Artă deasupra orașului
"Galeria Romniceanu" se află în București și este un loc care aduce bucurie, un creuzet din care se revarsă în tot orașul dragul pentru frumos, unde oamenii vin pentru că află unii de la alții, pentru că se molipsesc de frumos unii de la alții, pentru că vor, la rândul lor, să creeze și să dăruiască frumos celor din jurul lor. E o minune de galerie de artă, total atipică, suspendată cumva deasupra orașului, deasupra cartierului Cotroceni, deasupra acoperișurilor, cam pe unde-și ridică copacii brațele spre cer, ca să respire eterul proaspăt adus de vânt, acolo unde luminează cea dintâi rază a răsăritului colțul ferestrelor din mansarde și unde se lansează, în zbor, păsările. Acolo, sus, într-o mansardă-galerie, există o pictoriță pe nume Măriuca, o artistă-pedagog, care face "lecții de zbor" și, mai ales de pictură cu copiii care visează să fie artiști.
Prima oară am ajuns acolo prin noiembrie, la vernisajul unei expoziții de pictură de copii, pentru copii. Am mers de mână cu fetița mea, să ne bucurăm împreună de artă. Între timp, au trecut peste noi sărbătorile și înghețul, dar dorul de culorile văzute acolo ne-a chemat înapoi. Am revenit la galerie și simt nevoia să vă împărtășesc această poveste colorată și magică.
La "Mări"
Galeria Romniceanu există de peste cinci ani. Se constituie deja într-o comunitate de 80-90 de copii talentați, între 5 și15 ani, copii care vin să picteze și care pot să-și expună lucrările, să facă expoziții, să-și invite prietenii și familia să vadă ce au lucrat, să simtă bucuria și aprecierea celorlalți pentru munca lor. Sunt și copii care au trecut de gimnaziu, copii de liceu care continuă să vină, pur și simplu, pentru relaxare. "Talentul nu prea te lasă să stai departe de el, chiar dacă tu ai ales un liceu teoretic. Surpriza este că unii copii, deși au urmat un liceu teoretic, când vine momentul alegerii facultății, se îndreaptă tot spre zona artistică. E o mare bucurie din partea mea că talentul lor nu se pierde", spune Maria Stanciu, gazda atelierului și curatorul Galeriei "Romniceanu".
Măriuca (după numele de alint) este o ființă de o prospețime extraordinară. Îi observ în lumina amiezei profilul fin, încadrat de părul brun, tuns băiețește, și silueta minionă, subțire, robotind prin atelier. Pune culori pe palete, pregătește șevalete și planșe cu cel mai natural aer copilăresc. Ochii îi strălucesc când mă privește zâmbind, în timp ce-și șterge de culoare degetele prelungi, de poala șorțului ei de pictoriță. Se pregătea să selecteze și să ordoneze lucrările pentru următorul eveniment al galeriei, vernisajul primei expoziții de pictură a uneia dintre ucenice, dar lasă un pic lucrul ca să stea de vorbă cu mine.
"Locul ăsta a fost ca un magnet. Prima dată au început să vină copiii din zonă, cei de la școala fiului meu. Vreo jumătate dintre colegii lui de clasă veneau la mine la pictură. Și erau și foarte talentați! Așa se întâmplă, de fapt. Toți copiii au talent nativ, dar la un moment dat, în jurul pubertății, la unii începe să se piardă, la unii să înflorească. Copiii s-au adus unii pe alții. "La Mări" e locul unde pot face de toate, de la a se juca cu pisica, la a picta, a face toate trăsnăile, a da petreceri și a găsi un spațiu sigur, o plasă de siguranță și încredere, în care fiecare e apreciat și integrat în grup 100%.
