În limba germană există un cântecel pentru copii, care începe așa: "Totul are un capăt, doar cârnatul are două...". Scopul educativ al acestui cântecel este ca cei mici să se acomodeze cu ideea... că totul are un capăt. În ziua de astăzi nu prea ne place să vorbim despre sfârșitul lucrurilor. Avem un cult pentru tinerețea fără de bătrânețe și viața fără de moarte. În general, avem resurse de a ne hrăni această nevoie de permanență și happy end, chiar dacă hrănim un fals. Din când în când însă, energiile planetare vin să ne aducă cu picioarele pe pământ, să ne facă să ne confruntăm cu sfârșituri, pentru că ideea de "nou început" nu poate coexista cu o poveste nespusă până la capăt. Deci, ar trebui să ne așteptăm ca situații care trenează, probabil, din 2008-2010 încoace, să ajungă la un capăt. Unul singur. De câte ori Saturn se întâlnește cu Pluton, ceea ce se întâmplă o dată la circa 33 de ani, omenirea trece printr-un moment de bilanț. Sau, în termeni contabilicești, un audit făcut la sânge. Falsurile care s-au perpetuat poate decenii la rând sunt demascate brutal. Atât falsurile exterioare, cele care se ascund în cotloanele diverselor mecanisme ale puterii, cât și falsurile noastre interioare. Nici amăgirile, nici autoamăgirile nu mai au din ce să se alimenteze. Din această frământare între structuralismul rigid al lui Saturn și descompunerea inițiată de Pluton se naște un proces care va duce omenirea la o răscruce. Acesta va culmina în 2020. La ce să ne așteptăm?
De ce poartă planetele nume de zei?
Nu era mai simplu să fie numerotate? De exemplu, în ordinea mărimii? Și cum se face că încă de din vremea vechiului Babilon și până azi, pe măsură ce s-au descoperit noi planete, în emisfera vestică ele au primit tot nume de zei?
Pentru că era nevoie de un numitor comun, unul pe înțelesul tuturor. Iar ceea ce aveau în comun toți locuitorii unor țări era religia. Fiecare om, indiferent în ce colț al țării locuia, știa care sunt zeii lor, ce caracteristici și atribuții aveau fiecare și care era povestea lor. Deci, în momentul în care se adresau lui Marduk, de exemplu (cel pe care astăzi îl numim Jupiter), toți se adresau celui mai important dintre zei și îi cunoșteau firea și faptele eroice care l-au dus în fruntea pantheonului asiro-babilonian. Aceeași funcție a păstrat-o planeta sub numele de Zeus, la greci, și de Jupiter, la romani. Ambele nume descriu un zeu deopotrivă puternic și îndurător, în mâinile căruia se afla soarta omenirii. Astăzi îi spunem "marele benefic" și știm că prezența sa este de bun augur. Dar, pentru că în zilele noastre ne-am cam înstrăinat de lumea zeilor, haideți să ne aducem aminte de poveștile lor, pentru a înțelege mai bine ce consecințe vor produce îmbinarea energiilor lui Saturn și Pluton, începând cu anul acesta.
Saturn - tatăl zeilor, "marele malefic" și stăpânul karmei
Un lucru de care este bine să ne aducem aminte pentru a înțelege felul în care a ajuns să fie perceput Saturn e faptul că în mintea oamenilor, el a reprezentat până hăt, în 1781, limita absolută a sistemului nostru solar. De la Saturn încolo nu mai era nimic, decât vidul, hăul. Iată de ce negrul, dintre culori, i-a fost atribuit lui. Și pentru că Saturn guvernează oasele, iar numele său în mitologia greacă, cel de Chronos, înseamnă și timp (de unde cronometru, cronic, cronologie etc.), imaginea tradițională a morții a ajuns să fie, așa cum o cunoaștem cu toții, un schelet acoperit cu un văl negru, purtând în mână o coasă, simbol al timpului care seceră toate, atunci când le vine rândul.
Mai e un simbol care-i întărește povestea. Saturn guvernează și pielea, care ne trasează limita corpului și ne păstrează forma. Iar faptul că din imaginea Doamnei cu coasa lipsește pielea, înseamnă, simbolic vorbind desigur, că la trecerea dincolo de limita lui Saturn, pielea dispare, intrăm în altă dimensiune a timpului, doar structura lui cine suntem (scheletul) rămâne.
