Formula AS în Munţii Ţarcu - Viaţa la o palmă de cer

- A fost luat de avalanşă, şi-n Făgăraş, şi-n Retezat. A căzut în Munţii Cernei, în timpul unei căţărări. S-a rătăcit prin Godeanu. A urcat cu schiurile în spinare prin Bâlea, a fost în Munţii Rodnei, în Bucegi şi peste tot prin Apuseni. Nu e munte din România de care să nu-l lege o amintire sau vreo păţanie. Se zice că adevăraţii montaniarzi sunt cei care se întorc teferi şi apucă să povestească prin ce au trecut. DAN PAICI s-a întors de fiecare dată şi şi-a spus păţaniile cu harul său de povestaş, pe care nu-l întrece decât pasiunea pentru munte. Am urcat cu el, o zi întreagă, pe Muntele Mic, numai ca să-i auzim nesfârşitele poveşti... -

Prima zi pe munte

Prima cunoştinţă cu muntele nu se uită nicio­dată. Auzise des­pre magia lui doar din poveşti. A trecut aproape o viaţă de-atunci, dar nu poate uita ziua aceea. Mi­cul dejun e gata, ruc­sacul pre­gătit de cu seară. Fuga la rată! Hur­du­căiala microbuzului rablagit de la Caransebeş până la Borlova ţine loc de înviorare. La Borlova, aş­teap­tă caii tocmiţi de la ţărani pen­tru căratul bagajelor. Şi-apoi, să te ţii! Ju­mătate de zi de urcat pe jos, spre vârful muntelui, prin zăpada înaltă până peste genunchii unui copil de clasa I! Dru­mul vechi spre Muntele Mic mergea, la începu­tul anilor '60, peste un vechi plai de oi. Expediţia avea ritualul ei, de la care nu se abătea nimeni. "Doi adulţi mergeau în faţă, după ei ve­neau caii sa­marizaţi, după cai mai erau vreo doi adulţi, noi, copiii, vreo zece de toţi, iar la final, alţi adulţi. Primii spărgeau zăpada, căci calul se blochează da­că intră până la brâu în omăt. Ultimii doi-trei, din spate, aveau grijă să nu ne pier­dem...", îşi aminteşte Dan Paici de prima urcare pe munte. Ţine minte fiecare detaliu: scârţâitul zăpezii în­ghe­ţate, aura de lumină a brazilor, aburul cald al cailor fornăind greu, ca nişte "mocăniţe", cu desagii în spinare. Şi-apoi, sentimentul de gaşcă, poveştile însufleţite, seara, la cabană, la un ceai fierbinte, emoţiile pentru a doua zi, prima zi pe pârtie, la schiat...
"O zi era doar urcatul. Se lăsa seara când ajun­geam sus. Acolo, era o doamnă care ne dădea ceai cald, mâncare şi, la somn!. Dimineaţa, la 7, în­cepea alt ritual. Deşteptarea, micul dejun şi-apoi mer­geam la bătut pârtia. O oră şi ceva asta făceam, mărunţeam zăpada. Trebuia să baţi pârtia dacă voiai să schiezi! Asta a fost, ani de zile, copilăria mea pe Muntele Mic. De dimineaţa până după-amiaza, când se întuneca de tot, numai şi numai pe pârtie. Încă o tură şi încă o tură, un minut nu stăteam locului! De aici a început toată nebunia mea cu muntele, de la Muntele Mic. De la Muntele Mic am zis să mergem şi pe vârful ăla, şi pe vârful ăla... Şi de la Muntele Mic am ajuns, mai an, până pe «Muntele Mare», pe Himalaya!"...
Au trecut mai bine de 50 de ani de la primele amintiri de pe Muntele Mic, şi Dan Paici e la fel ca-n copilărie: un minut n-ar sta locului! Îmi dau întâlnire cu el la intrarea în Caransebeş, dornic să mai aflu din păţaniile sale de "munţoman" despre care citisem, cu ani în urmă, chiar în "Formula AS". Cum mă vede, mă măsoară din cap până în picioare. "Bocancii-s buni, hanoracul bun, un polar îţi mai dau eu, dacă e cazul, pantalonii-s de oraş, dar nu-i bai, te descurci, că eşti tânăr! Doar nu credeai că stăm la poveşti despre munte, la cafenea?", râde zgomotos Dan Paici. Are pe cap o căciulă şuie, în ton cu firea lui veselă, tricoloră, pantaloni de schi şi bocanci serioşi, de firmă. Iar în portba­gajul jeep-ului din ca­re tocmai ce co­borâse se iţesc două schiuri fru­mos ceruite, gata de aventură. "Urcăm pe mun­te, fie ce-o fi! Sus nin­ge de rupe, din ce mi-au zis ca­banierii, dar suntem pre­gă­tiţi pentru orice vre­me!". Entuziasmul lui Dan Paici este contaminant!
Pornim în trom­bă. Sunt 30 de kilo­metri din Caran­se­beş până sus, pe Mun­tele Mic. Un drum şerpuit prin pă­dure, până la 1500 de metri, apoi încă un pic, prin golul al­pin, până la cota 1800. O oră de mers cu maşina, nu o zi, ca pe vremuri, ca-n amintirile din co­­pi­lărie. Mă pregătisem să-l întreb despre vârs­tele muntelui: cum îl simţi în co­pilărie, când magia lui te înfioară, cum îl simţi la vârsta ado­lescenţei, când eşti deja independent, cum îl simţi la vâr­sta tinereţii, la vâr­sta aceea când crezi că poţi muta, lite­ral­mente, munţii din loc, cum îl simţi ca părinte care îşi ia copiii cu el în ture de schi, cum îl simţi după 60 de ani, când te chinuie hernia de disc. Dan îşi trece mâna prin barba deasă şi aspră şi mă priveşte cu ochii lui albaştri, senini, de aventurier: "Noroc că mai încărunţeşte barba, că altfel habar n-aş avea ce vârstă am! Bucuria e aceeaşi, indiferent de vârstă! E la fel şi la 10, şi la 20, şi la 30, şi la 60 de ani. Important e să ajungi sus, pe munte. Acolo e totul!".

