- Călătorești întruna pe tot mapamondul, onorând invitațiile pentru concerte și recitaluri, astfel încât prezența ta în România a devenit un eveniment. Unde mai e acasă pentru tine?
- Din fericire, am destul de multe concerte și în România, așa că mă întorc adesea aici. Sunt onorată de fiecare dată când pot să cânt cu filarmonici și cu muzicieni români. Altfel, pentru mine acasă înseamnă oriunde am un pian. Îmi aduc aminte, de pildă, că atunci când ne-am mutat cu părinții mei dintr-o locuință în alta, până când la noua adresă nu mi-a sosit și pianul, nu am simțit că acolo era acasă. Abia după ce am instalat și pianul, am răsuflat ușurată și-am zis: "Ei, acum m-am mutat! Acum sunt acasă!". Pe de altă parte, acasă înseamnă, înainte de toate, părinții mei. Dacă ei vin după mine undeva, oriunde mă găsesc pe glob, atunci acolo e acasă. Și, nu în ultimul rând, acasă înseamnă și va însemna, mereu, România. Întotdeauna am un sentiment aparte când mă întorc aici, vibrez într-un alt fel!
- Publicul român îți dă și el sentimentul de acasă? Artiștii străini care concertează la noi în țară spun despre el că este "deosebit". De pildă acum, cu ocazia celui mai recent concert al tău de la Sala Radio, cum te-ai simțit?
- Indiscutabil, publicul contribuie enorm la acest sentiment de acasă, prin felul în care participă la actul muzical, iar publicul nostru atinge excepția. Sunt clipe foarte speciale! În plus, mai ales în București, am foarte mulți prieteni care vin la concertele mele, iar asta îmi încălzește sufletul.
- Deși concertul tău de la Sala Radio a fost unul 100% Beethoven, ca bis ai oferit câteva piese 100% românești - "Călușarul", "Sanie cu zurgălăi", "Hora staccato" etc.
- Da, și la sfârșit, întreaga sală a explodat în aplauze, iar eu am fost copleșită de fericire! Dar să știi că am dat același bis și în alte țări ale lumii - în Japonia, în Germania... - și publicul a reacționat la fel, a fost cucerit pe loc de aceste piese 100% românești. Creativitatea noastră depășește granițele.
Pianul de jucărie
- Tu cum ți-ai descoperit atracția pentru pian?
- Călăuze mi-au fost părinții. Ei nu sunt muzicieni, ci ingineri, dar sunt foarte pasionați de muzică. Mama mi-a povestit că aveam un pian de jucărie, pe care "cântam" fără încetare. Așa că au început să mă ducă la concerte și la spectacole muzicale de foarte devreme: la nici 2 ani, fiind destul de cuminte, mergeam deja la Operă, în lojă! Dacă totuși dădeam să spun ceva, mi se ofereau imediat biscuiți: fusesem învățată că nu e frumos să vorbești cu gura plină, așa că amuțeam instantaneu. (râde) Ulterior, părinții m-au dat la grădinița muzicală de la Liceul "Dinu Lipatti" și, în paralel, am început să iau și lecții de balet, la Opera Română. Am mers cu pianul și cu baletul în paralel până la 8 ani, când timpul nu-mi mai permitea să mă împart între cele două pasiuni, și a trebuit să optez. Însă decizia a fost cât se poate de simplă: am ales pianul fără să clipesc. După grădiniță, am continuat să studiez la Liceul "Dinu Lipatti", la doamna Elena Dumitrescu, apoi, după 7 ani, m-am transferat la Liceul "George Enescu", la clasa doamnei Olga Szel, pe care o vizitez și azi, adesea.
- N-a existat nicio clipă vreun dubiu, în legătură cu pasiunea pentru pian? Gusturile copiilor se schimbă, când cresc.
- Eu mi-am dorit să fac pian pentru că vreau. Nu mi-am dorit altceva niciodată deși mi-am oferit opțiuni. Astfel că, în clasa a VIII-a, în discuțiile cu părinții, am putut să spun hotărât: "Da, vreau să merg la liceul de muzică", așa cum și după absolvirea liceului am putut să spun "Da, vreau să merg la Conservator", deși aș fi putut să fac și altceva, să aleg altă facultate. Iar ulterior, din același motiv, am făcut la Milano și cel de-al doilea masterat, în specialitatea "Arts Management", tocmai pentru că am vrut să ies puțin din lumea muzicii, să-mi ofer "un plan B", dar tot fără să abandonez pianul. Așadar, el a fost mereu o alegere conștientă, motivată de drag, de pasiune, nu a fost niciodată un drum la care să fiu obligată din lipsă de alternative. Pianul e cel mai bun prieten al meu!
