Cocoțată pe un scaun, ridicându-mă în vârful picioarelor ca să ajung mai bine la întâiul raft de sus, căutam, circumspectă, pasărea doamnei Emilia. Mi se precizase că e verde și are un cioc foarte coroiat și că se pitise tocmai în debara. La un moment anumit, din spatele unor cutii de carton, în dreptul golului dintre ele, observasem un ochi pândindu-mă. Era un ochi rotund, care mă cerceta caraghios și sperios totodată. Vasăzică, depindea de cât de îndemânatic izbuteam s-o scot de-acolo. Și, sincer, nu prea mă descurcam...
Mi-am întins domol mâna în direcția sa, dar vietatea a vrut să-mi arate că nu se lasă prinsă cu una, cu două, și prin ușa deschisă a zbughit-o zburând în lungul holului. S-a decis în cele din urmă să se oprească pe marginea de lemn, înaltă, a vitrinei din sufragerie. "Uite, ți-l prezint pe Chiquito, draga mea!", s-a auzit glasul d-nei Emilia, o veche prietenă a mamei. Papagalul cu aripi verzi își aplecase acum capul spre mine, curios. Întreaga-i ființă împrăștia un amestec derutant de neastâmpăr și trufie, iar în apropierea penajului său cu atât de felurite nuanțe, "pălea" chiar și curcubeul...
O frumusețe exotică, exuberantă, care, poposind ezitant pe spătarul unui fotoliu, își luase o poziție destul de nefirească și și-a ațintit privirea asupra mea. "Cred că te-ndrăgește!", mi-a șoptit d-na Emilia. În voce i se simțea o emoție plină de nerăbdare. Țin minte cum a început c-un "Ce-ar fi să..." și a urmat, grăbit, propunerea să-l țin la mine pe Chico, să devină al meu. Se așternuse o pauză stânjenitoare în care nu știam ce să fac: dacă să refuz sau nu. Nu zic că nu-mi plac păsările, dar mult timp, ani la rând, le considerasem potrivite în compania mai degrabă a copiilor sau a bătrânilor. Nu-mi explic de ce... Și totuși, se împlinesc vreo două luni de când l-am primit pe zvăpăiatul de Chico la mine în apartament. La început au existat un pic de ezitare, un pic de îngrijorare și ceva asemănător cu o strângere de inimă. Se iveau totdeauna dificultăți, una după alta, și nu reușeam chiar totul ca la carte: alegerea unei zone mai luminoase din încăpere, ferită de curent și de frig, să procur de la magazin cutii cu hrană pentru Chico, să împrospătez apa de băut obligatoriu de două ori zilnic... Preferata lui era "băița" (micuță cât pentru mărimea sa), unde se scălda buimac de plăcere, stropind în jur și umplând interiorul coliviei de fâlfâirile aripilor sale. În schimb, deși se numește papagal vorbitor, se încăpățânează să nu scoată "niciun cuvințel", oricât mă străduiesc învățându-l să pronunțe vocale și consoane, silabe... Dar marea fericire a lui Chico este să zboare! Mai ales atunci când, întorcându-mă de la serviciu, îi las ușița coliviei larg dată deoparte. Dând din aripi cu îndrăzneală, se deplasează dintr-o cameră în alta, de la un capăt la celălalt al locuinței, până când obosește și coboară brusc pe pervazul unei ferestre, la soare. Nu-mi este greu să mi-l imaginez departe, pe un alt continent... adică undeva în zona lui de origine, înconjurat de o explozie de vegetație, cu copaci, cu ramuri și frunze verzi, legănându-se molcom în razele aurii ale astrului fierbinte... Într-un cuvânt, ocrotit din toate părțile de o natură generoasă.
După o vreme, cineva, un coleg, insistase să mă atenționeze în legătură cu Chico, că e din genul acelor papagali care nu rezistă mult singurătății și, prin urmare, trebuie să fie doi, să fie o pereche. A fost aproape o pledoarie în sensul acesta. Bineînțeles că n-aș vrea ca făptura asta mică și neîntrecută în zburdălnicie să sufere din cauza izolării și mă simt oarecum răspunzătoare pentru ea. Cu toate astea, înainte de-orice, eu visez ca odată cu scurgerea timpului, Chico să-mi îngăduie, puțin câte puțin, să-l mângâi c-un deget pe căpșorul învelit în puf galben-portocaliu, să prindă curaj să ciugulească semințe direct din palma mea...
Totuși, am promis în gând, cu toată seriozitatea, că îi voi aduce lui Chico un partener de seama lui. Ori vreo parteneră? Nici nu știu de unde o să-i fac rost... Toate m-au prins cam pe nepregătite... Încet, încet, întâmplarea aceasta ușor naivă mă ajută să descopăr o stare, un sentiment nou, fragil - căldura unei apropieri minunate... O apropiere de o ființă cu pene colorate în verde, cu plisc roșu, curbat.
ADRIANA CHRISTESCU - București