S-a născut și a crescut în satul Stănița din județul Neamț, al nouălea copil al unei familii de țărani. Fratele ei, marele duhovnic Ioanichie Bălan de la Mânăstirea Sihăstria, a fost cel de-al doilea născut și primul băiat. Între ei era o diferență de nouăsprezece ani, dar asta nu i-a împiedicat să se iubească, așa cum numai frații adevărați știu să o facă. Și maica Maria, și părintele Ioanichie, au trăit în mânăstiri aflate la o aruncătură de deal distanță, în palma aceea de loc de la poalele munților Neamțului, care este un fel de Athos al României. Aici se află unele dintre cele mai mari și mai sfinte sălașe monahale ale țării, vegheate de sfinți mai vechi sau mai noi, unii așteptându-și canonizarea: Secu, Sihăstria, Sihla, Agapia, Văratec. Era seară, când am întâlnit-o. O seară care învelea povestea vieții ei într-o lumină aurie, parcă venită dintr-o altă lume. "Perioada comunistă a fost o perioadă grea pentru credință, dar, în același timp, minunată, pentru că îi aveam pe toți acești mari părinți aproape de noi. Oameni sfinți... Știți ce fericire este să calci pe urmele sfinților?".
Începutul
"Care e fratele meu mamă?". În fața ei stăteau doi monahi, îmbrăcați cu rase negre, largi și bundițe albe de miel. Cel tânăr, să fi avut vreo 30 de ani, cu părul bălai și ochi de un albastru senin, era părintele Ioanichie Bălan, iar cel mai în vârstă, un bărbat în putere, puțin trecut de 40, era părintele Ilie Cleopa. Când tot satul s-a strâns în casă pentru a-i vedea, a înțeles și Maria cine este, cu adevărat, fratele ei mai mare. Nu era om de rând. Era călugăr, dar nu orice călugăr, ci unul de la Mânăstirea Sihăstria, acolo unde stărețea părintele Ilie Cleopa pe care, încă de atunci, lumea îl iubea și cinstea ca pe un sfânt. De fapt așa și era. Când a predicat în biserica din Stănița, toată lumea a început să plângă. De piatră să fi fost și nu puteai să nu fii mișcat până în străfunduri de cuvintele lui. Cuvinte de foc, venite de dincolo de lumi, strânse în inima lui cu truda rugăciunii, în nopți de priveghere. Prin casă le-a trecut apoi tot satul. Au venit rânduri, rânduri, ca să vorbească cu cei doi monahi, să le ceară sfatul și, mai ales, să își aline durerile prin binecuvântarea lor. "Erau vremuri foarte grele. Nu începuse încă în forță colectivizarea, dar trebuia ca orice țăran să dea statului cote foarte mari din ce producea. Dacă nu reușeau, atunci le intrau în case și le confiscau tot ce aveau. Iar oamenii așteptau de la părintele Cleopa și de la fratele meu nu numai alinare, ci și un sfat. Nu știau ce să facă în fața unei dictaturi atât de nemiloase, care răspâdea numai frică. Îmi aduc aminte că, la plecare, părintele Ioanichie ne-a lăsat o valiză plină cu manuscrisele lui. Se gândea că va urma o prigoană în care, poate, va fi arestat. De arestare a scăpat, dar de prigoană, nu".
Dragoste de frate
Părintele Ioanichie Bălan și-a iubit sora și a vegheat asupra ei toată viața. La bătrânețe avea să îi spună unui ucenic, preot de mir: "Părinte, noi călugării avem parte de toate binecuvântările de la Dumnezeu, afară de aceea de a ne ține pruncii în brațe. Această mare bucurie v-a hărăzit-o Domnul numai vouă, celor din lume. Dar să știi că și eu am avut oleacă parte de ea, pentru că mi-am ținut în brațe surioara, pe Maria. Când am plecat la mânăstire, eu aveam 19 ani, iar ea avea două luni. Pe ea am îmbrățișat-o ultima și cu amintirea ei am trăit tot timpul".
