Renumita Mânăstire Putna din Bucovina are o soră cu același nume, aproape necunoscută, în Munții Banatului, ridicată într-un loc pe care a pustnicit un călugăr cu viață sfântă, Pahomie, căruia oamenii îi ziceau Putneanul, după mânăstirea sa de metanie - Putna Bucovinei. Părintele Pahomie venise de la Sfântul Munte Athos, unde se nevoise 18 ani, la porunca Maicii Domnului, care i se arătase aievea și îi spusese că oamenii de pe meleagurile sale de baștină au nevoie de întărire în credință. Împreună cu șapte ucenici care îl însoțeau, Pahomie și-a făcut sălaș în peșterile de pe Valea Almăjului și și-a început lucrarea duhovnicească asupra țăranilor din zonă. A fost foarte ascultat și iubit deopotrivă pentru blândețea și cuvântul său puternic, cât și pentru minunile pe care le-a făcut. A vindecat, printre mulți alții, și două fete mute, fiicele unui boier din zonă. Drept răsplată, acela i-a construit sfântului o bisericuță de lemn și o casă în care să primească la spovedit credincioșii. Clădirile au dispărut în timp, dar amintirea părintelui Pahomie Putneanul a rămas. Satul care s-a închegat în jurul sfântului a luat numele Putna, râul care îl străbate se numește, de asemenea, Putna, iar unde slujea odată călugărul putnean Sfânta Liturghie se află astăzi altarul de vară al Mânăstirii Almăj-Putna. O mânăstire nouă, de numai 21 de ani, născută din evlavia credincioșilor și a unui mănunchi de călugări veniți din... Moldova.
Părintele stareț Andrei Radu spune că mânăstirea este o perlă în formare: "Așa cum perla se formează pe fundul mării, așa ne vom șlefui și noi, aici, pe fundul acestei găleți dintre munți, prin grijile, evlavia, bucuriile și nădejdile credincioșilor".
Frumusețea sălbatică a pădurilor care înconjoară locul, liniștea desăvârșită, măreția crestelor muntoase către care își ridică preotul glasul, așezarea duhovnicească a celor cinci monahi - toate par să-i dea dreptate starețului. Viața lui însuși îl îndreptățește la o asemenea comparație.
Într-o zi de început de ianuarie, când Valea Almăjului era acoperită de nori grei de zăpadă, am stat de vorbă cu Părintele Andrei Radu despre cum a ajuns un marinar să fie la cârma unei corăbii de suflete.
Adierea sfințeniei la Mânăstirea Cocoș
- Preacuvioase Părinte, ați avut o tinerețe aventuroasă, șase ani ați străbătut mările și oceanele ca marinar. Cum ați ajuns să îmbrăcați haina călugărească?
- Drept e, am văzut lumea în lung și-n lat, din Anglia până în Africa de Sud și din Indonezia până în Gran Canaria. Mai mult n-am reușit, dar cred că e destul. Deși, uneori, când închid ochii, mă amăgesc că susurul râului Putna, care curge pe lângă mânăstire, e cântecul mării. N-aș zice, totuși, că mă mai muncește dorul de marinărie. Poate pentru că navighez și acum, dar nu pe apele învolburate ale mării, ci pe cele ale Harului. Vedeți, eu sunt născut la Galați, dar crescut la Constanța, de la vârsta de patru ani, când părinții s-au mutat acolo cu serviciul! Deci, sunt mai mult dobrogean, decât moldovean. Însă, de 21 de ani, de când viețuiesc la Mânăstirea Almăj - Putna, aș putea spune că sunt mai degrabă bănățean. (Râde) Peste tot pe unde am trăit, am mai adăugat ceva la credința mea. Cel puțin, așa nădăjduiesc. Provin dintr-o familie de oameni credincioși, dar nu din cale-afară. Eu însumi eram căldicel. Adică mergeam când și când la biserică, dar cam atât. Totuși, prin clasa a treia sau a