A suta una oară pe Muntele Mic

"Muntele Mic e intrarea în Munţii Ţarcu. Asta îl face cu adevărat special. Asta, şi faptul că aici primele cabane au apărut încă din anii '30. Erau facili­tăţi de cazare, cum nu vezi azi în multe locuri pe la noi! Prin '35, de pe Muntele Mic s-a vor­bit la Londra, la telefon! Era o cabană, Bella Vista, am mai prins-o şi eu când eram mic. În Bella Vista, în 1930, fie­care cameră avea baie pro­prie, cu cadă, totul era încălzit prin centrală, era parchet pes­te tot şi, peste el, covoare per­sane. Luxul-luxului, pentru o cabană de munte în anii aceia! În condiţiile astea, Muntele Mic le-a trezit multora, încă din Interbelic, plăcerea de a urca până la 1800 de metri, şi de a practica sporturile mon­tane". Maşina se opinteşte o vreme pe panta înzăpezită, apoi Dan Paici trage jeep-ul pe dreapta. "Aici se termină pă­durea, de aici începe muntele", îmi spune Dan. "Mulţi confundă pădurea cu mun­tele. Pădurea e pădure, muntele e munte. Frumuse­ţea muntelui şi frumuseţea Muntelui Mic, în cazul ăsta, e că de aici, de sus, vezi golul alpin, vezi toate celelalte creste minunate ale Munţilor Ţarcu".
Suntem la marginea pădurii, şi ninge ca-n po­veşti, cu fulgi mari şi rotunzi, ca nişte globuri ar­gintii. Brazii strălucesc şi zăpada creşte pe dealuri văzând cu ochii. Coborâm uşor pe o potecă, Dan în faţă, spărgând ză­pa­da, eu în spate, pe urmele lui. "Chiar pe aici ve­nea vechiul plai de oi dinspre Borlova, pe care urcam în copilărie. Din '60, de când am fost prima oară aici, dacă stai şi so­co­teşti numai două urcări pe Muntele Mic într-un an, şi tot îţi dă că am ur­cat aici de o sută de ori! Vezi toţi co­pacii ăştia din jur, albi, plini de chiciură şi de zăpadă? Dacă mâine dă barăm un ceas de soare, se topeşte totul şi pri­veliştea se schimbă complet. Doar acum, doar azi, doar aici, pădurea e aşa. În fiecare zi, de fiecare dată când urci, pădurea şi mun­tele sunt altfel. De fiecare dată... Uită-te ce splendoare! Cum să nu fi urcat, un pic măcar, pe Muntele Mic!?".