Anii au trecut, fetița s-a făcut mare, dar, din liniștea mânăstirii, fratele a continuat să vegheze asupra ei. Și nu doar cu rugăciuni. "Pe mine părintele m-a iubit mult. Îmi aduc aminte că îi spunea mamei - «Nu știu de ce, dar îmi e foarte dragă fata asta». Și să știți că a vegheat necontenit asupra mea. La un moment dat m-am îmbolnăvit rău de TBC, și, pe când eram în spital, primeam de la el scrisori, iar paginile erau pătate cu lacrimile lui... Era foarte îngrijorat de sănătatea mea. L-am simțit tot timpul foarte duios, un suflet foarte sensibil".
Capitala sfinților
Maria era studentă, și când părintele Ioanichie venea la ea, la București, să o vadă, străbăteau capitala la pas. Li se deschideau toate ușile, erau primiți cu drag peste tot. În anii aceia cenușii, Bucureștiul avea o rețea nevăzută de autorități, pe care circula dragostea de Dumnezeu. În pofida dictaturii, în bisericile amenințate cu demolarea, în apartamentele înghețate sau în chiliile micuțe ale mânăstirilor, te puteai întâlni cu părinți precum Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Sofian Boghiu, Ilarion Argatu sau Benedict Ghiuș. În grupurile acestea, care ardeau de credință și care practicau o rezistență spirituală la dictatură, maica Maria a intrat prin mijlocirea părintelui Ioanichie Bălan, un călugăr prețuit, cărturar, foarte iubit. "Toți erau foarte primitori, foarte iubitori, mergeam oricând la ei acasă sau la mânăstire. La Cernica, la părintele Benedict Ghiuș, ajungeam, într-o vreme, zilnic, pentru că îl ajutam la ediția Proloagelor. Eram îndrăgostită de Cernica, când intram pe aleea care duce spre biserică mă simțeam extraordinar de fericită. Îl iubesc mult pe Sfântul Calinic, care e întotdeauna cald și iubitor! După ce mă închinam moaștelor lui din biserică, ajungeam la chilia părintelui Benedict Ghiuș. Știți cum era? Un sfânt! Așa l-am simțit tot timpul. Îmi e greu să vă explic de ce, pentru că lucrurile astea se trăiesc, nu se explică. Era un om foarte cult, a avut multe daruri de la Dumnezeu: cânta foarte frumos, era un scriitor talentat și un predicator excepțional. Îl iubea pe Francisc de Assisi și-mi recita poezii de el în traducerea lui Ioan Marin Sadoveanu. Un călugăr foarte interiorizat, dar, în același timp, foarte prietenos, o fire delicată. Era foarte tăcut - se întâmpla ca, atunci când eram doar noi doi, după ce terminam ce aveam de lucru la Proloage, să tacă pur și simplu, adâncindu-se în rugăciunea inimii. În mod normal, în astfel de momente, dacă cineva nu îți vorbește atât de mult, te simți stânjenit, nefiresc, ți se pune un nod în gât. Ei bine, cu părintele puteam să stau un ceas fără să spunem nimic și nu simțeam cum trece timpul, pentru că harul lui se răspândea între noi".
Prigoana
Părintele Ilie Cleopa și părintele Ioanichie Bălan erau prea puternici, prea curați, cuvântările lor erau prea iubite în popor, pentru ca Securitatea să îi lase împreună. Așa că i-au despărțit. Pe părintele Ioanichie Bălan l-au alungat din Mânăstirea Sihăstria, trimițându-l la Mânăstirea Bistrița, lângă Piatra Neamț, ca să poată fi supravegheat mai ușor de turnători. Tot acolo a fost închinoviat și părintele Iustin Pârvu, care avea în spate ani grei de închisoare. Fără să știe, comuniștii făcuseră lucrarea Domnului. Aici, la Bistriția, părintele Ioanichie Bălan a continuat să lucreze la cărțile sale în care i-a strâns pe toți marii sfinți ai mânăstirilor noastre, salvându-i de la uitare. "Când pleca din mânăstire, securiștii intrau și îi percheziționau chilia. La un moment dat, i-au luat un manuscris. Cu greu i l-au dat înapoi, deși nu avea în el nimic politic. El nu se ocupa deloc de politică, dar totuși, predicile sale, care erau foarte iubite, erau o palmă pentru regim. Până la urmă, mutarea la Bistrița a fost de la Dumnezeu, pentru că părintele a fost foarte iubit acolo. Veneau la el oamenii din Piatra Neamț și din toate satele din împrejurimi. La fel și la părintele Iustin Pârvu, care la Bistrița era îngropat în lume. Nici nu avea timp să ajungă la Sfânta Liturghie, atât era de căutat de oameni. Era foarte iubit, pentru că era blând și trecut prin suferința temniței".
