Dr. CONSTANTIN STAN - "Idealul de frumusețe s-a dezumanizat"

O radiografie a performanței

Nu e doar cel mai apreciat și celebru chi­rurg plastic din România, așteptat cu interes la conferințele internaționale, ci și deținătorul uneia dintre cele mai frumoase clinici din lume: un spațiu hipermodern, dotat ca labo­ra­toarele NASA, creat parcă pentru a te simți pe mâini sigure. Și nici n-ai putea fi altfel, când au­torul lui e un chirurg de top, a cărui permanentă do­rință de inovație s-a tradus în nenumărate bre­vete pentru tehnicile, aparatele și us­tensilele chirurgicale pe care le-a in­ven­tat. De aici, din sălile superb lu­mi­nate, operațiile sale sunt transmise live în zeci de țări din lume. Aici, în în­căperile decorate de celebra arhitectă Za­ha Hadid, se fac conferințe și se organizează cursuri pentru tineri chi­rurgi. Aici, din dragostea pentru me­serie și din pasiunea lui neobosită de a reda femeilor frumusețea, doctorul Constantin Stan s-a "zidit de viu".

"Mi-a plăcut să fiu cel mai bun"

- Domnule doctor, vă propun să facem împreună o radiografie a per­formanței. Când anume în viața dvs. s-a născut dorința de a fi cel mai bun?

- S-a născut demult, în copilăria mea, pe străzile prăfuite ale unui oraș de provincie. Originari din vecinătatea Tecuciului, din familii cu foarte mulți copii, părinții mei fuseseră primii care plecaseră de la sat la oraș și, de altfel, singurii care reușiseră să scape de o viață rurală foarte tristă și sărăcită de colectivizări. La oraș, și-au construit o altă viață, iar eu, copil unic, am avut șansa să merg la școală, fără să mă chinuiesc ca verii mei de la țară, care stăteau în gazdă și se întorceau să lucreze pământul. Atunci, în diminețile acelea în care plecam de acasă cu bucata de pâine cu zahăr și ulei pe care mi-o punea mama în ghiozdan, încălțat cu aceeași pereche de pantofi și vara, și iarna, că nu erau bani de mai multe, s-a născut și dorința mea de a nu mă lăsa, de a nu mă întoarce de unde veneau ei.

- Asta v-a făcut și să deveniți atât de ambițios la învățătură?

- Nu m-a obligat nimeni niciodată să învăț. Cred că săraca mama ar fi preferat să fiu mai de ajutor, dar mie, de când mă știu, nu mi-a plăcut să fac nimic prin casă. Și când mă trimitea să cumpăr ceva de la Alimentara, care era chiar la colțul casei, mi se părea o pedeapsă și plecam cu cartea în mână. Am învățat pentru că mi se părea mai comod decât să scot cenușa din sobă, dar și pentru că mi-a plăcut să fiu cel mai bun. Când mergeam la școală, mă scu­lam de multe ori la ora 4.00 ca să mai citesc încă o dată ce învățasem cu o zi înainte. În liceu, ajunsesem deja bun la toate, elev de zece la toate materiile, ceva aproape neverosimil. Mai ales că nu eram un tocilar, n-am avut niciodată capacitatea de a ține minte detalii. Eu citeam ca să pricep, ca să-mi dezvolt propriul meu sistem de gândire. Obsesia asta s-a accentuat cu tre­cerea timpului. Eram și foarte introvertit din fire, mereu pierdut în gândurile și visele mele. Iarna, în vacanțe, nu plecam nicăieri. Stăteam acasă și ascultam Bee Gees pe vinil. Iar verile, stăteam închis în casă, cu storurile trase, să fie răcoare, cu teancuri întregi de cărți lângă mine.

- Nu vă apăsa niciodată singurătatea?

- Sigur că felul ăsta al meu de-a fi nu m-a ajutat deloc să comunic mai bine cu cei din jurul meu. Dar posibilitatea de a vorbi în fața celorlalți (la școală, când ieșeam la lecție, de pildă) îmi dădea nespus de multă energie. Mă ascultau toți și mă sorbeau din priviri, dar eu nu mai eram în mijlocul lor, eu eram în cu to­tul altă lume. Cum se ter­mina "show"-ul, rede­ve­neam același copil intro­ver­tit, li­niștit și timid.

- Timid?

- Oh, da, foarte timid. Și în relația cu fetele, mă uitam la ele, dar nu îndrăzneam să fac primul pas. Unele lucruri au rămas la fel și astăzi. Orice con­gres la care par­ticip e foarte excitant pentru mine. Îmi pla­ce toată atmosfera aceea creată de luminile po­diumului, de proiector, de întrebări și de aplau­zele de final. E una din emoțiile care m-au împins mereu înainte.

