În preajma lui, se aflau câţiva oameni care îşi dădeau cu părerea într-un mod agresiv: ba că bufniţa aduce numai necazuri, că prevesteşte moartea, că mai bine ar fi ucisă... Ne-am apropiat şi-am văzut că ghemotocul de pene pestriţe avea doi ochi mari şi rotunzi, care apăreau de sub două corniţe pufoase, ce abia se conturau pe capul bietei păsăruici. M-am apropiat şi mai mult şi, pentru că vedea ca prin ceaţă (era ziuă afară), încerca să mă atace, crezând că sunt un duşman. Cu greu am reuşit s-o vâr într-o sacoşă şi-apoi s-o ducem acasă, acolo unde fetiţa noastră, Ioana, a adoptat-o şi-a botezat-o pe loc: Bufa. I-am găsit un loc pe placul ei, cât mai întunecat şi mai liniştit, şi am lăsat-o să-şi tragă sufletul. Ne-am îndrăgostit toţi de ea. Dar pentru că învăţase să atace cam tot ce mişcă, mi-am pus la punct o tactică de hrănire a ei, deoarece avea o poftă de mâncare fantastică. Bineînţeles, carnea era pe locul întâi, în special carnea crudă. O ţineam bine de picioare, iar ea ataca cu ciocul mâncarea din mâna mea. S-a mai întâmplat să greşească ţinta, dar spectacolul era unic, iar bucuria noastră că începuse să se adapteze mare de tot. După ce-şi umplea bine guşuliţa, urma "desertul" şi pentru noi, şi pentru ea: o mângâiam pe căpşor, iar după vreo săptămână, Bufa a început să ne răsplătească cu nişte sunete chiţcăite, de şoricel. Încet-încet, locatara noastră cu pene devenise atracţia casei şi-abia aşteptam să ne întâlnim seara, după serviciu. Era mezina familiei. Când mai zăboveam la televizor, ea ieşea din locşorul ei şi, mergând ca un pinguin, studia noul ei habitat, ba uneori ţopăia şi peste plapuma noastră, parcă spunându-ne: "Noapte bună!". Ne era foarte dragă şi nu ascultam de sfaturile înţelepte ale celor care ne certau că ţinem în casă o bufniţă, pasărea ghinionului. Şi aşa au trecut vreo patru săptămâni, vreme în care Bufa începuse să-şi încerce aptitudinile de zburătoare, dându-ne vestea cea tristă, că despărţirea se apropia. O iubeam din tot sufletul, dar eram conştienţi că Bufa trebuia să trăiască acolo unde îi rostuise viaţa Dumnezeu... Era o seară frumoasă de vară, cu lună plină, atunci când ne-am hotărât să-i redăm libertatea şi să i-o dăm mamei ei înapoi, o mamă peste măsură de iubitoare, care înnebunise spitalul cu ţipetele ei după puiul pierdut. Ne-am dus cu Bufa în braţe şi ne-am aşezat pe o bancă. Era linişte absolută, nu se auzeau ţipete, dar când ochii ni s-au obişnuit cu întunericul, am văzut că bufniţa-mamă stătea aproape de noi, pe un ram, studiindu-ne cu atenţie.
I-am dat drumul Bufei şi atunci a început un spectacol ca la "Surprize-surprize". Mama îşi striga puiul cu disperare (după patru săptămâni, reuşise să-l recunoască), dar biata Bufa nu izbutea să zboare până la ramurile copacului. Atunci, soţul meu a luat-o şi a pus-o pe o creangă mai înaltă. De necrezut, dar parcă urmând indicaţiile primite prin strigăte de la mama ei, Bufa a izbutit să urce din ram în ram, până ce a ajuns în vârful copacului. Greu de descris bucuria mamei şi a puiului. Cu capetele alăturate, se ciuguleau şi piţcăiau gingaş, aşa cum făcea Bufa noastră când o mângâiam între corniţele ei de pene. Nu ne săturam să privim spectacolul din copac. La miezul nopţii, cu gâturile amorţite, ne-am decis să ne întoarcem acasă, în vreme ce mama-bufniţă începuse să-i dea puiului adevărate lecţii de zbor şi poate şi lecţii de viaţă, pe care noi n-am fi reuşit să i le oferim. S-au pierdut în cerul nopţii de vară, spintecându-l cu zborul lor greoi. Bufa, mezina noastră, se transformase într-o poveste pentru "Formula AS".
NUŢI C. - Vaslui