Cartea de la răsărit
Mergea de copilă la Mânăstirea Sihăstria, la fratele ei, părintele Ioanichie, dar chemarea spre mânăstire s-a plămădit în timp. "Îmi aduc aminte că, la un moment dat, părintele m-a luat și m-a dus în mica bibliotecă a mânăstirii. «Uite», mi-a spus, «la răsărit am așezat cărțile sfinte, iar la apus pe celelalte. Alegeți una și citește-o!». M-am uitat peste titluri și i-am spus: «Eu aș vrea una de la apus!». «Nu surioară, te rog eu, ia și tu o carte sfântă, de la răsărit. Uite, îți dau ascultare să citești Faptele Apostolilor». Pe vremea aceea. nu exista curent la Mânăstirea Sihăstria. Citeam la lampă și era atât de frumos! La strană se cânta liniștit, nu era o cântare bizantină, ci o linie melodică foarte simplă. Era de fapt o rugăciune cântată, în care muzica trecea pe locul doi, iar pe primul loc era dragostea de Domnul. Așa am cunoscut eu mânăstirea. Eram în 1968, la Văratec și o ajutam pe maica Agafia, verișoară de a doua cu mine, când mi-a spus: «Știi că părintele Ioanichie s-ar bucura dacă ai veni la mânăstire?». Am simțit că a căzut cerul pe mine! M-am rugat, am înconjurat biserica și apoi am luat o hotărâre. Eram în anul doi, iar mie îmi plăcea să duc lucrurile la capăt. Așa că m-am decis să termin întâi facultatea (în cadrul ASE - n.r.). După absolvire, fratele meu, părintele Ioanichie, s-a gândit să mă încerce și mi-a cerut să mai aștept. Cred că părintele a vrut să îmi vadă statornicia și să treacă valul de prigoană care se dezlănțuise asupra mânăstirilor, după decretul 410 din 1959, când fuseseră izgoniți toți călugării din obștile lor. Decretul nu era abrogat, chiar dacă monahii începuseră să se întoarcă în parte în obștile lor. Însă făceau asta ilegal, supraviețuind în mânăstiri în tot felul de forme, ca muzeografi sau angajați ai unor ateliere artizanale".
Rugăciunea părintelui Paisie Olaru
"Mai ai bucurie?". Asta o întreba părintele Ioanichie. ori de câte ori se întâlneau. Știa că orice călugăriță, în primii ani de la intrarea în mânăstire, e foarte fericită. Un dar de sus îți inundă inima și te face să plutești peste orice încercare. Maica Maria își amintește limpede acei ani ai începutului, când Dumnezeu a purtat-o pe palme. "Când ai chemare de la Hristos pentru călugărie, nu vii la mânăstire, ci alergi la ea! E harul lui Dumnezeu, un har mare, care te ajută la început, iar apoi el slăbește și vin încercările, ca să te smerești. Iar la mine a fost foarte mare bucuria intrării în mânăstire. Îmi venea să le îmbrățișez pe toate maicile, atât eram de fericită! Era foarte multă iubire între noi. Mi se întâmpla, când munceam la câmp, să rămân în urmă și să mă trezesc în față cu una-două maici, care își terminau rândul lor de prășit și veneau repede să mi-l facă și pe al meu. Sau, când ningea, ne sculam în miez de noapte și mergeam la maicile bătrâne să le deszăpezim căsuța. Era foarte frumos în anii aceia. Am și avut o maică stareță deosebită - Eustochia Ciocanu, o scumpă, fostă studentă a părintelui Stăniloae. Am iubit-o mult!".
