Cocoţată pe un scaun, ridicându-mă în vârful picioarelor ca să ajung mai bine la întâiul raft de sus, căutam, circumspectă, pasărea doamnei Emilia. Mi se precizase că e verde şi are un cioc foarte coroiat şi că se pitise tocmai în debara. La un moment anumit, din spatele unor cutii de carton, în dreptul golului dintre ele, observasem un ochi pândindu-mă. Era un ochi rotund, care mă cerceta caraghios şi sperios totodată. Vasăzică, depindea de cât de îndemânatic izbuteam s-o scot de-acolo. Şi, sincer, nu prea mă descurcam...
Mi-am întins domol mâna în direcţia sa, dar vietatea a vrut să-mi arate că nu se lasă prinsă cu una, cu două, şi prin uşa deschisă a zbughit-o zburând în lungul holului. S-a decis în cele din urmă să se oprească pe marginea de lemn, înaltă, a vitrinei din sufragerie. "Uite, ţi-l prezint pe Chiquito, draga mea!", s-a auzit glasul d-nei Emilia, o veche prietenă a mamei. Papagalul cu aripi verzi îşi aplecase acum capul spre mine, curios. Întreaga-i fiinţă împrăştia un amestec derutant de neastâmpăr şi trufie, iar în apropierea penajului său cu atât de felurite nuanţe, "pălea" chiar şi curcubeul...
O frumuseţe exotică, exuberantă, care, poposind ezitant pe spătarul unui fotoliu, îşi luase o poziţie destul de nefirească şi şi-a aţintit privirea asupra mea. "Cred că te-ndrăgeşte!", mi-a şoptit d-na Emilia. În voce i se simţea o emoţie plină de nerăbdare. Ţin minte cum a început c-un "Ce-ar fi să..." şi a urmat, grăbit, propunerea să-l ţin la mine pe Chico, să devină al meu. Se aşternuse o pauză stânjenitoare în care nu ştiam ce să fac: dacă să refuz sau nu. Nu zic că nu-mi plac păsările, dar mult timp, ani la rând, le considerasem potrivite în compania mai degrabă a copiilor sau a bătrânilor. Nu-mi explic de ce... Şi totuşi, se împlinesc vreo două luni de când l-am primit pe zvăpăiatul de Chico la mine în apartament. La început au existat un pic de ezitare, un pic de îngrijorare şi ceva asemănător cu o strângere de inimă. Se iveau totdeauna dificultăţi, una după alta, şi nu reuşeam chiar totul ca la carte: alegerea unei zone mai luminoase din încăpere, ferită de curent şi de frig, să procur de la magazin cutii cu hrană pentru Chico, să împrospătez apa de băut obligatoriu de două ori zilnic... Preferata lui era "băiţa" (micuţă cât pentru mărimea sa), unde se scălda buimac de plăcere, stropind în jur şi umplând interiorul coliviei de fâlfâirile aripilor sale. În schimb, deşi se numeşte papagal vorbitor, se încăpăţânează să nu scoată "niciun cuvinţel", oricât mă străduiesc învăţându-l să pronunţe vocale şi consoane, silabe... Dar marea fericire a lui Chico este să zboare! Mai ales atunci când, întorcându-mă de la serviciu, îi las uşiţa coliviei larg dată deoparte. Dând din aripi cu îndrăzneală, se deplasează dintr-o cameră în alta, de la un capăt la celălalt al locuinţei, până când oboseşte şi coboară brusc pe pervazul unei ferestre, la soare. Nu-mi este greu să mi-l imaginez departe, pe un alt continent... adică undeva în zona lui de origine, înconjurat de o explozie de vegetaţie, cu copaci, cu ramuri şi frunze verzi, legănându-se molcom în razele aurii ale astrului fierbinte... Într-un cuvânt, ocrotit din toate părţile de o natură generoasă.
După o vreme, cineva, un coleg, insistase să mă atenţioneze în legătură cu Chico, că e din genul acelor papagali care nu rezistă mult singurătăţii şi, prin urmare, trebuie să fie doi, să fie o pereche. A fost aproape o pledoarie în sensul acesta. Bineînţeles că n-aş vrea ca făptura asta mică şi neîntrecută în zburdălnicie să sufere din cauza izolării şi mă simt oarecum răspunzătoare pentru ea. Cu toate astea, înainte de-orice, eu visez ca odată cu scurgerea timpului, Chico să-mi îngăduie, puţin câte puţin, să-l mângâi c-un deget pe căpşorul învelit în puf galben-portocaliu, să prindă curaj să ciugulească seminţe direct din palma mea...
Totuşi, am promis în gând, cu toată seriozitatea, că îi voi aduce lui Chico un partener de seama lui. Ori vreo parteneră? Nici nu ştiu de unde o să-i fac rost... Toate m-au prins cam pe nepregătite... Încet, încet, întâmplarea aceasta uşor naivă mă ajută să descopăr o stare, un sentiment nou, fragil - căldura unei apropieri minunate... O apropiere de o fiinţă cu pene colorate în verde, cu plisc roşu, curbat.
ADRIANA CHRISTESCU - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