Mai multe scrieri provenite din antichitate vorbesc despre faptul că "înainte de Saturn nu exista timp". Cum adică!? În afara unor oameni de știință, preocupați de fizica cuantică, noi, oamenii de rând, nici nu ne putem imagina o existență în afara timpului și a spațiului, decât eventual prin prisma unui film de science-fiction. Dar poate o altă poveste, care ni-l descrie pe Saturn/Chronos, ne poate ajuta să deslușim acest mister. Țineți-vă bine, pentru că nu este o poveste veselă. Primul stăpân al Cerului este, în mitologia greacă, Ouranos (Uranus). Acesta s-a îndrăgostit de frumoasa Geea (Pământul), cu care a conceput o serie de copii. Geea era fertilă și doritoare să-și mulțumească bărbatul, dar Uranus nu a considerat niciodată că vreuna dintre odraslele produse de Geea s-ar fi ridicat la înălțimea așteptărilor lui. Simțindu-i nemulțumirea, Geea produce copii tot mai puțin frumoși, iar în momentul în care i-a născut pe hecatonchiri, niște monștri cu o sută de brațe, Uranus, furios, i-a exilat, împreună cu toate celelalte vlăstare ale sale, în pântecul mamei lor. Grea situație. La propriu și la figurat. Geea era umilită și nici nu se simțea grozav purtându-și copiii ferecați în adâncurile ei. Și nici nu avea cui să se plângă, în afara lor. Nu și-a vărsat doar amarul, ci le-a cerut și ajutorul. Dar din toată sumedenia de copii, singurul care s-a arătat dispus să-și ajute mama a fost Chronos. Este și motivul pentru care Chronos-Saturn descrie responsabilitatea și îndatorirea morală. Se spune că Geea i-a pus în mâna stângă o coasă (simbol al Lunii noi, al femeii ultragiate), cu care Cronos-Saturn a retezat bărbăția tatălui său, punând capăt astfel acestei uniuni nefericite. Din momentul în care și-a detronat tatăl și i-a luat locul, Cronos-Saturn a pus în mișcare legea karmică. Știind că a comis un păcat de neiertat (îndepărtarea de la putere a propriului său tată), el era conștient de faptul că era sortit, prin însuși gestul său, să treacă printr-o încercare similară, pornită tot de la unul dintre copiii săi.
Anticipând ce avea să se petreacă, Cronos-Saturn s-a apucat să-și înghită propriii copii, încercând astfel să-și prevină soarta, pe care și-o croise, la propriu, cu mâna lui (stângă). Semnificația acestui gest este că, din moment ce Cronos-Saturn a pus în mișcare roata timpului și a karmei, tot ceea ce se naște în timpul cronologic este înghițit de același timp, la un moment dat. Și după cum cunoscătorii mitologiei grecești știu, a sosit și momentul în care Zeus-Jupiter, fiul lui Cronos-Saturn, și-a detronat tatăl și l-a făcut să-i regurgiteze pe frații lui. Sensul profund al acestei întâmplări mitologice este acela că lucrurile pe care le înghite timpul se reîntorc periodic, sub o formă sau alta. Sau, cum o spune saturnianul Eminescu, cel născut sub semnul Capricornului: "Toate-s vechi și nouă toate".
Acum, că ne-am familiarizat cu datele lui Cronos-Saturn, ne vine mai ușor să înțelegem ce fel de acțiuni va genera planeta care-i poartă numele, care este înzestrată cu o forță deosebit de mare, până în decembrie 2020. Motivul? Pentru că traversează zodia Capricornului, pe care o stăpânește. În termeni astrologici, spunem că Saturn se găsește în domiciliu și, ca atare, se poartă cu siguranța de sine de care dă dovadă omul la casa lui. După cum am ajuns să-l cunoaștem, deciziile vor fi nete, acțiunile, decisive.
Pluton-Hades, misteriosul stăpân al lumii de dincolo
Odată cu descoperirea întâmplătoare a lui Uranus, pe 13 martie 1781, întregul nostru univers s-a schimbat, pentru că am aflat că sistemul nostru solar e populat și de alte planete, aflate departe, dincolo de orbita lui Saturn. Cea mai îndepărtată dintre ele a fost până nu demult Pluton, planetă pitică și înghețată, aflată undeva în centura de asteroizi a lui Kuiper, dincolo de Neptun. Deci, o planetă a unei noi limite. Din nou, o planetă asociată cu trecerea dincolo, marea transformare sau marea metamorfoză, toate metafore pentru a evita cuvântul-tabu "moarte". Pe vremea grecilor, tabuul acesta nu exista, așa că titulatura lui Pluton-Hades era aceea de stăpânul lumii subpământene a morților. Grecii și romanii erau convinși că, după părăsirea corpului, sufletele pleacă pe un tărâm subpământean, unde trebuie să treacă mai întâi prin fața zeului suprem al acestor locuri, Pluton-Hades. Un fapt demn de menționat este că temutul stăpân al împărăției umbrelor se consulta cu soția lui de la egal la egal, cu privire la destinul sufletelor celor care veneau în fața lor, înainte de a fi trimise în fața unora dintre cei trei judecători ai lumii subpământene.
