Felicia Grigoraș, 71 de ani, pensionară
"Cu natura eu mă întâlnesc în suflet"
(O doamnă cu o băscuță mov pe cap, pusă ștrengărește într-o parte. S-a oprit la chioșcul cu ziare și reviste, se miră, apoi se bucură că urmează să apară și ea în "Formula AS".)
"Uuf, ce bine că nu mă întrebați de doctorii și pensie! Că numai de asta vorbesc cu vecinele! Aveți timp? Că vă pot povesti o zi întreagă! Cu natura cel mai mult mă întâlnesc în suflet. Am momentele mele când umblu la cutia de amintiri și natura e tot timpul acolo. Stau în fotoliu și îmi amintesc când eram mică și mergeam cu părinții la munte, toamna. Toamna devreme, la Cheia sau la Predeal, of, of, of, ce vremuri... Ce știam eu atunci ce e viața?! Știam doar să țopăi de colo-colo și totul mi se părea lapte și miere. Sau cu soțul și copiii la mare, când ne sculam devreme să vedem răsăritul... Trăgeam de ei să se trezească: hai, hai, puturoșilor, hai! Cu amintirile astea rămâne un om după o viață, uite, cu răsăritul ăsta. Nu te-ai trezit la timp, ești mai sărac la bătrânețe! Și vă mai spun ceva: a trebuit să fac un RMN acum câteva luni și muream de frică! Dar când am intrat în cutia aia și-am închis ochii, m-am gândit că sunt la munte, lângă Lacul Vidraru, dimineața devreme, și m-a luat așa, o liniște, nici nu pot să vă descriu! Simțem doar așa, vântul, nicio frică, nimic... Amintirile astea ne luminează viața, nu putem trăi fără ele. Dar nu trăiesc doar cu ele. Când e vremea frumoasă, mă mai plimb prin parc. O oră, două, încet. E bine și acolo, în lipsă de altceva. Am și doi copaci în fața geamului de la dormitor și mă tot uuuuit la ei! Sunt prietenii mei! Abia aștept să înverzească și să se umple iar de păsări".
Laura Marin, 43 de ani, casieriță la hipermarket
"Aș da oricând betoanele pe o grădinuță cu flori"
(Tocmai și-a luat o pauză. Pare îmbufnată, grăbită. Îmi spune că n-are timp să stea de povești, încerc să o înduplec, reușesc.)
"Mă scuzați, dar ce întrebare e asta? Vi se pare că am timp de glume? Chiar sunteți serios, nu? Păi, tot serios vă spun și eu că n-am nici un fel de timp de nici un fel de natură! Ce natură?! Stau sub neoanele astea 10 ore pe zi, fără pauză, și când ies, e deja întuneric. Și acasă credeți că am timp să stau? N-am! Fă de mâncare, șterge praful, spală vasele, dă cu aspiratorul, ocupă-te de copii... Natură îmi mai trebuie mie?! Bine, mi-ar trebui, nu zic nu. Că din an în Paști își mai aduce aminte bărbatul meu că n-am mai ieșit din orașul ăsta de-o veșnicie, și atunci mergem și noi la pădure, sau la vreo mânăstire, să mai fie și un pic de verde și de liniște în viața noastră. Marea n-am mai văzut-o de șase ani, iar la munte n-am mai ajuns din liceu. Nu e timp și, ca s-o spun pe aia dreaptă, nu-s nici bani pentru așa ceva. Dar, uite, dacă dă Dumnezeu și ne liniștim și noi, poate ne luăm o căsuță la țară, cu un petec de curte, oricât de mic. Aș da oricând betoanele astea pe o grădinuță cu flori! Să le văd pe Daria și Isabela, fetele mele, la casele lor, și atunci o să fug de aici mâncând pământul! Să veniți atunci să mă întrebați de natură, că o să am și timp, și ce să vă povestesc".
Raluca Zaharia, 29 de ani, sociolog
"Dacă nu ne uităm și în jur, suntem pierduți"
(Singura persoană din autobuz care citea. Elif Shafak - Ucenicul arhitectului. Pune semnul de carte și zâmbește ușor când aude întrebarea.)
"Natura?! E peste tot, ochi să ai să o vezi! Oriunde e un pic de pământ, ea o să-și facă loc printre betoane. V-ați uitat vreodată la acoperișurile caselor vechi? E imposibil să nu crească pe ele un lăstar, o floare, o tulpină cu două frunzulițe, ceva! Mi se pare un miracol! Ne tot plângem că e prea multă poluare, și așa și e, dar dacă o lăsăm un pic în pace, viața sigur își face iar drum! Ne luăm cu altele, ni se pare că suntem importanți, trăim pe fugă, suntem tot timpul grăbiți. Dar eu zic că, dacă nu ne uităm și în jur, suntem pierduți. Pierduți! Eu simt că trebuie să-mi fac timp. În fiecare zi, măcar un pic. Îmi iau bicicleta, mă plimb prin parcuri, mă tot uit, caut și găsesc. N-aș putea altfel. Când am vacanță, sunt ori la părinți, acasă, ori la mare, ori la munte. La părinți merg tot timpul în livadă, am locurile mele, copăceii mei pe care i-am plantat. Poate o să râdeți de mine, dar stau de vorbă cu ei, le-am dat și nume, doar eu i-am sădit... La mare, nu mai zic... Pot să rămân ore întregi cu ochii închiși, doar să ascult valurile și pescărușii, să simt vântul și stropii de apă pe față. Mă încarc, simt că trăiesc, simt că totul e viu în jurul meu. Dar cea mai mare forță mi-o dă muntele! Acolo, sus, chiar simți toată puterea naturii. Mă umplu de ea și o iau cu mine. Puterea asta m-a învățat să fac față orașului. Să fiu mai sigură pe mine, să nu mai fiu tristă fără rost. Aș vrea să fac o vrajă și să-i învăț pe toți oamenii cum să facă asta. Sincer, sincer, sincer, sincer, am fi cu toții mult mai fericiți".