"Nu m-am simțit niciodată rușinat că sunt român"

- V-ați făcut, încă de la în­ceputurile dvs. în medicină, o faimă de pionier, v-a plăcut să fiți cu un pas înaintea altora, în­tr-un moment în care nu era chiar atât de ușor să înfrunți neajunsurile regimului.

- Comunismul nu ne stimula deloc dorința de a fi cei mai buni, nu voia de la noi perfor­man­ță individuală. Ceea ce m-a obligat cumva să fiu împotriva curentului. Sau mai bine-zis, îna­intea curentului, înaintea lu­cru­rilor general acceptate. În 1990, când m-am întors din Ita­lia, după primul meu curs în Occident, bucuros și entuziasmat că avusesem ocazia să văd cum se lucrează acolo, colegii mei de la Bacău, de la secția ORL a Spitalului Județean, unde lucram, mi-au zis: "Și acum, ce? Ai venit să ne arăți tu ce fac ăia afară? Cine te crezi?" În condițiile astea, normal că mi-am dorit să-mi fac un cabinet privat.

- Ați fost chiar primul medic din România care și-a deschis un cabinet privat.

- Visam și eu la săli încăpătoare de operații, perfect luminate, cu sisteme moderne de aerisire, cu sisteme de spălat pe mâini mai bune și mai efi­ciente. De ce nu? Până la urmă, dorința mea de per­for­manță s-a născut și din ce am văzut în Occident. Și fiecare pas pe care l-am făcut ca să mă extind a reprezentat o energie din care m-am hrănit. Câteo­dată, aproape că-mi lipsesc contradicțiile și provo­cările pe care mi le ridicau vremurile alea. Atunci, m-au ambiționat foarte mult să demonstrez că se poate și la noi.

- Ați fi avut toate datele să rămâneți afară încă de la prima plecare și să clădiți acolo o carieră cel puțin la fel de impresionantă. Ce v-a ținut în loc?

- De ce să-mi părăsesc țara? Nu m-am simțit niciodată nici frustrat, nici rușinat că sunt român. Când ajung în Occident la conferințe și încep să vorbesc în franceză cu un francez, în italiană cu un italian și în engleză cu un englez, rămân toți cu gura căscată. Când mai văd și imagini cu clinica pe care am reușit să o construiesc aici, în România, spun: "Wow, vrem să venim și noi acolo". Bucuria că am realizat toate lucrurile astea aici, pe un tărâm virgin, e cu atât mai mare.

"De fiecare dată când simt că încolțește în mine rutina, inventez ceva nou"

- Despre centrul de terapii rege­nerative și anti-aging Cronos Med, pe care l-ați inaugurat recent, v-am auzit spunând că vreți să-l transformați într-unul din cele mai mari din lume. Cum e posibil?

- Mi-a fost întotdeauna teamă să spun lucruri mari, am preferat mereu să tac și să fac, ca să evit sentimentul de eșec, în cazul în care ceva nu iese bine. Acum însă, simt că-mi pot asuma afirmația asta, pentru că am vizitat enorm de multe țări și știu că nu există nicăieri în lume un centru exhaustiv dedicat medicinii regenerative și terapiilor anti-aging. Am adus aici cele mai noi și mai eficiente terapii existente la ora actuală. Vorbim deci de o medicină de prevenție în toate formele ei: pe gură, prin venă și prin piele. Am vrut să fac o clinică în care în primul rând să mă simt eu bine. Pentru că, dacă eu nu mă voi simți bine, nu voi putea face pe nimeni să se simtă mai bine.

- Sunteți mereu la curent cu tot ce e nou. În unii oameni chiar și pofta de a se înnoi mai obo­sește după ce au dovedit o dată că sunt buni. Cum reușiți să vă mențineți de aproape trei decenii în top?

- Cei care ajung cei mai buni și apoi pierd locul întâi o fac pentru că nu se motivează suficient să rămână acolo și nu știu să-și mențină sus energia. Și eu simt, ca toată lumea, oboseala. Nu doar pe cea fi­zică, cea care vine din lungile mele zile în clinică, ci și pe cealaltă, dată de trecerea vremii. Dar pentru mine, cel mai bun remediu anti-aging e chiar acest excitement pe care ți-l dă permanent procesul de creație. De fiecare dată când simt că încolțește în mine plictisul sau rutina, inventez ceva nou. Uneori, chiar rupând total cu ce făceam înainte, creându-mi o discontinuitate. Nu mi-e teamă niciodată de schim­bare! Singurul lucru care mă neliniștește e că sunt atâtea oportunități, iar ideile mele atât de mul­te, încât nu mai am posibilitatea să le pun în practică personal. Din fericire, sunt mulți tineri în jurul meu, dornici să ducă lucrurile mai departe. Încerc să nu las ideile lor să se piardă, să le ofer suport și aso­ciere, să aibă succes la rândul lor. Pentru mine, succesul acum nu înseamnă să mai construiesc pe­reți, ci să mă sprijin pe oameni.

