Brăduţul

În luna mai a anului 1999, am fost invitaţi să sărbătorim ziua "Sfinţilor Împăraţi Cons­tantin şi Elena" în mijlocul naturii. În zori de zi am pornit la drum. Către amiază eram deja foarte aproape de Sinaia. Din dorinţa de a evi­ta aglomeraţia, am poposit într-o poieniţă, nu departe de drumul naţional.
Aerul tare de munte, proaspăt şi rece, aproa­pe că ne-a ameţit. Aveam senzaţia că nu mai ştim să respirăm: plămânii erau neîn­că­pători, iar urechile ne pocneau, deşi altitudinea nu era prea mare. De jur împrejur, brazii îşi înălţau coroanele ascuţite către bolta senină a cerului. La câţiva paşi de noi, spre versantul nordic al muntelui, într-o vale blândă, un pâ­râu îşi croise voiniceşte albia, încântându-ne au­zul cu susurul lui sprinten - uneori în­vol­burat ca valurile mării pe timp de furtună, al­teori molcom şi suav ca un cântec de dor, de lea­găn şi de pace...
Pe malurile pârâului un şir de brăduţi te duceau cu gândul la freamătul pă­durii ce se va înălţa peste ani aici. La pleca­re, deşi probabil nu am fi avut voie sau cel pu­ţin ar fi trebuit să cerem permisiunea cuiva, am scos câţiva bră­duţi şi i-am adus cu noi acasă.
Pe doi, mai măricei, i-am plantat în gră­di­niţa din faţa blocului, printre trandafiri şi mul­ţimea florilor de aici. În scurt timp s-au uscat, deşi păreau că s-au prins. Al treilea, cel mai micuţ, plantat într-un ghiveci, a avut o soartă ceva mai aparte. În primăvara următoare ne-a bucurat sufletele şi ochii cu primii muguraşi, semne certe că viaţa lui intrase pe un făgaş bun. Până spre finele anului, coroana lui s-a îmbogăţit cu crenguţe noi, tulpina s-a mai în­groşat puţin şi câştigase câţiva cen­ti­metri.
Frumosul nostru brăduţ, simbol al vieţii veş­nice, a trăit bucuria de a fi împodobit cu be­teală argintie, presărată din loc în loc cu câţiva clopoţei miniaturali şi multicolori. Era şi el, alături de noi, participant la Revelionul dintre milenii. În primăvara lui 2001, toate vârfurile coroanei sale s-au umplut cu muguraşi noi. Ară­ta extraordinar, ca o mică zeitate venită din de­părtările astrale. Din zi în zi, acele bră­du­ţului căpătau vigoare şi verdele lor crud se în­chidea din ce în ce mai mult. Curând erau ai­doma celorlalte, crenguţele căpătând iarăşi câţi­va centimetri în lungime.
Aveam grijă să nu-i lipsească apa. Gân­dindu-mă că la munte, ploi reci, mărunte, i-ar fi spălat adesea cetina, uneori îi pulverizam apă şi pe coroană. Aerul se umplea de miros de răşină proaspătă. Dar peste vară, din cauza căldurii de pe balcon, frumoasele ramuri ale brăduţului au început să pălească rând pe rând, până s-au uscat definitiv...
Brăduţul nostru, prieten drag şi iubit, nu a putut suporta atmosfera sufocantă şi aerul toxic al marelui oraş. Egoismul meu l-a ucis. Cu zadarnice remuşcări mă întreb cui să cer ier­tare azi pentru nesocotinţa cu care am curmat atâtea vieţi... Acolo, în munte, din trei brazi se­meţi ar fi crescut un pui de pădure... Dar cine ştie: poate că brazii se transformă şi ei în în­geri, veghindu-şi fraţii dintre care au fost răpiţi.

Niculina B. - Bucureşti