Formula AS în Munţii Ţarcu - Comoara de pe piatra scrisă

- În primăvara lui 2017, alpinistul Cornel Galescu făcea o descoperire uluitoare la izvoarele Vâlsanului, din Munţii Ţarcu. Pe două stânci sin­guratice, sub muşchiul crescut de-a valma pe piatră, se distingeau sem­nele unei scrieri ciudate. Au fost anunţaţi specialiştii. Munca de cercetare a durat mai bine de un an şi a strâns împreună arheologi, geografi, astronomi şi lingvişti. Rezultatul expertizei lor a fost anunţat în premieră, pentru Formula AS, la începutul acestui an. Inscripţiile fac parte dintr-un incredibil complex megalitic! Cele două stânci adăpos­tesc un coridor spre o grotă săpată în piatră. Un sanctuar care datează din secolul V înainte de Hristos, spun cercetătorii. Un sanctuar care la orele dimineţii se umple de toată lumina care coboară de pe Vârful Gugu. Acolo unde, spune legenda, susţinută şi de unii istorici, ar fi trăit marele zeu Zamolxe. Năucitoarea poveste a petroglifelor din Munţii Ţarcu abia începe -

Plimbare pe spatele balenei

E dimineaţă, e primăvară. Dincolo de păduri, pe vale, învelit cu o pătură subţire de abur, oraşul a adormit. Viaţa începe aici, sus, pe munte, odată cu lumina care dezmiardă pământul. O lumină mare, neîncepută, care îmblânzeşte frigul şi ini­ma, lumina care face zăpada să se topească. Cine s-a deprins să meargă pe munte ştie deja că tot ce se întâmplă în afară ajunge cumva şi înăuntru. Trebuie doar să vezi şi să simţi. Oraşul acela în­depărtat care doarme, viaţa care începe acum, din nou, pe culmile nesfârşite ale Munţilor Ţarcu. Aerul ca o cană de lapte aburind, pe care-l sorbi încet şi nu te mai saturi. Se în­căl­zeşte. Cornel Galescu nu mai are nevoie de haină. Păşeşte si­gur, liniştit şi uşor, pe spinarea de balenă uriaşă a Muntelui Mic. Aşa i-ar descrie oricui par­tea asta de masiv a Munţilor Ţarcu. Ca pe o cocoaşă a unui animal uriaş, înconjurată de văi adânci: Valea Sebeşului în sud, Valea Şucului la est, Valea Bis­tra Mărului la nord şi Depre­siunea Caransebeşului la vest. O insulă de păşuni înalte, care se ridică deasupra pădurilor, legată doar de o punte îngustă de restul masivului Ţarcu: Cul­mea Jigoriei. Iar Cornel Gales­cu a mai observat ceva: că de jur împrejurul spinării de bale­nă, dispuse aproape într-un cerc perfect, se ridică spre cer zece pâlcuri de stânci granitice. O coroană de stânci aşezată pe creştetul Muntelui Mic. Natura, aşa cum o vede Cornel Galescu, e o fiinţă vie, fabuloasă, care poate fi povestită oricui. E pri­măvară, soarele a alungat frigul, Cornel Galescu se îndreaptă spre stâncile de la izvoarele Vâl­­sanului.