Acum cinci ani, pe când spațiul ăsta era doar o proiecție în mintea mea, mi-am dorit un atelier-galerie, unde copiii să primească o recunoaștere publică a talentului lor, să guste momentele de apreciere. E foarte important. Asta, pentru că pictura este o activitate solitară și care are nevoie de confirmare. Și-am zis, copiii ăștia sunt prea talentați ca să nu beneficieze de un pic de atenție și, într-adevăr, de la an la an am expoziții tot mai reușite."
"O formă de terapie"
- Cum a început visul ăsta?
- N-ar fi existat fără sprijinul părinților mei. Ei au fost alături de mine pas cu pas în realizarea acestui spațiu și ei l-au făcut posibil. Le sunt recunoscătoare pentru asta, că au fost primii care au crezut în mine, chiar și atunci când ideea părea utopică și ceilalți mă priveau sceptic. Am avut nevoie de aprobări speciale pentru a modifica mansarda, pentru că am ținut neapărat să fie un spațiu deschis, fără stâlpii aceia despărțitori din mansardă. Un spațiu deschis ca să se preteze la o galerie de artă, iar în momentul în care intri, să nu spui că ai pășit într-un atelier de pictură, ci într-o galerie de artă.
- De ce ai vrut să existe această galerie de artă?
- Nu știu, așa am simțit. M-am gândit că e o chestie extraordinară să le dai aripi copiilor. Eu lucram cu copiii și înainte să existe această galerie, numai că rezultatul muncii noastre nu era vizibil. Dacă spațiul ăsta rămânea un simplu atelier de pictură, unde copiii veneau și pictau contra cost, luau noțiuni de desen, de culoare, nu era ceva deosebit. Pe când, în felul acesta, lucrurile stau altfel. Evenimentele noastre, vernisajele, expozițiile sunt cele mai frumoase momente și pentru copii, dar și pentru mine, de ce să nu recunosc că și mie-mi face plăcere să mă laud cu munca lor.
În plus, este o formă de terapie prin artă. Copiii sunt obosiți, uneori, pentru că trebuie să muncească foarte mult la școală și la meditații, se cere mult de la ei. Mai ales vinerea, copiii de gimnaziu vin aici după o săptămână de școală, teste, teme, probleme, meditații, și e momentul lor de descătușare. Dacă până la clasa a cincea sunt acele calificative, B-uri, FB-uri, care îi ajută mult pe copii să nu sufere, să nu-și facă ierarhii în clasă, de la gimnaziu simt la ei așa, o transformare. Trecerea în clasa a cincea îi debusolează pe mulți. Greșeala e că, în continuare, notele se strigă în public, și atunci, dacă tu ai un eșec, ai luat un 6 la un test, n-o să fii prea în formă. Eu îi simt și îi întreb ce au pățit, îi încurajez că vor reuși să îndrepte respectivele note mai mici. Aș vrea să-i ajut să nu ia notele așa personal, să se detașeze de ele și să înțeleagă că ele reflectă strict un anumit moment. E greșit să pui eticheta "copil de nota 8", așa, per ansamblu, și e o mare nedreptate. Aici încercăm să compensăm toate treburile astea. Deci, da, pentru ei, pictura e o formă de terapie, ei se eliberează și se relaxează aici... E o plăcere să vină la pictură, e evident că sunt confidentul lor, evident că știu mai multe și decât părinții și, uneori, nu este prea comod, dar în același timp, mă bucur că au încredere în mine ca într-o prietenă și îmi cer sfaturi, inclusiv în probleme amoroase. Sunt foarte simpatici...
- Cât de des organizați evenimente?
- Înainte, evenimentele erau lunare, dar în ultima vreme, organizăm un vernisaj la trei săptămâni, pentru că avem foarte mulți artiști care așteaptă să-și expună lucrările. Deja cred că sunt 25 de copii, poate și mai mult, care au avut expoziții personale. Asta înseamnă foarte mult pentru ei. Înseamnă că 25 de copii și-au invitat familia și prietenii, unii chiar profesori și potențiali cumpărători, să vadă, să admire și să achiziționeze tablouri. Unii și-au strâns chiar și bani de pușculiță din vânzarea tablourilor.