- Sunteți un estetician cu multiple valențe și un foarte bun chirurg ORL-ist, dar ați ales să vă dedicați cea mai mare parte din timp remodelării și reconstrucției sânului. De ce tocmai sânul, domnule doctor?

- La începuturile carierei mele, când am văzut în ce constă chirurgia sânului, că faci o tăietură, pui ceva dedesubt și coși la loc, am fost dezgustat. Mi-am zis că niciodată n-o să fac ceva atât de lipsit de ima­ginație. Atunci mă atrăgeau liftingurile, com­binațiile de proceduri complicate, nu vedeam nicio miză în operația de sân. Am avut însă norocul să prind din zbor acele idei care m-au făcut să capăt în­credere că operația asta poate fi și altceva. M-au am­­biționat să inventez nu doar tehnici noi, ci și ti­puri noi de implant, care să lase atingerii, în pro­por­ție de 90%, sentimentul de natural. Dar și să schimb men­talitatea unor colegi, care au înțeles și ei că în operația de sân nu trebuie să primeze mărirea și umflarea, ci schimbarea și remodelarea. Sânii nu țin de frumusețe, țin de recâștigarea unui sens al femi­nității, a unei încrederi în tine, ca femeie. Niciun alt tip de operație nu mi-a adus mai multe satisfacții și mai multe paciente care să-mi spună cu emoție în glas: "Domnule doctor, mi-ați schimbat viața!"

"Înainte să pun mâna pe bisturiu, trebuie să creez o emoție"

- După aproape trei decenii de chirurgie es­tetică, ați aflat ce-și doresc femeile atunci când vă calcă în cabinet?

- Pot să spun cu mâna pe inimă: în spatele oricărei solicitări stă nevoia de încredere în ele, dorința de a se simți mai bine. Când o pacientă vrea să facă o operație de întinerire, ea nu-și dorește să arate ca acum zece ani, ci să se simtă ca acum zece ani. De asta nu încetez să o spun: chirurgia estetică trebuie să producă înainte de toate o stare de mulțumire. Înainte să pun mâna pe bisturiu, trebuie să creez o emoție.

- Nu e și în mulțumirea asta un pericol, acela de a vrea mereu mai mult și mai mult?

- E drept, acum e mult mai greu să faci o femeie să se simtă bine, pentru că bombardamentul me­diatic e uriaș. Orice femeie e supusă în permanență unor comparații mentale pe care i le induc tele­vi­ziunea și rețelele sociale, care, de ce să ne ascun­dem?, au schimbat cu totul realitatea. Social media m-a ajutat să am mai mulți pacienți, a contribuit semnificativ la succesul meu profesional, dar m-a făcut și să am pacienți mai stresați, mai deprimați decât pacienții pe care îi aveam acum 20 de ani. Pe vremuri, veneau la mine oameni cu probleme reale, cu dorința umană de a scăpa de niște complexe sau defecte. Acum vin cu aceste tipare create de social media în cap, vin fete care nu vor sâni frumoși și buze frumoase, vor buze mari și sâni și mai mari. Idealul de frumusețe s-a schimbat, dar nu în sensul uman. S-a dezumanizat!

- Dar asta nu vă face să vă simțiți și res­ponsabil pentru direcția în care o iau lucrurile? Ca medic estetician, sunteți părtaș în mod aproape direct.

- Ba da, bineînțeles că mă simt și-mi pun și eu problemele astea, ca orice medic care are con­știință. De altfel, pe foarte multe din femeile care vin azi la mine le sfătuiesc să se mai gândească. Iar dacă nu sunt convins că rezultatul obținut va fi pe măsura așteptărilor mele, refuz să fac intervenția.

- Ați văzut și atins atâtea forme de fețe, buze și sâni. După toate astea, ce mai înseamnă fru­musețea pentru dvs.?

- Mi-ar fi ușor să dezvolt acum o teorie luată din cărți, despre echilibru și raportul de aur. Dar adevărul e că nici eu nu știu cu adevărat ce e fru­mu­­sețea. E poate o emoție când îl privești pe ce­lălalt în ochi și simți că te umpli de bucurie. E na­turalețe și armonie. E bunătate. E stropul acela de mister care vine din altă parte... În tot cazul, e ceva ce nu poate fi descris și nicidecum operat. Din pă­cate, frumusețea adevărată e tot mai rară. Acum nu mai există frumusețe, există șabloane...