patra, am pornit pentru prima dată într-un pelerinaj la o mânăstire vestită din Munții Măcinului, la Mânăstirea Cocoșu. Și-acolo am trăit o emoție foarte puternică, în fața raclei cu sfintele moaște ale Sfinților Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel. Ulterior, aveam să aflu că fuseseră descoperiți în anul 1971, anul nașterii mele. Și, ca să vedeți cum le rânduiește Dumnezeu, în acea mânăstire se afla, ca novice, și viitorul meu stareț, părintele Sava Gană. M-am simțit atras de el ca de un frate mai mare, de parcă ne-am fi căutat de mult. Însă m-am întors acasă și am uitat și de mânăstire și de sfintele moaște. Prin clasa a șaptea, întrebat fiind ce vreau să mă fac când voi fi mare, am răspuns cu un gând venit parcă nu de la mine: preot! M-am mirat și eu, căci până atunci îmi dorisem să devin "vaporean", ca să văd lumea. Dar toți colegii mei voiau să fie marinari, și-atunci, probabil, am căutat să ies din rând. A urmat adolescența, cu ale ei valuri, și am uitat de Biserică. Am făcut liceul de marină, unde am mers alături de toți prietenii mei din școala generală. La absolvire, în 1989, nu m-au încorporat în Marina Militară, cum era normal, ci m-au trimis soldat la Timișoara. Am prins acolo revoluția și am văzut moartea cu ochii, într-un fel. Dau slavă lui Dumnezeu și azi că n-am fost silit să trag acolo unde am fost. Alți colegi ai mei n-au fost la fel de norocoși. După acel episod, m-am întors la credință. Am început să merg regulat la Sfânta Liturghie și să caut mânăstiri și sfinte moaște. Îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru că a avut grijă de mine și căutam să mă apropii de El.
- Cu toate acestea, nu v-ați retras la mânăstire atunci, ci ați plecat pe mare...
- Da, m-am angajat ca motorist pe vapor și am navigat câțiva ani. A fost șansa mea de a mă umple de lume atât de mult, încât acum să-mi pot asuma pustia. Îmi doream cu atâta sârg să călătoresc, să văd cum e prin alte locuri, să cunosc oameni din alte culturi, încât n-am mai stat să fac și facultatea. Marea a fost o mare dragoste și încă mai este. Îmi curge apă de mare prin vene, nu sânge. Cu toate acestea, nu tânjesc după ea, m-am liniștit aici, la munte.
"Roagă-te, că nu mai scăpăm de aici!"
- Ați avut vreun moment de mare cumpănă pe vapor, unul care să vă fi apropiat mai mult de Dumnezeu și să vă fi determinat să alegeți monahismul?
- Am avut mai multe, dar unul e într-adevăr de povestit. Undeva, pe la Cape Town, ne-a prins o furtună de 10 grade, cu valuri uriașe și curenți extrem de puternici. Ni s-a stricat un piston și era cât pe ce să ne scufundăm. Nu are rost să intru în detalii tehnice, dar e de ajuns să vă imaginați că eram bătuți de valuri cât blocurile de zece etaje, din toate părțile. Nava era purtată ca o coajă de nucă. Nu puteam să ne folosim de aparatură ca să reparăm pistonul. Și, la un moment dat, toți colegii mei, știindu-mă mai dus la biserică, mi-au spus: "Roagă-te, că nu mai scăpăm de aici!". Și m-am rugat cu toată puterea disperării și i-am chemat și pe ei să spunem împreună "Tatăl nostru". Atunci, ca prin minune, un pod rulant, pe care îl scăpasem de sub control, s-a prins singur într-un bolț, am putut agăța de el pistonul ca să-l reparăm și am pornit din nou motoarele. A fost o bucurie de nedescris. De atunci, colegii mi-au spus: "Părintele". (Zâmbește)
Vecernie la prora vaporului
- Și totuși, nu v-ați preoțit...