Trei luni pe an, sus în munte!

Lăsăm în urmă liniştea pădurii şi urcăm înapoi, pe vechea potecă, până la maşină. De acolo, în câ­teva minute, suntem în vârf. Trei-patru instalaţii de schi funcţionează din plin. Copii de-o şchioapă, ado­­lescenţi, părinţi şi bunici în costume de schi, care mai de care mai vesele, dau culoare locului. Dan Paici a "năşit" el însuşi una dintre pârtiile de schi din Muntele Mic. Toată lumea îl cunoaşte, toa­tă lumea îl salută. Ne punem la rând să co­mandăm un vin fiert, găsim un loc la geamul unei pen­siuni, cu vedere spre crestele Munţilor Ţarcu, şi Dan începe iarăşi să depene poveşti despre munte, po­veşti mai vechi, mai noi, poveşti fără vârstă, la fel ca eroul lor...
"În perioada liceului, aveam o profesoară de Bio­logie foarte pasionată de munte. «Hai să mer­gem până pe munte, să vă arăt ceva!», ne zicea, iar noi abia aşteptam, pentru că ea aranja în aşa fel, că lipseam câte o zi întreagă de la şcoală". După ie­şirile la schi din copilărie, ieşirile cu clasa de Biologie îl apropie şi mai mult de munte pe Dan. Dar "microbul" adevărat se trage din facultate, când se apucă de alpinism. "Pasiunea era tot mai mare: alpinism de vară, alpinism de iarnă, ture de vară, ture de iarnă, căţărat prin Cheile Bicazului, căţărat prin Retezat, căţărat în Apuseni. Mergeam peste tot, dar baza era la Herculane, că era mai aproape de Ti­mişoara, de facultate. Eram student la Politeh­nică şi concuram pentru Poli Timişoara, într-o vre­me în care Poiana Braşov şi Dinamo erau cluburile cele mai tari. Noi nu aveam condiţiile lor: făceam totul cu echipamente cumpărate de noi. Ei aveau echipamente de la club, cazare, supraalimentaţie, dar tot i-am bătut de câteva ori pe echipe. Ţin minte că exact în anul în care Poli Timişoara a retro­gra­dat la fotbal, noi am câştigat campionatul na­ţional pe echipe la alpinism. Proba de foc o re­pre­zenta traversarea Carpaţilor Meridionali pe timp de iar­nă. Am făcut trei ture de Meridionali de iar­nă: ple­cat din gară din Herculane şi ajuns la Bra­şov, doar pe crestele munţilor. Eram o trupă care mergea pe munte sâmbătă de sâmbătă, iarnă, vară, nu con­ta!".
Inginer siderurgist de top, extrem de pasionat de munca lui, Dan Paici n-a abandonat muntele nici după ce a început să aibă responsabilitatea unei sluj­be solicitante şi a unei familii. "Când ai microbul mun­telui în sânge, nu mai ai scăpare! Sâmbăta, după muncă, fugeam direct în munte şi mă mai în­tor­ceam duminica noap­tea! Eram şi mem­bru Sal­vamont, membru al Clubului de Alpinism şi, din acest motiv, mai pri­meam scoateri din pro­ducţie. Cu tot cu sfâr­şiturile de săptâ­mână, peste 3 luni din an numai şi numai pe munte!".