Munţii de dinăuntru

Cornel Galescu e un alpinist faimos, şi nu doar în România. Expediţiile sale au făcut ca tricolorul nostru să fluture pe aproape toţi munţii acestei lumi. A ajuns şi la poluri, cel de sud şi cel de nord. Dar întotdeauna s-a întors acasă, aici, în Caransebeş, oraşul aflat la poalele a trei munţi - Semenicul, Poiana Ruscă şi Ţarcu. Munţii lui, munţii de acasă. Acasă la soţie şi cei doi copii ai săi. Acasă, acolo unde, dimineaţa, soarele îi intra pe fereas­tră, în oraşul acoperit cu o pătură de abur, coborât de pe culmea Muntelui Mic. Oare ce va fi fiind dincolo de muntele ăla?, s-a întrebat de copil. S-a făcut ceva mai mare, a ajuns în vârf doar ca să vadă că mai departe se află un alt vârf. Dar oare, s-a întrebat din nou, dincolo de culmea aceea, ce va fi? Şi a aflat. În felul ăsta, din munte în munte, din orizont spre un alt orizont, scotocind per­ma­nent infinitul, coborând şi urcând, Cornel Galescu a cunoscut aproape întreaga lume. În toată călă­toria lui de o viaţă, muntele din afară i-a coborât încet înăuntru, devenind însuşi sufletul lui. "În ti­ne­reţe, priveam orice ascensiune ca pe o între­cere sportivă. Oare în cât timp voi ajunge pe vârf? Trebuie să fiu primul, trebuie să bat recor­dul! Încet, cu vârsta, mi-am dat sema că înălţi­mile de afară sunt egale cu adâncimile din înăun­tru. Şi că, de fapt, acolo, înăuntru, trebuie să ajung cu adevărat, că acolo e călătoria, acolo sunt vârfurile importante! M-am liniştit enorm! Acum ştiu că am să urc mai departe doar pentru că asta mă ajută să cobor adânc în mine."
Cornel Galescu a împlinit 54 de ani. E un bărbat tare ca o stâncă de granit, timid, senin şi puternic, ca toţi oamenii obiş­nuiţi cu marile înălţimi. Zâmbeşte stingherit şi îmi spu­ne să nu-i vorbesc cu dum­neavoastră. "Nu, nu, nu, nu domnul Galescu! Eu sunt Coco. Coco e de ajuns". Aşa îl ştiu, aşa îi spun toţi cei care ajung să-l cunoască. Nu con­tează că sunt copii sau oameni în vârstă. Omul ăsta care a pur­tat în dreptul inimii drape­lul României în atâtea expe­diţii fabuloase, omul ăsta care a ajuns pe acoperişul lumii şi la poluri n-a avut, sau a în­de­părtat din el şi ultima fărâmă de ipocrizie. De câţiva ani, în afara călătoriilor lui, Coco Galescu ştie că mai are de făcut ceva. Să dea mai departe dragostea lui pentru munţi co­piilor pe care-i cunoaşte. Dea­supra Borlovei, pe şoseaua ce leagăCaransebeşul de Mun­tele Mic, se află pensiunea lui. O cabană rustică, întocmai ca cele din Austria sau Elveţia, ticsită de trofee şi de fotografii din expediţiile sale şi decorată cu obiecte vechi, pline de suflet, ale marilor alpinişti de odinioară. O oază de linişte şi lemn, într-o lume din ce în ce mai plină de zgomot şi betoane. Aici se ocupă cu tabere pentru copii. Copii pe care îi ia cu el, sus, în Munţii Ţarcu, îi învaţă să se caţere, să schieze, îi învaţă să privească, să simtă şi să înţeleagă. "Cu gândul ăsta m-am dus atunci spre stânci. Mă gândeam că poate fi un loc bun în care să-i învăţ pe copii tainele alpinismului".
Coco Galescu dă muşchiul crescut pe piatră la o parte. Degetele lui o ating, apoi se opresc, încre­menite. Un zvâcnet difuz, uitat, porneşte de aco­lo, dinăuntru, din stâncă, şi îl face pe alpinist să se înfioare. Degetele lui se mişcă din nou şi încep să simtă. Întocmai ca un nevăzător care citeşte mai întâi cu degetele, apoi cu întreaga fiinţă, Coco Galescu pipăie şi simte linii ciudate şi semne străvechi, încrustate acolo, în piatra aceea de granit. O carte, o hartă, o taină care iese iarăşi la lumină, prin nişte degete care o ating. Un stri­găt. Coco Galescu urmăreşte liniile, într-o tăcere asurzitoare, în care tot ce mai aude sunt bătăile ini­mii sale. Un cerc! Febril, curăţă întreaga piatră de muşchiul care o acoperă şi scoate la iveală una dintre marile taine ale istoriei noastre. Litere ciu­date, ascunse într-un cerc deschis văd lumina soa­relui după milenii de uitare. Simte că piatra este vie. Îl orbeşte lumina ei. "Pur şi simplu am amu­ţit. Inima îmi bătea cu putere, mă asurzea. E o minune, îmi tot spuneam, o minune... E greu de spus în cuvinte ce am simţit. Dar am să-ţi poves­tesc ceva din viaţa mea şi poate că ai să înţelegi. În 2011, la fix 100 de ani de la cucerirea Polului Sud, am ajuns acolo, într-o expediţie comemo­ra­tivă.În echipa noastră se afla unul dintre străne­poţii celor care l-au însoţit pe Roald Amundsen la Polul Sud. Omul ăsta, un norvegian, mi-a ară­tat chiar când am ajuns la Pol, ceva ce străbu­ni­cul său primise de la Amundsen: un ceas. Am luat ceasul ăsta în mână şi, nu ştiu cum să-ţi spun, am simţit că prin el îi strâng mâna lui Amund­sen! Asta era povestea, de asta ajunsesem acolo! La fel şi acum: când am atins inscripţiile din piatră, am simţit că toată istoria zvâcneşte în palma mea, am simţit povestea, am simţit că între atunci şi acum totul s-a şters, că nu mai există timp! Îţi spun sincer, foarte sincer, am urcat şi pe Everest, dar ce am simţit pe acoperişul lumii păleşte cu totul faţă de bucuria descoperirii de-aici!"
Vrăjit, buimac, febril, Coco Galescu se gân­deşte ce să facă. În faţa lui se află o taină, iar tai­nele nu trebuie pângărite. Să nu distrugi corola de minuni a lumii, scria Lucian Blaga. Simte că aşa trebuie să fie. Scrisul acela magic, dintr-o altă lume şi alt timp, va rămâne mai departe aşa. Ne­ştiut. Comoara lui, secretul lui. Se hotărăşte: va păstra secretul!