Împărăția lui Pluton nu se aseamănă nicidecum cu reprezentarea creștină a iadului, căci mulți autori vorbesc despre frigul care domnește acolo, spre deosebire de "flăcările iadului", despre care vorbește creștinătatea. Nici raiul și nici purgatoriul nu-și găsesc echivalente propriu-zise în regatul lui Pluton, care este totuși la fel de divers. Există, de exemplu, insulele Elisee sau insulele Preafericiților, unde ajung eroii și semizeii care se vor reîntrupa la o existență fericită, în timp ce nenorociții care au comis fapte inadmisible, ca legendarul Sisif, trebuie să ispășească "în veșnicie" o pedeapsă moralizatoare specifică, până când vor ajunge să înțeleagă natura păcatului comis. Soarta majorității locuitorilor împărăției subpământene era similară cu cea avută în timpul vieții, cu bune și cu rele, doar că sub formă de umbre.
Problema cu Pluton-planeta este că a fost descoperită de abia în anul 1930. Iar pentru că întreaga sa orbită în jurul Soarelui durează 247,7 ani, noi, muritorii, nu am apucat să observăm trecerea sa decât prin șase dintre cele 12 semne ale zodiacului. Când a fost descoperit, în 1930, se găsea în Rac. De atunci și până acum, el a străbătut doar jumătate dintre semnele zodiacale, găsindu-se acum în Capricorn. Da, ar putea spune unii, dar Pluton a existat și înainte pe cer. Și ne-a afectat și atunci. Diferența este însă considerabilă. E ca și când locuim într-o casă cu mai mulți oameni, dintre care credem că-i cunoaștem pe toți. Și, brusc, ne intersectăm cu cineva care ne anunță că locuiește de când se știe în demisolul blocului. Evident că întreaga noastră reprezentare despre bloc și locuitorii săi se schimbă și că trebuie să începem să învățăm cum să interacționăm conștient cu nou descoperitul locatar. Așa și cu Pluton. De când a pătruns în conștiința umanității, energia lui ne-a afectat cu totul altfel. Descoperirea lui a coincis îndeaproape cu exploatarea de omenire a forței extraordinare cuprinse în interiorul atomului. Și care credeți că este unul dintre materialele pe care oamenii de știință le studiau pentru a descătușa forța nucleară? Ați ghicit: plutoniul. Iată ce forță formidabilă conține atomul, similară cu forța condensată a micuței planete a cărei masă este imensă. Vom descoperi, așadar, o nouă fațetă a acestei forțe abia în momentul în care Saturn se va apropia de Pluton, iar cele două planete își vor îmbina energiile.
Karma de tip plutonian
Pluton mai are ceva în comun cu Saturn, pe lângă faptul că fiecare dintre ele desemnează niște limite implacabile ale devenirii omenești. Este vorba despre karmă. Am vorbit pe larg despre rolul lui Saturn ca stăpân al karmei. Cea de-a doua planetă din sistemul solar care vorbește explicit despre karmă este Pluton. Care este diferența între efectul acestor planete cu o semnificație atât de apropiată? Pe când Saturn descrie o karmă precisă, o situație din trecut care se reia, pentru ca persoana respectivă să poată face o altă alegere decât în viețile trecute și să depășească un impas repetitiv, Pluton nu depinde de situații-cadru. Karma pe care vine să o egalizeze această planetă are de-a face cu atitudinea noastră emoțională. Pluton corectează orice atitudine excesivă. De exemplu, în perioada unui tranzit plutonian, bărbații afemeiați vor trăi un profund dezinteres față de relațiile intime. Unii ajung chiar să se sperie, crezând că au probleme de ordin fiziologic, dar, odată cu încheierea tranzitului, își revin la normal, la modul ideal, cu lecția moderației învățată. Dar Pluton nu guvernează doar relațiile emoțional-sexuale ci vorbește și despre putere, și nu doar puterea personală, ci și puterea din culise, adică cea a societăților și serviciilor secrete și aspectele ascunse ale puterii banului (de aceea guvernează el și băncile, căci ele nu-și fac publică nici politica monetară și nici intențiile).