Suspendat peste abis

- Alpinismul a fost şi este un sport cos­ti­sitor. Cum vă descur­caţi să vă faceţi rost de echipa­mente pe vre­mea comunis­mu­lui?

- Ştii ce făceam? Într-o vreme, vopseam turnuri de biserică! Ne spânzuram de crucea bisericii, fă­ceam mici reparaţii la acoperiş, vopseam turnurile şi câştigam grozav de mulţi bani. Iar cu banii ăştia cum­păram, în turele noastre prin Carpaţi, de la nem­ţii din Germania Democrată sau de la ruşi, tot felul de echipamente. Pe vremea aia, o coardă era 3.000 de lei, cât un salariu. Şi o coardă o puteai rupe în 5 minute, dacă se freca de un pietroi mai ascuţit...

- Mulţi văd alpinismul ca pe un sport ciudat: nu te ur­măreşte nimeni în timp ce con­curezi, nu te încurajează ni­meni, nu-ţi face nimeni gale­rie...

- Da, eşti doar tu cu tine. Dar asta e şi fru­museţea, ăsta e farmecul: lupta ta cu tine. Şi mai e ceva extraordinar: e coe­ziu­nea aceea care se sta­bileşte în echipă. Căţărarea, aşa cum am făcut-o eu, e un sport de echipă: în doi sau în trei oa­meni. Ei bine, între oamenii ăştia se creează o relaţie fantas­tică pe timpul căţărării. E ceva ce mi-e greu să îţi explic şi acum, după mii şi mii de că­ţărări. Practic, acolo, tu depinzi de celălalt. Viaţa ta depinde de celălalt şi a celuilalt depinde de tine 100%! Agăţat în coardă, devii prelungirea celuilalt. Şi ştii ce e ui­mitor? Faptul că aceas­tă coeziune durează fix cât du­rează căţărarea. S-a terminat căţărarea, rămâi prie­ten cu co­legul de echipă, eşti poate cel mai bun prie­ten, dar nu mai e acea senzaţie. Rămâne pri­ete­nia, dar dispare legătura aceea fantastică a corzii din timpul căţărării...