Schwerin Baci

"Când eram copil, mergeam cu tata la Poiana Mărului. Tata, Constantin Galescu, a fost şi el repor­ter, umbla pe toţi munţii în căutare de oa­meni şi poveşti. Doamne, cum putea să arate locul acela pe atunci! Erau cinci case cu totul, iar trei dintre ele erau ale unor vânători. Unul dintre ei, Schwerin baci, un neamţ rămas după Primul Război Mondial în ţară, de­venise prieten cu tata, o prietenie dintr-aceea adevărată, cum rar mai găseşti azi. Făceau focul în faţa căbă­nuţei de lemn şi rămâneau la poveşti până noaptea târziu, când cerul scân­teia de stele, la fel ca tăciunii roşiatici din vatră. Schwerin baci era un bă­trân sur, cu jar în privire, sălbatic şi blând în acelaşi timp. Eram fascinat de el! Ştia toate poveştile, toate ani­malele, toate vârfurile şi văile ascun­se ale Munţilor Ţarcu şi nu se temea de nimic. El era muntele. Aşa mi se părea atunci, aşa mi se pare şi acum. Cabana şi-o cioplise singur. Trăia cu soţia, în liniştea aia desăvârşită, creş­teau capre şi iepuri, aveau stupi şi nişte dulăi uriaşi de care, recunosc, mi-era tare frică. Erau 20 de kilo­metri de drum pietros, de la cea mai apropiată aşezare, dar când ajungeai la Poiana Mărului, sim­ţeai că ai intrat într-o altă lume. Te izbea tot aerul ăla pur şi nesfârşit ca o zăpadă uriaşă! Auzeam vuie­tul şi volbura apelor, Şucu şi Bis­tra, pur şi simplu, ameţeam de bucurie. Aşa am intrat în poveste, aşa am intrat în munte, aşa am descoperit comorile şi o altă lu­me. Schwerin Baci m-a învăţat să pescuiesc, el mi-a făcut prima un­diţă. Dimineaţa, când aburii plu­teau deasupra apei, călcam din piatră în piatră, eu şi băţul meu vrăjit pentru prins păstrăvi, şi descopeream ce înseamnă aven­tura, libertatea, miracolul. Gă­seam pietre colorate, conuri de brad şi lemne ciudate şi le luam cu mine. Erau comoara mea! Mi-era teamă să mai spun cuiva de ele. Dacă vor râde de mine? Dacă îmi vor spune că nu valo­rează nimic?! Îţi spun toate astea, ca să înţelegi că exact aşa, ca în copilărie, am simţit când am des­coperit inscripţiile acelea din pia­tră. Mi-era teamă să aflu că nu au nici o însemnătate. Că nu valorea­ză nimic. Înţelegi?!"