200 de candidați pe 7 locuri
- Ce te-a determinat să-ți continui studiile la nivel universitar în străinătate, și nu în România?
- Dorința de a ieși din zona de confort. Și am ales Conservatorul din Köln, pentru că aceasta e cea mai mare universitate de muzică din Europa, dar și pentru că acolo studiile sunt gratuite, iar mediul e foarte competitiv, motiv pentru care bătălia la admitere e acerbă: în anul în care am intrat eu, am fost peste 200 de candidați pe 7 locuri! Mă bucur însă că m-am avântat în această bătălie, pentru că, odată admisă, am avut parte de o experiență foarte importantă, care m-a maturizat: la 18 ani, am plecat de-acasă singură, mutându-mă într-o altă țară, în care trebuia să vorbesc o limbă pe care încă nu o stăpâneam - inițial, la 17 ani, când am început să iau lecții de germană, mi s-a părut că era o limbă care-mi plăcea, dar ajungând la Köln, unde eram obligată s-o vorbesc tot timpul, parcă nu mi-a mai plăcut la fel de mult. (râde) Dincolo însă de acest mic dezavantaj, mutarea în Germania mi-a fost benefică: am învățat enorm și m-am transformat foarte mult. Pe de altă parte, imediat ce m-am adaptat în Germania, am zis: "OK, unde pot să plec în continuare ca să câștig și mai multă experiență?". Destinația următoare a fost Guildhall School of Music, unde m-am dus în anul III de facultate. Acolo era un mediu diferit de cel din Germania, mult mai flexibil, deci m-am simțit ca peștele în apă. M-am întors în Köln să-mi iau licența, după care mi-am făcut bagajele și m-am mutat în Londra, beneficiind de o bursă integrală oferită de Steinway.
"O lună, nu te mai atingi de pian"
- Ai fost un talent precoce, prezent pe scenele de concert încă de la șapte ani. Simți că ți s-a răpit copilăria?
- În niciun caz! Pe mine nu m-a forțat nimeni să fac nimic, în nicio direcție - studiul, concertele, recitalurile, totul a venit pentru mine natural. Ba chiar, în vacanțele de vară, părinții îmi încuiau pianul și-mi spuneau: "Acum, o lună, nu te atingi de el!" - ca să pot să mă bucur de mersul la mare, la munte, să n-am nicio grijă. Niciodată n-am considerat că pierdeam ceva din cauza timpului dedicat instrumentului. Și-apoi, după orele dedicate pianului, ieșeam în parc cu prietenii, vedeam un film, citeam o carte... Datorită felului înțelept în care am fost educată de părinți, în ideea de a face și altceva pe lângă instrument, de a avea activități variate, mi-am păstrat bucuria de a cânta nealterată.
- În muzică, drumul succesului nu e, totuși, așa de ușor precum pare. Cât de greu e să reușești să fii fruntea? Care e formula succesului?
- În primul rând, la terminarea facultății, sunt sute de absolvenți din același domeniu și puțini dintre ei ajung să aibă concerte și să fie soliști. Deci dincolo de talent, ca să te impui, trebuie să ai multă tenacitate, o mare tărie interioară și o răbdare de fier. Tot timpul trebuie să fii tu activ, să trimiți o mie de e-mail-uri ca să reușești să faci ceva, nu să aștepți să-ți bată alții la ușă și să-ți ofere oportunitățile pe tavă...
- Ce fel de lume e aceasta, a muzicii clasice? În alte medii artistice există multe gelozii, intrigi, bârfe...
- Cred că și în lumea "mea" se întâmplă asemenea lucruri, dar eu am ales să mă ocrotesc, concentrându-mă doar asupra oamenilor minunați pe care i-am întâlnit pe parcursul timpului și care mi-au dat câte o șansă. Fiindcă tu poți să studiezi oricât și să fii un muzician oricât de talentat, dar dacă nu se găsește cineva care să-ți dea o șansă, care să te invite să cânți undeva, într-un loc important, mai ales când te afli la început de drum, atunci... toată munca și tot talentul sunt în van.
"A! Și tu ești româncă! Ce bine!"
- Originea ta a contat? Ți s-a întâmplat vreodată să vezi și persoane strâmbând din nas, când au aflat că ești româncă?
- Au existat câteva momente ceva mai delicate, dar niciodată în mediul universitar sau artistic, ci doar în societate. De pildă, am întâmpinat probleme, pe motivul că sunt româncă, în Germania, când am vrut să închiriez un apartament. N-a fost plăcut! În schimb, când am ajuns la Londra, la Guildhall, profesorul meu de-acolo m-a primit, metaforic vorbind, cu brațele deschise, fiindcă era absolut încântat de toți foștii lui studenți români. Mihai Ritivoiu ori Alexandra Dariescu îi fuseseră și ei elevi, astfel că, la sosirea mea acolo, reacția profesorului a fost: "A, și tu ești tot româncă! Ce bine!". La Guildhall românii sunt extrem de bine văzuți, sunt foarte apreciați. Compatrioții noștri care au studiat acolo au pavat drumul cu mult talent și cu o conduită ireproșabilă.
