în care ați copilărit. Ați încercat să-i spu­neți povestea în picturi?

- Eu am foarte multe lucrări, mai ales din seria "Mitologii subiective", cum am numit-o, inspirate din amintirile din copilărie. De pildă, una din ele se numește "Circ", pentru că la Bre­zoi veneau ca­ra­vane cu circul. În alte ta­blouri ale mele, apar case specifice Bre­zoiului. Au o anume atmosferă de bucu­rie co­pilărească, dublată de dramatism, care m-au marcat și când eram copil. La 14 ani, mama mea a murit, așa că sfârșitul copi­lăriei mele nu a fost tocmai fast.

Italienii din Brezoi

- Tomaselli, numele dvs. arată o rădă­cină italiană. Cine era italian în familie?

- Brezoi a fost mult timp un centru mun­citoresc cosmopolit, cu unguri, evrei și sași veniți din toate colțurile țării, dar și cu foarte mulți italieni. Din ei mă trag și eu, prin tata. Au venit aici din 1850, când s-a construit ca­lea ferată de pe Valea Oltului. Bunicul meu din partea tatei, Fran­ces­co Tomaselli, era antre­pre­nor la construcția tune­lurilor de pe Valea Oltului. Dar și tatăl bunicii mele a fost tot constructor în Brezoi. Venise în 1850, din zona de nord a Italiei, din Predazzo, unde o epi­demie de ciumă și o secetă îi loviseră pe localnici. Și atunci ei au plecat în toa­tă lumea. Au fost vremuri triste pentru ei. Italienii au plecat din vestul Im­pe­riului Austriac, în estul său: în Transilvania. Era aceeași țară pentru ei. Și Ar­dealul le-a plăcut ex­traor­dinar de mult, așa că mulți au rămas acolo. În schimb, bu­nicul meu, care s-a căsă­to­rit tot cu o ita­lian­­că, din familia Purin, au rămas aici, pe loc. Iar cei care s-au întors în Italia au povestit ce bine e în Re­gatul României. Ro­mânia era foarte bo­gată și regele Carol I construia mult. Strămoșii mei au venit în România și s-au stabilit în ținutul ăsta dintre Olt și Lotru, și pentru că semăna perfect cu zona Predazzo, de unde ve­neau. Totul le amin­tea de ce lăsaseră acasă. În plus, în Brezoiul cos­mo­polit, toate aceste neamuri pes­trițe se în­țe­legeau foarte bine. Când e­ram copil, eu aveam prietene de toate na­țiile. Fa­brica de che­restea avea ac­țio­nari majo­ritari italieni. Și la fa­brică ve­neau meșteri din toată țara, pâ­nă și cehi erau în Brezoi. Alți italieni erau ța­pinari și ve­neau pe Valea Lo­trului cu plu­tele. Și cum erau mulți în țară, ma­ma și câteva rude ale ei s-au căsătorit în Ro­mânia, tot cu ita­lieni. Iar bunicii, recunos­că­tori față de regele Carol I, care le-a dat de lucru și au mâncat o pâine bună, și-au botezat toți copiii cu numele re­gilor României. Tata se numea Ferdinand, o soră, Ma­ria, o alta Carolina, și un frate, Mihai...

"Eu sunt 100% româncă"

- Dar dvs. cât la sută sunteți italiancă, d-nă Tomaselli?

- Eu sunt 50% italiancă, 25% nemțoaică și 100% româncă. Sunt 100% româncă pentru că ori de câte ori am călătorit în Europa, și mai ales în Ita­lia, unde îmi place enorm, abia aștept să mă în­torc la mine acasă, în România. Aici mă simt cel mai bine, pentru că eu aici m-am născut. Rădă­ci­nile mele aici au prins. Iar în semn de recu­noștință, cum Brezoiul mustește de artă populară, vreau să fac acolo un muzeu etnografic. Deja am strâns o mulțime de obiecte, va fi o minune, un punct de atracție pentru cei care vin în Brezoi.

- Cum regăsiți locul copilăriei după atâția ani?

- Mai întâi vreau să-ți spun cum, cu banii cu care în București mi-aș fi cumpărat o garsonieră, în Brezoi mi-am cumpărat o casă frumoasă și mare, cu trei dormitoare, pe care am amenajat-o după gustul meu. E foarte frumos la Brezoi, iar din curtea mea și din toate camerele, se vede Vârful Țurțudanul. Țurțudanul este o stâncă care domină și Brezoiul, și copilăria mea. Este ca un Sfinx care protejează locul. Iar eu pentru că-l văd în fiecare zi, am început să-l pictez. Vârful acesta e plin de legende din zona Brezoiului și eu îl pictez pro­iectând pe el ca pe un ecran, amintirile și po­veștile copilăriei mele. Ca atunci când făceam dru­mul de acasă spre școală și mereu vedeam Vârful Țurțudanului deasupra mea, ca o pa­săre uriașă, de piatră. Și privindu-l, îmi dă­deam drumul imagi­nației. Mi se părea că ia for­ma unui chip de bătrân ori a unui călă­reț; dacă îl priveam din altă parte, vedeam o pereche de îndrăgostiți. Iubesc așa mult Țur­țudanul acesta al meu, încât în fiecare dimi­­neață, de cum mă trezesc, încep să-l caut cu privi­rea. De parcă aștept mereu să-mi spună ceva stânca aia ascuțită și înaltă, să-mi dea vreun sfat ori vreun îndemn.