- Niște șabloane care pun presiune pe noi toți. Cum ar putea o femeie să se mai simtă bine în pielea ei, când e atât de bombardată de ele?

- Ancorându-se într-o lume cât mai reală și cât mai simplă, petrecând cât mai puțin timp la tele­vizor și pe rețelele sociale. Până la urmă, vârsta nu poate fi învinsă, lupta cu timpul o vom pierde oricum. Spun acum ceva ce pare împotriva propriei meserii: ar trebui să nu mai facă nimic! Să se gân­dească mai bine ce i-ar pu­tea aduce satisfacție, fă­ră să apeleze la esteti­cian. Și abia după ce va găsi sens și bucurie în lu­crurile pe care le face, du­pă ce va ajunge să se sim­tă mai bine în pielea ei, să se du­că la medic, dacă simte că mai e ceva ce poate fi re­zolvat.

- Dvs. reușiți să vă țineți deoparte de toate schimbările acestea ale societății sau vă trag și pe dvs. în vârtejul lor?

- Să nu mă înțelegeți greșit. Și eu am cont de facebook, și eu am cont de instagram, dar le consider unelte de comunicare, nu le las să-mi dicteze viața. Ceea ce m-a salvat e că toată viața mea am fost izolat cu bucățica mea de in­teres. Iar când n-am fost, am știut să mă refu­giez în lucrurile care-mi dau echilibru. Cum ar fi să-mi petrec timp cu familia mea, cu fiica și ne­po­țica mea, cu Andreea și copiii ei. Să călătoresc, să mă bucur de timpul petrecut în avioane și-n ae­roporturi așteptând îmbarcarea. Să citesc, să stau ca pe vremuri cu o carte în mână până o termin. Să um­blu de nebun prin tot felul de ma­gazine cu us­tensile de bucătărie, ca să văd ce au mai inventat gospodinele și ce aș putea adapta în me­seria mea. Să mă plimb, să mă relaxez, dar să nu fiu singur.

"De ce a trebuit să treacă atât de mult timp să găsesc pe cineva ca Andreea?"

- Nici nu sunteți! În ultimii ani, v-ați refăcut viața alături de Andreea Berecleanu, unul din cei mai cunoscuți oameni de televiziune din România.

- Eu mi-am dorit mereu continuitate și liniște, nimic care să-mi distrugă echilibrul meu și oaza mea de pace. Dar s-au întâmplat și lucruri care m-au pus în situația de a o lua de la capăt. Mă întreb, adesea, de ce a trebuit să treacă atât de mult timp să găsesc pe cineva ca Andreea, care să fie atât de aproape de mine.

- Cum e viața între doi profesioniști cu ca­rac­tere puternice?

- Intensă, așa cum suntem și noi, și foarte depar­te de orice model de căsnicie tradițională. Câteodată jucăușă și cu multă tan­dre­țe, câteodată plină de ironii și confruntări. Ceea ce ne unește e bucuria asta de-a fi împreună exact așa cum suntem, bucuria că, după ce ploaia trece, celălalt e cel mai bun prieten al tău.

- Domnule doctor, nu vă tulbură excesul de aten­ție jurnalistică pe care această relație vi l-a adus în ultimii ani?

- Nu, nu am senti­mentul că cineva își bagă prea mult coada între noi, nici că jurnaliștii sunt pe ur­mele mele. Întâlnirea mea cu Andreea, despre care îmi place să cred că a fost provocată de destin, mi-a zdruncinat un pic via­ța și ritmul meu liniștit în care îmi vedeam doar de profesie. M-a scos din bula mea, în care eram de unul singur. Dar ca să hrănim această dragoste și fiindcă, în fond, și Andreea e o ina­dap­tată ca mine, ne-am creat o bulă a noastră, una care ne pune la adăpost.

- Sunteți azi un om de succes, un profesionist pentru care foarte multe ambiții au fost împlinite. Domnule doctor, ce-a mai rămas din visele de altădată ?

- Băiețelul acela brunețel care se juca pe străzile din Tecuci n-a dispărut din sufletul meu. Într-un fel, aș putea spune că el nu a crescut niciodată. Și-a păstrat timiditatea și dorința de a face totul mai frumos în jurul lui. Și-a păstrat acea fragilitate care îi dă și forță, acea vulnerabilitate care îl face să vrea în fiecare zi să fie mai bun. Ce-i drept, s-a mai scuturat de spaime și îndoieli, de multe întrebări la care și-a găsit răspuns. Azi, copilul acela continuă să viseze, bucuros că e liber și poate gândi cu capul lui.