- Nu, dar m-am aruncat cu mai multă râvnă în rugăciune și în lectură. Aveam mult timp la dispoziție pe mare, în călătorii de mii și mii de kilometri, și am citit enorm. Amestecat, că nu m-a învățat nimeni să fac o selecție. Am citit și teologie, și filosofie, și științe, și memorialistică, și beletristică. De toate. M-am umflat cât un zepelin. Abia după ce m-am călugărit și am urmat Teologia, mi-am sistematizat lecturile. În paralel, am luat obiceiul de a face vecernia și miezonoptica la proră. Era liniște acolo și deseori nopțile erau foarte frumoase. Ei, și rugându-mă și citind "Patericul", m-am întrebat dacă mai există în ziua de astăzi astfel de trăitori creștini precum părinții aceia îmbunătățiți. Și am purces în căutarea lor. De câte ori veneam în țară și puteam sta ceva mai mult, plecam pe la mânăstiri. Am început cu Putna - și cred că nu a fost întâmplător -, am văzut toate mânăstirile din Bucovina, am coborât apoi în zona Neamțului, până la Bistrița. La Putna am stat cel mai mult, vreo săptămână. M-am legat sufletește de acea lavră a ortodoxiei, precum aveam să o fac și față de cea de la Frăsinei. Într-o altă perioadă, am făcut un alt circuit, pornind de la Rohia, trecând prin mânăstirile ardelene până la Timiș, Olt, Gorj, Vâlcea și Argeș. În aceste drumuri, Dumnezeu mi-a îngăduit să primesc binecuvântare și cuvânt de folos de la marii noștri duhovnici: Părintele Cleopa de la Sihăstria, Părintele Serafim Man de la Rohia, Părintele Teofil Pârâian de la Sâmbăta de Sus și Părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol. Simpla atingere a unor oameni cu măsura lor duhovnicească nu rămâne fără de urmări. Părintelui Serafim i-am mărturisit că mă simt chemat la călugărie, dar că mă tem să nu fie o înșelare, să nu mă dovedesc cumva neputincios și să pierd și cele ale vieții, și cele duhovnicești. Părintele m-a încurajat să-mi urmez gândul, căci de la Dumnezeu mi-a venit și, oricum o voi face, mai devreme sau mai târziu, dar cu mai mult efort. Prin 1992-1993, împreună cu un prieten, am făcut un pelerinaj la Dervent și apoi la Peșterea Sfântului Apostol Andrei, unde era stareț Părintele Sava Gană, cel pe care îl cunoscusem de copil, pe când era începător la Cocoș. Nu mi-am mai amintit, nici nu l-am recunoscut atunci, am refăcut totul abia pe urmă. Însă am avut o scurtă discuție cu dânsul și m-a invitat să mai trec pe acolo. Am tot fost pe la sfinția sa, până când am zis: "Gata, mă călugăresc!". Iar Părintele a fost de acord.
"Mi-am început ucenicia în Moldova"
- V-ați călugărit la Peșterea Sfântului Andrei?
- Nu. Mi-am început ucenicia în Moldova. Tot datorită Părintelui Sava, care era cam bolnav. Medicii i-au recomandat să schimbe aerul. A mers la Sihăstria și de acolo a fost numit stareț la Codrii Pașcaniului. În octombrie 1996, am mers și eu acolo să mă călugăresc. Prin martie 1997, Părintele Sava era la tratament la Buziaș, și a fost contactat de câteva cunoștințe din tinerețe, care l-au rugat să vină aici, alături de câțiva ucenici, să ridice mânăstirea. Cu un an înainte, câțiva localnici începuseră să sape fundația, dar nu aveau obște, or mânăstire fără călugări nu se poate. Inima și mintea unei mânăstiri sunt monahii. Părintele Sava ne-a întrebat pe câțiva dintre ucenicii sfinției sale dacă l-am însoți în munții ăștia, să facem o mânăstire nouă, de la firul ierbii. Am acceptat cu bucurie, ca pe o provocare divină, și am început, plini de credință, acest efort care durează de peste 20 de ani și încă nu e gata. Am fost 12 monahi la început, dar acest șantier de tip "Bumbești-Livezeni", adică lung și greu, ne-a cernut și am rămas doar cinci. De vreo 12 ani, Părintele Sava mi-a predat mie ștafeta la conducerea mânăstirii. Sfinția Sa, deși nu e foarte în vârstă, este destul de șubred cu sănătatea, pentru că a ars cu putere în atâția ani de călugărie și stăreție. E o fire vulcanică și s-a consumat pentru toate neajunsurile și pentru toți creștinii pe care i-a primit sub epitrahil.