Profesorul de istorie

- Dar talentul de unde credeți că vi s-a tras? Cine a avut în familie drag de desen și culori?

- Talentul l-am moștenit de la tatăl și bunicii mei. Tata avea un extraordinar talent la desen. Era ca toți italienii, talentați pe toate planurile - mu­zică, pictură, sculptură, arhitectură, design. Bu­ni­cii mei au plecat din Italia când era sărăcie, dar acum, cei din Predazzo sunt bogați, au știut să-și fo­losească talentul. Au toți case, hoteluri...

- Cum ați ajuns pictoriță? Când ați știut că aveți talent?

- Când eram în clasele a cincea, a șasea și a șaptea, am avut un excelent profesor de desen, care era și profesor de istorie și-mi era și diriginte. Avea un extraordinar talent de povestitor și era un foarte bun pedagog. Să ai un om providențial când te formezi este mare noroc. El mi-a descoperit ta­lentul, iar mai târziu, la liceul din Râmnicu Vâlcea, iarăși, am avut o profesoară care m-a remarcat și m-a invitat la cursurile ei, pe care le făcea la Casa de cultură. Căci tata nu mi-a dat voie să iau drumul pic­turii. Mama tocmai murise și tata nu mi-a mai dat voie să plec, nici la Liceul de artă din Bucu­rești, nici la Facultatea de arte plastice. Voia să fac arhitectură, ca să urmez tradiția de constructor a fa­mi­liei. Noroc că mi-a pus o vorbă bună la el sora mea, care a văzut că am talent și sunt pasionată. Și tata mi-a zis așa: "Bine, anul ăsta dai la Arte plas­tice, dar dacă nu reușești, promiți că faci o fa­cultate serioasă, medicină, arhitectură sau limba română?".

Florile cu aripi

- Și ați intrat la Arte din prima încercare?

- Da, de frică! Eu am ajuns la "Artă decorativă și monumentală" și mi-am găsit drumul la îndemnurile profesorului meu, Cos­tin Ioanid. El ne-a îndemnat să ne du­cem să studiem arta marilor maeștri și să facem copii după ei ca să-i înțelegem. Fie­care și-a găsit în arta veche ceea ce i se pă­rea potrivit. Costin Ioanid a fost un pro­fe­sor excepțional.

- Era mai puternic învățământul de atunci decât cel de azi?

- Pe atunci era o foarte mare rigu­ro­zitate și disciplină. Nu știu dacă azi este mai bine sau mai rău ca înainte, dar faptul că atunci, la ora opt se închidea poarta fa­cul­tății, și dacă întârziai nu mai puteai intra - ne făcea să fim extrem de punc­tuali, dar și să lucrăm foarte serios în toate cele patru ore de atelier. Și cred că această disciplină pe care mi-au im­primat-o at­mos­fera din facultate și profesorul Costin Ioa­nid - am păs­trat-o toată via­ța. Dacă nu am în fie­care zi, măcar o linie trasă, atunci acea zi par­că a tre­cut degeaba. Oricum, se spune că ge­niile sunt ex­plozive. Eu nu m-am con­siderat ni­ciodată un geniu, dar lucrez cu plăcere în fiecare zi. Așa am fost educată și din familie. Am avut o edu­cație spartană. Mama era nem­țoaică, și dacă nu ve­neam la ora fixă la care am promis, era vai și amar!

- Mai țineți minte cum arătau primele tablouri pe care le-ați pictat?

- Mai întâi am pictat niște flori fan­tastice, care aveau mai degrabă aripi decât petale. Mai târziu, au intrat în tablourile mele pisicile și câinii. Dar și fabulele, pentru că mie îmi plac animalele și toate evenimentele pe care le-am trăit mi-au sugerat fabule cu animale. La un moment dat, inventam dezlănțuită animale, printr-un soi de dicteu înfrigurat. A fost perioada mea fantastă, mai ales înainte de 1990, când tot ce pictai și scriai trebuia să fie mai voalat. Însă, locuind eu acum în provincie, la Râmnicu Vâlcea și la Brezoi, unde lumea te apreciază mai bine dacă faci o pictură realistă, am vrut să arăt că pot desena și altceva decât flori zburătoare și fabule cu pisici și căței. Am pictat case din Brezoi, biserici și măslini din Corfu. Măslinii stimulează imaginația; creează fantasme, poți să vezi orice în ei; forme umane sau animale. Sunt și de aici, și de dincolo.