Lumina de pe Vârful Gugu

Câteva luni bune, din primă­vara aceea când a făcut desco­perirea, Coco Galescu nu a mai avut pace. Se trezea visând cu ochii deschişi la taina din munte. La inscripţiile acelea ciudate din piatră. La cercul deschis, acoperit de semne, la ce va fi însemnând el. Şi-i imagina pe oamenii aceia de demult, mergând într-o proce­siune sacră spre stânci, purtând pe braţe trupul vreunui războinic ca­re urma să-l întâlnească pe Marele Zeu. Pentru că Zamolxe, spuneau poveştile vechi, a trăit aievea în peştera de sub Vârful Gugu, din masivul Godeanu. Godeanu, mun­tele cel mai pur, cel mai tainic pe care Coco Galescu a umblat vreo­dată. "Muntele ascuns", îl numeş­te, pentru că este perfect protejat de toate celelalte masive care îl înconjoară: Cer­nei, Mehedinţi, Vâlcan, Piule, Retezat, Ţarcu. Acolo, chiar în mijloc, se înalţă piramida stranie a Vârfului Gugu. "E un munte pe care îl ocolesc şi avioanele, nu doar oamenii", spu­ne Coco. "Am prieteni aviatori care mi-au jurat că aparatele de bord se dau peste cap când ajung deasupra Vârfului Gugu. Aşa că aproape toţi preferă rutele ocolitoare". Şi nu doar atât: chiar şi gugulanii, ciobanii stră­vechi ai muntelui Godeanu, ştiu că trebuie să ocolească vârful magic. Furtunile şi fulgerele apar dintr-odată în miezul celei mai senine zile, iar turme întregi de oi şi-au găsit, de-a lungul vremii, sfârşitul acolo. "E o energie imensă în pământul ăla. Am simţit-o pe pielea noastră, într-o vară, când am ajuns cu un grup de prieteni pe creasta dinspre Vârful Gugu. Un cer cenuşiu, ca o funin­gine, ne-a acoperit cu totul. Apoi s-a dezlănţuit furtuna. Eram expuşi, nu era nici un loc unde să ne putem as­cunde. Am văzut cum un fulger uriaş despică cerul şi devine totuna cu piciorul unei fete din grup, care se afla lângă mine. Am încre­menit cu toţii. Fulgerul s-a prelins pe fermoarul lateral al pantalonului ei şi i-a sudat piciorul de pământ. Contactul ăla cu pământul a salvat-o. A bubuit tot muntele, dar noi am scăpat şi am mers mai departe. Ştiam că trebuie să găsim peştera, dacă vrem să scăpăm cu viaţă. Şi am găsit-o: o grotă săpată în stâncile de granit. Grota lui Za­molxe...". Zeul i-a adăpostit şi i-a ţinut teferi. Energia lui colosală e acolo, încă vie, pulsând din pământ şi piatră. "Ştii, e tare ciudat Godeanu... Am umblat pe toţi munţii lumii ăsteia, iar odată ce te îndepărtezi de lume, toţi devin sălbatici, pustii şi arizi. Aici nu e aşa. Aici sunt ape, păduri, imense căldări glaciare, păşuni blânde. O oază de viaţă pură, în care te poţi refugia ca să trăieşti liniştit, dar care, straniu cumva, a ţinut oamenii departe şi a rămas şi acum neatinsă".
Coco Galescu mai simte soarele acela de pri­măvară, care a îmblânzit lumea şi zăpada, zvâc­nind în degetele sale. Degetele sale care au dat un muşchi de iarbă la o parte, ca să dezvelească o taină. O taină care nu-i mai dă pace. Se gân­deşte la Pietrele lui Scorilo, un alt zimţ al co­roanei de piatră care înconjoară creştetul Mun­telui Mic. Locul unde s-a găsit ciobul de lut care îl pomeneşte pe Decebal. Ştie, simte prea bine că nu e întâmplător ca două stânci cu atâta însem­nătate să fie aşa de apropiate una de alta. De aco­lo, de la stâncile acelea încrustate cu semne ciu­date, Vârful Gugu se zăreşte în toată lumina şi splendoarea sa. Coco Galescu închide ochii şi o vede. Lumina uriaşă a muntelui care îl cheamă. "Asta a fost. Chemarea! Am simţit cu tărie că nu eu am găsit piatra aceea, ci ea m-a găsit pe mine. Că nu pot, că nu am dreptul s-o ţin ascunsă, s-o păstrez ca pe o comoară numai a mea. Nu era a mea! Am fost doar unealta prin care minunea asta veche trebuie să se arate lumii. Trebuia s-o îm­părtăşesc cu ceilalţi, s-o dau mai departe. Despre asta era vorba. De asta mi s-a arătat. M-am liniştit, în sfârşit. Trebuia să se facă lu­mină".

"Un sanctuar în toată puterea cuvântului"