- De ce a durat atât de mult construcția mânăstirii și încă nu aveți nicio biserică?
- Pentru că nu avem mijloace. Oamenii de aici sunt săraci. Nu le lipsește mâncarea de pe masă, dar nu au de unde da bani pentru construcții și dotări. Ne-au ajutat mult, însă mai ales cu muncă fizică. A fost foarte bine și așa, căci singuri nu puteam realiza ce vedeți. Suntem într-o zonă moartă economic: Herculane - la pământ, Anina - terminată, Oravița - la fel, Reșița și Caransebeșul au început să-și revină în ultima vreme, dar au fost în comă ani și ani. Am tras tare ca să facem un spațiu cât de cât confortabil și care să se auto-întrețină economic. De doi ani, de când am socotit că e destul cu șantierul, am intrat într-o ordine mai duhovnicească, slujim Sfânta Liturghie și cele Șapte Laude zilnic, facem mai multă pravilă la chilie...
- Spuneați că oamenii locului v-au ajutat cu ce au putut. Sunt atât de credincioși?
- Da, sunt credincioși, blânzi și harnici. Seamănă cu bucovinenii, au două viteze: încet și foarte încet. (Râde) Dar sunt foarte temeinici. La ei nu există "nu se poate". Le ceri să-ți mute muntele din loc, îți zic: "Da? E musai? Bine, dar să stăm puțin, că a mai stat omul și după ce a căzut din pom". Apoi întreabă: "De-a stânga sau de-a dreapta? Câți metri?" și se apucă de lucru. Încet-încet, o duc la capăt. Niciodată nu lasă treburile neterminate. Vin și la slujbe, duminica și în sărbători. Nu foarte mulți și mai ales cei bătrâni. E un sat mic, de doar 96 de case. De prin alte părți, ajung mai greu. Până acum doi, trei ani, nici nu aveau preot în sat și veneau numai la mânăstire la slujbe. Acum este un preot misionar, care se chinuie și el, bietul, cu nevoile zilnice, că nici să-și încălzească biserica nu are de unde. Nu știu de ce nu prea mai vin tineri pe la noi. Până prin 2004 - 2005, veneau mulți, din curiozitate, din evlavie, dar ne și ajutau la muncă, participau și la slujbe... Erau uneori grupuri mari de tineri, organizate, în vacanțe. Era frumos, le povesteam din Viețile Sfinților, le explicam cum e cu credința, mergeam împreună la fân, la cules de cireșe... Era un prilej de catehizare și ei se arătau entuziasmați. Veneau și de departe, dar și de prin satele și orașele apropiate, uneori pe biciclete... Acum, însă, au dispărut. Nici pe-acasă pe la părinți, în Putna, nu mai trec.
- Unde sunt?
- Pe Facebook. Tehnologia i-a zăpăcit.
Sub ocrotirea Maicii Domnului "Mângâietoarea"
- Numele de mirean vă este Marian, ați fost marinar, și Sfânta Fecioară este ocrotitoarea marinarilor. Ați simțit vreodată o grijă aparte a Maicii Domnului pentru sfinția voastră?