"Largul meu este credința în Dumnezeu"

- Ați rostit cuvântul "provincie". Faptul că trăiți, iarna, în Vâlcea, și vara în Brezoi, nu vă strâm­torează creația? Cum vă obțineți "largul" de care are nevoie un artist?

- Largul meu este credința în Dumnezeu. Dum­nezeu și credința m-au ajutat să depășesc me­reu "strâmtorile" vieții. Când eram în Bucu­rești, în "largul" orașului mare, unde m-am dus cu mare bucurie, după anii petrecuți la Galați, aveam impresia, la un moment dat, că merg pe o sâr­mă dea­supra unei prăpastii. Dacă n-aș fi avut acest sprijin, să merg la biserică să mă rog mereu și să fiu convinsă că Dumnezeu știe ce se întâmplă cu mine, n-aș fi rezistat. Spațiul care ți se des­chide în față atunci când te rogi e imens. La fel ca și liniștea sufletească. Ce mai contează dacă trăiești la București sau Brezoi? Largul lumii e în su­fle­tul tău.

- Cum arată viața dvs. de azi? Au mai rămas italieni în Brezoi?

- Italienii mei din Brezoi au cam plecat. Mai sunt foarte puțini. Iar mulți dintre cei ti­neri nu se mai consideră italieni, deși unii din­tre ei sunt înscriși în "Asociația Ita­lie­nilor din România", unde sunt și eu. Am avut bucuria de a fi sus­ți­nută de această asociație. Prin ei am făcut niște ex­poziții cu vestimentații, pic­tură pe vesti­men­ta­ție, cu pălării pictate. Dar și o expoziție cu arhi­tec­turi pictate pe haine. Italienii mei mi-au sponsorizat și un album cu toată opera mea. În Brezoi, nu au mai rămas decât două-trei familii de ita­lieni. Încerc eu să-i adun, să-i fac să-și amin­teas­că că au tra­diții. La noi, sen­timentul de familie este încă foar­te pu­ter­nic și clanul, bine consolidat.

- Ați făcut din Brezoi un orășel al culturii și artelor. Cum de ați reușit?

- Mai întâi, am făcut acolo, o tabără de pictură. Am discutat cu primarul să facem o co­lecție de artă contemporană și niște ta­bere. Locul e atât de frumos, că toți prie­tenii care vin la mine se simt ca în Rai. Cu fonduri de la primărie, am organizat o ta­bără de creație la o pensiune frumoasă din zonă, care se ține în fiece an. Și în Brezoi se mai ține și un prestigios "Festival inter­național de blues". Ideea a fost a băiatului meu, Alex, susținut cu entuziasm de același pri­mar. Vin cântăreți valoroși. Brezoiul are un magnetism aparte, a atras și muzica și pic­tura. Provincia de care m-ați întrebat a de­venit centrul lumii.

"Eu zic că am întinerit"

- D-nă Tomaselli, cu atâtea ac­ti­vități și cu atâta mișcare în jur, aveți răgaz să vă gândiți, vreodată, că vă apropiați de 80 de ani, că, în ciuda energiei dvs. su­perbe, timpul își vede de drum?

- Nu mă încearcă niciun fel de spai­mă că timpul trece. Știu că va rămâne ceva de pe urma mea. Am pictat foarte mult. Iar faptul că nisipul se scurge în clepsidră nu mă interesează. Am o stare de bine și de împlinire pentru care nu există amenințări. Mă bucur din toate puterile de viață. Uneori mi se pare că n-a fost niciodată mai frumoasă ca acum. Nici nu pronunț cuvântul bă­trânețe; ci vârstă. Am avut o perioadă mai grea, dar acum mi-a trecut. Sunt în totală armonie cu cei din jur. Da­că cineva mă mai supă­ră încerc să trec cu ve­de­rea, să nu întorc cu a­ceeași mo­nedă, pentru că sunt, după zodie, scor­pion, și scor­pionul e răz­bunător. Am învățat să țin răul la mar­ginea lumii. Sunt în armonie cu cei din jur și cu Dum­nezeu. Merg la biserică în fiecare duminică și mă încarc cu energie bună. Acest fel de-a trăi, aceste gânduri curate îm­piedică bătrâ­ne­țea și urâ­țenia să mă cuprindă sub mantaua lor de plumb. Drept care, zic eu, am întinerit. Și să știi că eu nu mă gândesc la moarte de­cât ca la o altă experiență. De venit, trebuie să vină odată, dar de ce să mă întristez de pe-acum? Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei deja sunt în lumea de dincolo, iar gândul că mă voi întâlni acolo cu ei îmi șop­tește că nu poate fi ceva rău. Și nu mă gândesc nici la trupul care va intra cândva, în pământ. Va fi fru­mos și acolo, căci voi fi lângă sora mea mult iubită. Acum, însă, mă gândesc că a venit din nou primăvara, că îmi voi mu­­ta pe pridvor șevaletul, lăsând bucuria să caute cele mai frumoase culori.