Rareș Georgescu, 36 de ani, IT-ist
"Natura mea e o clădire înaltă de sticlă"
(Își aranjează ochelarii pe nas, își privește pantofii. Zâmbește ironic. Nu-mi dau seama dacă pantofilor sau mie. Scoate o hârtie din buzunar, o examinează atent, o pune la loc. Răspunde.)
"Ți-ai și găsit omul pe care să-l întrebi de natură! Natura mea e o clădire foarte înaltă de sticlă, plină de birouri și de calculatoare. Aaa, stai, că avem și niște flori în ghivece de plastic. Uite, vezi, aia-i natură! Corect, uitasem. Înțelegi, n-am timp. Nu că n-aș vrea, cine nu și-ar dori o căsuță pe o plajă din Maldive și un hamac în care să se legene toată ziua? Nu e vorba că nu vreau, e vorba de timp. Iar timpul înseamnă bani. Banii pe care dacă nu-i produci, nu poți pleca în concediu să te întâlnești cu natura. E un fir logic aici, întrerupe-mă dacă greșesc. Bun, deci o dată pe an plec și eu în concediu, de obicei la mare, de obicei la greci. Casă la țară ca alții n-am, sunt născut și crescut în oraș, în betoane, la blocuri. Ce afinități să am cu natura? Nu suntem pe aceeași felie. Dar să știi că grijă am. Sunt un om care reciclează sticlele de plastic, încerc să nu consum curent degeaba, să-mi scot mașina din parcare cât mai puțin, lucruri d-astea, înțelegi? Ăstora care taie pădurile ilegal le-aș dea închisoare pe viață. Nu ne putem bate joc de pământul ăsta, cam așa înțeleg eu lucrurile. Bun, muncesc foarte mult, dar treaba asta îmi place și îmi aduce și multe satisfacții profesionale. Dacă aș pleca periodic undeva, în natură sau nu, mi-aș ieși din ritm, și nu-mi doresc asta. Mă mai plimb cu iubita mea prin parcuri, asta se pune? În fine, ideea e ca în bancul ăla cu tipul care se duce la un maestru zen și îl întreabă de ce n-are succes în viață. Și maestrul îl întreabă dacă a privit apusul soarelui în munți, dacă a văzut zborul vulturilor pe creste, dacă a contemplat luna, d-stea. Eeh, și omul nostru răspunde la toate «da», și apoi maestrul îi spune: «eeh, vezi, iți pierzi timpul cu nimicuri, în loc să pui osul la treabă». Cam așa și eu cu natura, fără supărare".
Viorel Ispas, 61 de ani, instalator
"Dacă aș sta o lună doar la oraș, m-aș îmbolnăvi"
(Un om hâtru, care plesnește de viață. A terminat ce avea de reparat, iar acum stăm de povești, pe banca din fața blocului.)
"Domne, cu mâna pe inimă spun, jur și la proces, nu se poate fără natură! Știu destui care n-au ochi, n-au timp, n-au suflet să înțeleagă, se plâng de bani, și altceva în afară de serviciu, casă și cumpărături nu mai știu să facă! Eu le plâng de milă, pe cuvânt! Păi, la mine nu există săptămână să nu plec undeva cu soția și nepoțeii! Dacă nu sunt la țară, atunci sunt pe baltă, la pește. Dacă e frig, cum a fost acu', măcar într-un parc și tot mergem! Nu se poate altfel! N-aș fi om. Am învățat-o și pe soție, că ea era mai mult cu casa, mai leneșă. Acu', și ea e ca mine, cum se face vineri, o aud - «Ia zi, Viorele, unde mergem săptămâna asta?». Nepoții nu mai zic, sunt înnebuniți să plece, fără tablete și fără telefoane, că așa e regula la noi în casă! Păi, ce facem?! Tot cu prostiile astea după noi?! Domne, vă zic, la pește am eu balta mea, nu spun care, că vin toți dup-aia. Iau caras, bibani, mai pică și-un crăpcean, dar nu asta contează cel mai mult. Contează să fiu acolo, pe baltă, să simt eu aerul, apa, pământul, asta e! Momeala mi-o iau exact de la mine de la țară, din grămada de bălegar, din spatele grajdului. Până și asta e o bucurie, domne, să ai râmele tale, pe cuvânt! Așa sunt eu, iubesc natura de mic, o am în sânge. Uite, să dau cu sapa, să punem niște legume acolo, la țară, sunt lucruri care lumea zice că-s grele. Nu-s grele, domne, e bucurie! Soția tot pune flori, avem un rând de roșii, un rând de flori, un rând de ceapă, un rând de flori, vă dați seama cât e de frumos! E adevărat că orașul și betoanele astea îmi dau de lucru, dar vă zic, dacă aș sta o lună doar aici, la oraș, eu m-aș îmbolnăvi, pe cuvântul meu! Ce să mai, mai zic asta și cu asta am zis totul: de 20 de ani avem o tradiție, în august mergem pe Valea Cerbului, în Bucegi, cu cortul. Stăm frumos lângă apă, nu vă spun ce bine se doarme lângă izvor, sănătate curată. Facem un grătar, berea mi-o răcesc direct la râu, copiii se joacă... Trebuie doar să ai grijă să nu lași nimic pe afară, că e belea cu ursul, dar, domne, vă spun, și ursul ăla tot natură e!".