- Da, deși Maica Domnului e maica tuturor și ea nu lasă nemângâiat și fără ajutor pe niciunul dintre fiii care o strigă. Dar e natural să am o mai mare evlavie la Sfânta Maria, decât față de alți sfinți. Numai Sfântul Andrei, ocrotitorul României, îmi mai este atât de aproape de inimă. Părintele Sava mi-a dat numele Sfântului Andrei, tocmai pentru că îmi știa dragostea față de el.
Revenind la întrebarea dvs, iubind-o mult pe Maica Domnului, am comandat la Sfântul Munte Athos o icoană a Ei, numită "Eleusa", care se tâlcuiește "Mângâietoarea". O ținem la mare cinste în paraclis, în partea stângă a altarului. E o binecuvântare pentru noi. Și a venit exact când ne-am cam terminat treaba de salahori și am început să fim mai mult monahi. Probabil pentru a ne ajuta să ne scuturăm de grija cea lumească și să intrăm în Rugul Aprins - așa cum ne este rostul. Căci noi, la mânăstire, nu facem altceva decât sunt toți creștinii chemați să facă, să ajutăm la "transformarea omului în Om", după cuvântul Părintelui Arsenie Boca. Se reînnoadă firul rupt de după Părintele Pahomie Putneanul, care tot la îndemnul și sub oblăduirea Maicii Domnului s-a ostenit întru cele duhovnicești.
La porțile Harului
- Pahomie Putneanul a înfăptuit minuni mari și a rămas în conștiința oamenilor până într-atât, încât legenda spune că satul și râul din prajmă i-au luat numele. Se mai simte astăzi forța lui? Simțiți că primiți ajutor de la Dumnezeu și prin mijlocirea sfântului?
- Mulți dintre cei care vin aici mărturisesc că primesc o putere sufletească pe care nu și-o pot explica. Uneori, când eram în plin șantier, mă sfiam să primesc credincioși, căci nu erau condiții. Și câțiva mi-au zis: "Părinte, dacă voiam să merg la o mânăstire pentru frumusețea arhitecturii, pentru dibăcia picturii, pentru straturi de flori sau pentru mâncarea delicioasă, aveam de unde alege. Aici vin pentru duhul mânăstirii. Îmi încarc bateriile. Deci nu contează că e noroi și n-avem unde pune capul...". Desigur, cei care au ales locul pentru mânăstire au simțit și ei Harul care plutește peste el. Eu însumi, când intru pe Valea Almăjului, venind de pe unde merg cu treburi, mă simt ca peștele în ocean. Parcă se deschid porțile Harului. Și mai e ceva: la o sută de metri la răsărit de sfântul altar, avem un izvor care s-a dovedit a fi tămăduitor. Am consemnat până acum patru cazuri de însănătoșire miraculoasă. Între cei vindecați este și cineva care era victima unei vrăji. A fost de ajuns ca acești oameni să meargă la izvor și să se spele cu apă de acolo, dar cu credință, și s-au tămăduit. Și vă mai fac o confesiune. Odată, la început de tot, era o duminică după-masă, când stând în curtea mânăstirii, am auzit un cântec de toacă venind din depărtări, stins, stins, dar foarte duios. I-am întrebat pe cei câțiva din apropiere dacă nu e cumva o nălucire, au ascultat și ei mai cu atenție și au auzit același lucru. Era un zvon de toacă parcă din alt timp. Poate că în acest fel ni s-a urat bun-sosit.
Foto: CLAUDIU TÂRZIU și ALEX FLOREA
Mânăstirea Almăj-Putna, cu hramul "Schimbarea la față", se află în satul Putna, comuna Prigor, jud. Caraș-Severin. La ea se poate ajunge cu mașina, pe DN 57 B Gravita - Bozovici - Iablanița, sau cu trenul, în halta Iablanița. Există posibilități de cazare.
Cei care vor să sprijine cu donații mânăstirea o pot face în contul RO83RZBR0000060004771008, deschis la Raiffeisen Bank, filiala Reșița, pe numele Mânăstirii Almăj-Putna.