Resursele, atât cele naturale, cât și cele îngropate în psihicul nostru, cad de asemenea sub jurisdicția lui. În privința resurselor naturale, ne vine poate cel mai ușor să înțelegem efectul Pluton, căci începând printr-o lovitură de teatru în 2008, iar apoi constant din 2010 încoace, umanitatea a fost, sub o formă sau alta, mereu prinsă într-o luptă privitoare la resursele naturale. Devine tot mai clar că exploatarea zăcămintelor naturale (cum ar fi petrolul, guvernat de Pluton) nu poate continua la nesfârșit, devine la fel de clar că toxicitatea (a lui Pluton, și aceasta) din mediul înconjurător și din hrană nu poate continua la nesfârșit. Dar poate cea mai clară este situația din ce în ce mai amenințătoare privind atitudinea marilor puteri referitoare la arsenalul nuclear, după cum o arată retragerea Statelor Unite din tratatul nuclear INF cu Rusia.
În ecuație intră și Jupiter
La prima vedere, s-ar părea că aceasta este o veste bună, pentru că Jupiter este supranumit marele benefic, nu-i așa? Ei bine, nici chiar mai-marele zeilor olimpieni nu este lipsit de păcate, după cum consemnează mitologia. Există circumstanțe, e drept, puține la număr, când el vine să amplifice contextul de fond, fie el bun sau rău. Iar când va intra, la rândul său, pe 3 decembrie, în Capricorn, unde Saturn și Pluton formează deja o conjuncție strânsă, va acționa ca o lupă, dar și ca un îndemn la acțiune. Tripla conjuncție Jupiter-Saturn-Pluton se va schița de-abia în martie anul viitor, însă ceea ce vom observa încă din decembrie va fi o precipitare a evenimentelor. Poate fi vorba despre adevăruri revelate brutal, care, în anumite condiții, fac mai mult rău decât bine. Despre relații diplomatice rupte brusc. Despre lideri tineri, care se ridică împotriva celor vechi. Despre curente spirituale care pot îmbrăca o tentă militantă. Va accentua dificultățile și dezordinea politică deja existentă, afectând deopotrivă mediul financiar. Dar va semnaliza, de asemenea, și criza eliberatoare, căci acționează ca un trăgaci, arma și muniția fiind reprezentate de Saturn și Pluton.
Istoria ne învață... sau nu
Uitându-ne înapoi, către ce s-a petrecut în timpul ultimelor întâlniri istorice dintre Saturn și Pluton, ne întâmpină un tablou puțin încurajator. Să începem cu conjuncția pe care cei doi paznici ai granițelor au făcut-o, de trei ori, în 1914-1915, la 2 grade în Rac. Aceasta s-a menținut vreme de circa trei ani și a marcat primul război mondial, când s-au folosit pentru prima oară gaze toxice (Pluton) ca instrument de ucidere în masă, iar întregul continent european a fost cuprins de convulsii. Apoi a venit conjuncția celor două planete în Leu, la 13 grade, în 1947, care a împărțit, practic, lumea în două tabere, prin debutul a ceea ce s-a numit "Războiul Rece". Următoarea întâlnire s-a petrecut în Balanță, semn guvernat de Venus, planeta banilor. Saturn și Pluton și-au început treaba încă din 1980, declanșând două valuri de recesiune, care au dat peste cap, printre altele, economia SUA, a Marii Britanii, Japoniei și Canadei, culminând între iulie și noiembrie 1982, când criza economică a atins apogeul. În aceeași perioadă, către finele războiului rece, a existat și o amenințare nucleară, când rachetele Pershing din Occident au fost îndreptate către cele sovietice din Europa de est, tensiune care, iată, se repetă acum.
La ce să ne așteptăm, deci, ca urmare a acestei ultime coliziuni Saturn-Pluton? Privind în urmă, vedem că e vorba despre transformări care se petrec fără menajamente. Structuri ale puterii, roase pe dinăuntru de corupție, lăcomie, ineficiență, sau toate trei la un loc, nu mai pot dăinui sub nicio formă, dar nu vor ceda de bună voie. Formele fără fond ale puterii care se explimă într-un limbaj autoritar vor trebui să plece, iar varianta pașnică este improbabilă, ca să nu spunem imposibilă. Asta, pentru că Saturn construiește, structurează și, în final, osifică structurile pe care le creează, fiind o planetă rigidă. Pluton vine, în schimb, înarmat cu energie atomică și distruge ceea ce nu mai este, în viziunea lui, viabil. Vizate sunt în primul rând structurile de stat autoritare sau autocratice, formele și mecanismele de guvernare depășite, modalitățile de acțiune ale societăților și serviciilor secrete și, nu în ultimul rând, marile finanțe. Aici este cazul să facem din nou apel la cultura germană, în care există o zicală cum nu se poate mai potrivită, care ne explică cum ar trebui să ne poziționăm față de șirul de evenimente majore și nu tocmai vesele, la care am început să fim martori: "Mai bine un sfârșit de groază, decât o groază fără de sfârșit".