Avalanşa din Făgăraş

Sunt -18 de grade afară, pe Muntele Mic, iar Dan Paici soar­be din vinul încă fierbinte. Puternic şi bine legat, ai putea paria că încă luptă să aducă un nou titlu de alpinism pentru Poli! La 63 de ani, monta­niar­dul din faţa mea are mai multe păţanii pe munte decât riduri pe faţă şi fire albe în barbă. Începe să-mi povestească despre o întâm­plare mai veche, petrecută la Viştea, lângă Vârful Moldo­vea­nu, într-o iarnă grea. "S-a rupt cornişa cu un prie­ten şi a căzut în gol, chiar sub ochii mei, de la 300 de metri! Era la doi paşi de mine şi, într-o clipă, mă uitam îngrozit cum se duce în hău". Jos, în mun­tele de zăpadă, se vedea un punct negru. Le-a dat curaj lui Dan şi cole­gilor lui. Dan a fost primul care a păşit prin locul prin care tocmai se prăbuşise prietenul său: nu era altă cale de a ajunge în vale şi de a-l căuta! "Dintr-o ava­lanşă nu scapi de­cât dacă avalanşa te lasă afară, la final. Am ajuns repede şi, cu cât înaintam prin zăpadă, punctul negru se tot mărea. Tovarăşul nos­tru trăia, dar îşi rup­sese rău un picior, nu-l mai putea mişca. Am lăsat un cort şi un om cu el, iar eu am plecat pe vale să dau de-un echipaj Salvamont. Nu ştiam zona, era şi zăpadă mare, aşa că am luat-o direct printr-un pârâu, prin apa rece, la vale, dă-i şi dă-i! Pe el l-am salvat cum l-am salvat, dar nici acum nu ştiu cum am scăpat eu, atunci, leoarcă, prin frigul ăla de februarie! Am ajuns pe undeva pe lângă Făgăraş, mi-au făcut nişte oameni un ceai, m-au înfofolit, eram vai şi amar de capul meu! Dimi­neaţa, am urcat înapoi cu Salvamontul, şase la o targă prin pădure, prin zăpadă, să-l aducem jos, în oraş, pe accidentat... Da, muntele nu e mereu prie­tenos. Eu le-am păţit cam pe toate, dar cel mai urât mi se pare când plouă. Nu-mi place neam ploa­ia pe munte, poate fi oricum, numai ploaie nu. Când sunt furtuni puter­nice, fulgeră la nivelul so­lului. Şi-atunci, ce tre' să faci e să laşi orice urmă de metal deoparte şi să stai liniştit să toarne peste tine. Am prins aşa o ploaie şi am făcut cum zice la ma­nual. Mi-am aruncat cât colo rucsacul şi am stat să mă plouă. Dar era aşa de electrizată atmosfera, că mi se ridica singură că­ciula din cap. Eu o în­de­sam pe cap, ea mi se ridica singură, fix ca-n filmele de groază", povesteşte Dan.

- Ce gânduri te încearcă în momentele-limită, sus pe munte? Şi ce te ajută să o scoţi la capăt?

- Te încearcă tot felul de gânduri, normal. De-aia, eu tot timpul am zis: "Capul face, capul trage!". Psi­hicul te scoate din orice. Dacă eşti cât de cât or­ga­nizat, dacă ştii unde eşti şi ce poţi, dacă analizezi bine lucrurile, şanse de scăpare ai 95% din orice si­tuaţie. Există şi ghinion, dar, în mod normal, dacă nu intri în disperare, dacă nu faci greşeli elemen­tare, soluţiile apar. Când e vorba de munte, când e vorba de alpinism, dar şi de viaţă, în general, să ştii un lucru: mintea contează mai mult decât muşchii...

Viaţă de "pensionar"

Chiar dacă, din pricina unei hernii de disc care-l chinuie, nu mai poate merge pe munte "decât" 6-7 ore pe zi, Dan Paici tot nu a renunţat la sport: noua sa pasiune este caiacul, cu care a făcut, în 2015, un tur de 2.500 de kilometri de la Ingolstadt la Marea Nea­gră. Inginer mecanic fiind, a fost cooptat, acum câţiva ani, într-o echipă de specialişti la celebrul raliu Paris - Dakar. Dar merge şi în raliuri proprii, precum Budapesta - Bamako (Mali) cu o Dacie 1300, sau, tot cu Dacia, anul trecut, de Centenar, într-un tur al graniţelor României Mari, de-a lungul frontierelor cu Serbia, Ungaria, Ucraina, Moldova şi Bulgaria.
"Planuri de viitor? Vreau să merg până la Vla­divostok, tot cu Dacia. Şi mai vreau să vin pe apă, cu caiacul, de la Marea Nordului până la Du­năre, pe Rin, pe Main, iar apoi de la Ingolstadt, pe Du­năre, la vale. Suntem câţiva de vârsta mea, pen­sio­nari, care nu ne lăsăm. Am prieteni sus, pe Muntele Mic. Îi sun dimineaţa: «E zăpadă, e soare, nu bate vântul?». «Da!». Sar în maşină, urc, dau 10-15 ture pe schiuri, şi până se întunecă sunt acasă". Unii zic că asta e viaţă de aventură. Eu zic că e o viaţă nor­mală. Nu există medicament mai bun ca sportul şi ca muntele!".