- Oare corifeii muzicii clasice datorează ceva și școlii din România?
- A, eu îi datorez foarte, foarte mult! Aici m-am format, până la 18 ani, iar intervalul 5-18 ani e definitoriu pentru un muzician. În proporție de 80%, toată viața rămâi așa cum ești la 18 ani. Iar eu am avut noroc de niște profesori minunați, cărora le fac o adâncă reverență: doamna Elena Dumitrescu, doamna Olga Szel, doamna Stela Drăgulin, iar acum, de fiecare dată când am câte un concert cu orchestra, îl pregătesc cu doamna Verona Maier, prorectorul Conservatorului din București. Apoi, când mă gândesc la formarea mea, întotdeauna privesc cu recunoștință înspre Radio România. Eu sunt copilul Radioului, pentru că am crescut acolo: de la 6-7 ani am mers la audițiile doamnei Rodica Sava și apoi cântam în direct. Ca un copil de 7 ani să fie lăsat să cânte în direct, la un radio de o asemenea importanță națională, înseamnă un uriaș vot de încredere! Radio România a fost prezent, în diverse forme, pe tot parcursul meu muzical, iar azi consider că întreaga echipă de acolo e alcătuită din oameni care-mi sunt prieteni și care m-au ajutat enorm.
- Dar sistemul de învățământ muzical, în forma lui din 1989 încoace, ți se pare util?
- Fără îndoială! Să știi că noi, în România, suntem foarte norocoși, pentru că avem învățământ vocațional gratuit. După știința mea, așa ceva nu mai există decât în Rusia. În restul Europei, o școală primară, unde să ai și ore de cultură generală, dar și ore de pian și de teorie, reprezintă un lux pe care puțini și-l permit, din pricina costurilor.
- Viața asta "roz" de artist de succes care călătorește prin toată lumea și e răsplătit cu ovații, are și părți mai puțin colorate?
- O, da, există și dezavantaje! La un moment dat, începe să te apese singurătatea, căci, după concerte, te întorci într-o cameră de hotel goală și... nu e ușor. Apoi, dimineața, pleci spre o nouă destinație, fără ca întotdeauna să fi apucat să vezi mare lucru din locul unde ai fost. Apoi e și oboseală multă, oboseala concertelor, a concentrării pe scenă, care te epuizează. După un concert ai nevoie de o perioadă în care să te recuperezi. De-a lungul anilor, eu mi-am găsit câteva metode de recuperare infailibile: vorbesc mult la telefon cu părinții și cu ceilalți oameni dragi, dorm, ca să-mi vindec trupul, fac pe turistul, ca să-mi bucur spiritul, și mă ocup și de școala mea de muzică, "MuseArt Academy", din București. În plus, trebuie să fii foarte riguros și organizat, căci pentru un muzician, studiul e pâinea cea de toate zilele. Chiar și în avioane, când nu ai instrumentul la dispoziție, poți să studiezi: asculți înregistrări audio, te uiți pe partituri...
- Până la urmă, de unde-ți tragi puterea? Care e cheia echilibrului tău?
- În afara pasiunii pentru pian, mie echilibrul interior și tăria îmi vin și din credință. Am crescut într-o familie credincioasă, bunica fiind cea care m-a învățat primele rugăciuni, deci credința în Dumnezeu e, pentru mine, și naturală, și esențială. De-altfel, și primul CD mi l-am intitulat "Nihil sine deo", întrucât chiar cred că nimic nu e fără Dumnezeu și pentru că mi-am dorit ca albumul să fie un mic "Mulțumesc!" pentru tot ce am primit până acum. Prima piesă este un coral de Bach, numit "Iisus rămâne bucuria mea", un mesaj religios care se împlinește în restul pieselor.
- Ultima întrebare: un muzician de talia ta își permite să se gândească și la iubire, și la o familie proprie?
- Sigur că da! Muzicianul nu e extras din ecuația vieții "normale", el are nevoie de un echilibru în toate, deci are nevoie și de o viață sentimentală împlinită. Eu nu mă tem de iubire și de ideea de familie, pe principiul că ar putea să-mi afecteze cariera. Am un exemplu clar în familie: mama are o carieră minunată, pe care nu și-a sacrificat-o în clipa în care am apărut eu. Dar și în muzică am văzut multe pianiste sau violoniste extraordinare, femei celebre în toată lumea, cu cariere fantastice, dar care au și câte 2-3 copii... Deci, se pare că muzica și familia pot coexista în armonie.