În luna mai a anului 1999, am fost invitați să sărbătorim ziua "Sfinților Împărați Constantin și Elena" în mijlocul naturii. În zori de zi am pornit la drum. Către amiază eram deja foarte aproape de Sinaia. Din dorința de a evita aglomerația, am poposit într-o poieniță, nu departe de drumul național.
Aerul tare de munte, proaspăt și rece, aproape că ne-a amețit. Aveam senzația că nu mai știm să respirăm: plămânii erau neîncăpători, iar urechile ne pocneau, deși altitudinea nu era prea mare. De jur împrejur, brazii își înălțau coroanele ascuțite către bolta senină a cerului. La câțiva pași de noi, spre versantul nordic al muntelui, într-o vale blândă, un pârâu își croise voinicește albia, încântându-ne auzul cu susurul lui sprinten - uneori învolburat ca valurile mării pe timp de furtună, alteori molcom și suav ca un cântec de dor, de leagăn și de pace...
Pe malurile pârâului un șir de brăduți te duceau cu gândul la freamătul pădurii ce se va înălța peste ani aici. La plecare, deși probabil nu am fi avut voie sau cel puțin ar fi trebuit să cerem permisiunea cuiva, am scos câțiva brăduți și i-am adus cu noi acasă.
Pe doi, mai măricei, i-am plantat în grădinița din fața blocului, printre trandafiri și mulțimea florilor de aici. În scurt timp s-au uscat, deși păreau că s-au prins. Al treilea, cel mai micuț, plantat într-un ghiveci, a avut o soartă ceva mai aparte. În primăvara următoare ne-a bucurat sufletele și ochii cu primii mugurași, semne certe că viața lui intrase pe un făgaș bun. Până spre finele anului, coroana lui s-a îmbogățit cu crenguțe noi, tulpina s-a mai îngroșat puțin și câștigase câțiva centimetri.
Frumosul nostru brăduț, simbol al vieții veșnice, a trăit bucuria de a fi împodobit cu beteală argintie, presărată din loc în loc cu câțiva clopoței miniaturali și multicolori. Era și el, alături de noi, participant la Revelionul dintre milenii. În primăvara lui 2001, toate vârfurile coroanei sale s-au umplut cu mugurași noi. Arăta extraordinar, ca o mică zeitate venită din depărtările astrale. Din zi în zi, acele brăduțului căpătau vigoare și verdele lor crud se închidea din ce în ce mai mult. Curând erau aidoma celorlalte, crenguțele căpătând iarăși câțiva centimetri în lungime.
Aveam grijă să nu-i lipsească apa. Gândindu-mă că la munte, ploi reci, mărunte, i-ar fi spălat adesea cetina, uneori îi pulverizam apă și pe coroană. Aerul se umplea de miros de rășină proaspătă. Dar peste vară, din cauza căldurii de pe balcon, frumoasele ramuri ale brăduțului au început să pălească rând pe rând, până s-au uscat definitiv...
Brăduțul nostru, prieten drag și iubit, nu a putut suporta atmosfera sufocantă și aerul toxic al marelui oraș. Egoismul meu l-a ucis. Cu zadarnice remușcări mă întreb cui să cer iertare azi pentru nesocotința cu care am curmat atâtea vieți... Acolo, în munte, din trei brazi semeți ar fi crescut un pui de pădure... Dar cine știe: poate că brazii se transformă și ei în îngeri, veghindu-și frații dintre care au fost răpiți.
Niculina B. - București