E vară deja şi Coco Galescu îl anunţă pe bu­nul său prieten, arheologul Adrian Ardeţ, direc­torul Muzeului Judeţean de Etnografie din Ca­ran­sebeş, de descoperirea sa. Adrian Ardeţ ajun­ge la pietre şi rămâne înmărmurit. "O descoperire incredibilă!" Împreună cu arheologul Florin Dra­şovean, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, geomorfologul Petru Urdea, profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, astronomul şi matematicianul timişorean Marc Frîncu şi ling­vistul american Je­remy M. Hut­ton, formează e­chipa care avea să stu­dieze in­scrip­ţiile acestea miste­ri­oa­se din Munţii Ţar­cu. Taina fusese îm­părtăşită şi ur­ma să se arate lu­mii.
"Da, am fost în­­mărmurit", îmi măr­turiseşte A­dri­an Ardeţ în in­ti­mi­tatea biroului său din muzeul et­no­gra­fic al Ca­ranse­beşului. "Dar, ve­deţi dumnea­voas­tră, în meseria noas­tră, entuzias­mul ăsta trebuie alungat repede de studii, probe şi cer­cetare. Nu ne prea permitem entuzias­mul, până nu vedem exact despre ce-i vorba. Dar fără să am dovezile astea, am ştiut din clipa în care am văzut pietrele, că este o descoperire senzaţională. Că pe acele stânci, fără doar şi poate, se află înscrisă o mică parte din istoria noastră străveche. De când, cum şi de ce urma să aflu, alături de colegii mei. Acolo, sus, pe munte, îţi permiţi emoţia asta atât de profund umană. Apoi, în birouri, când începe munca propriu-zisă, e indicat să te emoţionezi cât mai puţin". Adrian Ardeţ zâmbeşte, ca să îmblân­zească ceva din gravitatea omului de ştiinţă. "Pri­mul lucru pe care l-am făcut a fost să facem un mulaj după scrierea de acolo. Şi ştiţi ce este fas­cinant?! Că unele semne pot fi identificate ca fiind greceşti, altele chiar lati­ne, unele sunt runi­ce, iar colegul american mi-a semnalat că trei dintre ele pot fi de provenienţă orientală. Însă, marea majoritate nu apar niciunde, nicăieri, în nici o scriere descoperită în lumea asta întreagă!Concluzia nu poate fi decât una singură: limbajul acela înscris în piatră este cu totul şi cu totul nou! O scriere care nu poate fi descifrată decât până la aflarea unor alte descoperiri similare! Ce avem acolo, sus, în Munţii Ţarcu, acoperit acum de zăpadă, este unic în întreaga lume! Nu ştiu cum vi se pare dumneavoastră, dar nu este deloc pu­ţin. Colegul nos­tru Marc Frîncu a emis ipo­teza, în studiul său astronomic, că ceea ce se află scris în interiorul cercului ar putea reprezenta o hartă a formelor de relief. Orice sanctuar, orice loc sacru din vechime avea o poziţionare, în funcţie de bolta cerească, de evenimentele astrale, de felul în care sunt dispuse formele de relief. În inte­riorul cercului se regăsesc, de pildă, semnele stâncilor care înconjoară Muntele Mic. Şi încă ceva, legat de studiul astronomic: în anul 501 î.e.n., exact la solstiţiul de vară, soarele, privit dinspre Complexul Megalitic, răsărea perfect dea­supra Vârfului Murgan. Asta ne face să cre­dem că scrierea trebuie să fie de atunci." 501 înainte de Hristos! Este epoca în care trăia marele matematician şi filozof Pitagora, cel despre care Herodot spune că ar fi fost mentorul lui Za­molxe! Zamolxe cel din Vârful Gugu, Gugu cel plin de lumină, muntele ce se vede perfect de acolo, de la stânci! Îl întreb pe Adrian Ardeţ de ce numeşte acest loc Complex Megalitic? Zâm­beşte din nou, şi spune: "Simplu. Pentru că stâncile nu sunt lăsate la voia întâmplării. Se observă perfect lucrătura omu­lui. Şi nu e vorba doar des­pre inscripţii. Coridorul de acces şi grota sunt, evident, rodul unei munci migăloase. Ce se află în Munţii Ţarcu este un sanctuar, în toată puterea cuvântului, cu o lă­ţime de 30 de metri şi o lungime de 40. Grota este acum astupată parţial de bolovani. Odată ce-i vom îndepărta, nu-i exclus să avem parte de noi descoperiri incredibile! Vă spun: nu am con­cluzii definitive, dar sunt con­vins că ne aşteaptă şi alte des­co­periri grozave în Munţii Ţarcu!".
Adrian Ardeţ nu-şi dă voie să se entuziasmeze. Zâmbetul lui reţinut ţine loc pentru aşa ceva. Dar noi, reporterii, putem! Urci în maşină. Îmi rog colegii să mă ducă pe Muntele Mic. Şoseaua este acoperită de o pătură subţire de abur şi gheaţă şi urcă spre staţiunea unde oamenii schiază. Ajungem greu, dar ajungem. Sus, lumina năvăleşte peste lu­me, uriaşă şi albastră. Dincolo de ea, la izvoarele Vâlsanului, o zăpadă nesfârşită şi neîncepută ascunde înăuntrul ei un Sanctuar fabulos. Trebuie doar să crezi şi să simţi că tot ce e tăi­nuit înăuntru va ajunge în afară. Istoria e în­scrisă în piatră. Istoria începe acum!