- Ce alte evenimente mai organizați la galerie?
- Avem și expoziții colective, participăm și la Noaptea Galeriilor, când facem altfel de lucrări. În ultimii doi ani, am făcut niște lucrări colective de mari dimensiuni și a fost plăcut să-i pun pe copii să lucreze împreună la aceeași operă. Ce a ieșit a fost cu mult peste așteptările mele.
Amintiri din studenție
Măriuca a terminat pictura în 2002, în ultima generație a regretatului profesor Florin Mitroi, și îi e limpede că ceea ce face acum i se datorează acestui profesor minunat, care a știut să le transmită dragul pentru artă studenților săi. Măriuca nu se vedea profesor, a făcut modulul pedagogic mult mai târziu, după absolvirea facultății. "Starea cea mai intensă pe care o păstrez vie în amintire e apartenența la un grup de tineri minunați, strânși în jurul unui mare artist și a unui om de o ținută morală extraordinară. Atmosfera din vremea studenției e greu de descris și de regăsit. Cred că tocmai de asta m-am și întors în facultate, mai apoi, să fac istoria artei și pedagogie, ca să mă reapropii din nou de școală, pentru că atât de mult mi-au plăcut acei ani care au fost absolut minunați...".
- Așa se explică, probabil, și motivația profundă de a crea un spațiu de genul ăsta în București...
- Eu, sincer, prin comparație cu soțul meu, care este medic și care vine acasă încărcat cu toată suferința și boala pacienților, pentru că oricât ai vrea să te detașezi, om ești și empatizezi cu suferința... - aici mă încarc cu atâta voie bună, cu frumos.. Sunt o privilegiată din perspectiva asta, mai ales că nu sunt nici ca un profesor de școală, care este obligat să se țină strict de programă. Aici am o libertate deplină să mă joc cu copiii... de fapt, și temele pe care le dau sunt libere, instinctive. Mă gândesc la fiecare, ce i s-ar potrivi, în acord cu felul lui de a fi, cu sensibilitatea fiecăruia...
Prietenie, dincolo de atelier
- Sunteți deja un grup coagulat, o echipă cu o mândrie colectivă.
- Bineînțeles, păi toate aceste expoziții pe care le facem sunt cunoscute. Vin mulți vizitatori în galerie, se mai scrie despre noi, mai apărem la televizor... e normal să se bucure și să se mândrească. Și deja sunt ca o familie, se știu, vorbesc între ei, își împărtășesc din pasiuni, din ofuri..., se invită la petreceri, chiar în afara orelor de pictură. Am făcut și tabere cu ei și s-au legat între ei prietenii solide. Se întâlnesc și în afara atelierului, chiar din capete diferite de oraș și ajung aici, se împrietenesc și continuă prietenia chiar dincolo de atelier. Asta e foarte frumos. Și îmi mai place că ei sunt deschiși, nu sunt geloși unii pe alții, se bucură pentru expoziția fiecărui coleg, pentru că ei fie au avut deja expoziții personale, fie știu că le vine și lor rândul... Nu e o competiție, e o bucurie.
- Am înțeles că ați făcut și acțiuni caritabile. În ce au constat?
- Da. Într-adevăr, am făcut mai multe expoziții caritabile și ceea ce am apreciat mult la copii a fost că niciunul n-a zis nu. Nu i-am forțat să participe, au făcut-o benevol. Toți și-au donat lucrările, gândindu-se că o facem pentru o cauză nobilă. A fost Sonia, o fetiță care trebuia să se opereze în America, a fost un băiețel, Efrem, bolnav la vremea aceea de leucemie, și ne bucurăm că el este bine acum, la școală, în clasa pregătitoare. E o bucurie imensă să poți contribui la ajutorarea unui copil aflat la o așa răscruce și să vedem cum a izbutit să treacă cu bine peste cumpăna bolii.