Maica Maria și-a ales să intre în călugărie la Mânăstirea Agapia, unde se nevoiește și acum, pentru a fi aproape de părintele Paisie Olaru, care în vremurile acelea trăia la Schitu Sihla. Mii de pelerini luau în piept cărările munților Neamțului, pentru a ajunge la chilia micuță a duhovnicului cel sfânt. "Când am intrat în mânăstire, i-am cerut maicii starețe să mă lase să urc la părintele Paisie cel puțin o dată pe lună. Și mergeam la el și noaptea, pentru că ziua aveam treabă. Pe vremea aceea, la Sihla erau numai căsuțe vechi, luminate fiecare de câte o candelă. Părintele locuia sus, într-o chiliuță mică, sub stâncă. Era ca o mamă! Puteai să îți pui capul în poala lui la spovedanie... (plânge) Toată viața îmi dorisem un duhovnic ca el. Era foarte bun la suflet. Foarte bun! Ne povățuia cu foarte multă dragoste. La miezul nopții, ne strângea ca o cloșcă sub epitrahilul lui și spunea o rugăciune minunată, compusă de el: «Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, și căsuța lor, și pâinea lor, și copiii lor, și viața lor și cu sfârșit bun îi miluiește, iar dincolo, la ziua Judecății, un colțișor de rai le dăruiește, că binecuvântat ești în vecii vecilor.» Și încheia spunându-ne de fiecare dată: «Să ne întâlnim la poarta raiului!» Era foarte scump! Avea mereu mici poezioare, prin care îți așternea un zâmbet pe față. Când urcam pe munte spunea: «Hai la rai, la rai, la rai, cu căruța cu doi cai!» Apoi ne explica că cei doi cai sunt trupul și sufletul, iar în căruța sunt faptele noastre. Noi, măicuțele tinere, mai aveam între noi mici înghionteli, eu, una, sufeream mult pentru nedreptăți, așa se întâmplă în mânăstire, pentru că venim din lume cu ambiții de care ne lepădăm greu. Iar părintele Paisie mă învăța să le văd pe toate maicile mai bune decât mine. Adică să mă smeresc. Îmi spunea să merg în biserică și să spun în fața icoanei: «Eu sunt vinovată pentru toate!» Dar o spunea cu atâta drag! Te mustra cu multă dragoste, ca să te smerești, dar te și înțelegea".
Plecarea părintelui Ioanichie
După plecarea la Domnul a părintelui Cleopa Ilie, petrecută pe 2 decembrie 1998, părintele Ioanichie Bălan le spunea ucenicilor că ar vrea să se retragă. Îi dăruise lui Hristos toată viața, risipind-o prin toate colțurile țării, pe unde umblase în căutarea istoriilor sfinților de demult. Cărțile sale, pe care a crescut o generație, erau citite acum de toți creștinii, de la cei simpli și până la ierarhi. Își împlinise menirea și își căuta, la cei 70 de ani, odihna în rugăciune, o odihnă după care tânjise toată viața. "Părintele Ioanichie a fost un contemplativ. Îi plăcea mult să se roage. Scria în jurnalul lui că, după ce venea de la Utrenie, pe la ceasul două din noapte, mergea în cimitir să se roage la mormintele marilor părinți ai Sihăstriei". Până la urmă, Domnul i-a împlinit dorința de a se retrage, printr-o boală grea. Ultimii ani, până la plecarea sa la cer petrecută în 2007, avea să cunoască un singur drum - de la chilie la biserică și înapoi, purtat mereu de ucenici. Maica Maria l-a îngrijit în ultima parte a vieții. «Să rămâi aici că îmi ești ca o mamă!», îi spunea de câte ori venea la el, la Sihăstria. În cele din urmă a rămas. "Fratele meu a fost un om foarte delicat, a avut un suflet foarte sensibil, de poet. Când, în ultimii ani, îi citeam din Eminescu, plângea. Am fost alături de el când a trecut la Domnul, în noaptea zilei de 22 noiembrie. Intrase în comă cu zece zile înainte, și pe la patul lui a fost un adevărat pelerinaj. Veneau să îl mai vadă o dată, rânduri, rânduri de credincioși, preoți, călugări, ierarhi. Pe 21 noiembrie, la 8 seara, stăteam lângă dânsul și îi citeam la Psaltire. În mod normal, respira foarte greu, dar, pe când am ajuns la psalmul 119, am observat că a început să respire normal. Apoi respirația i-a fost din ce în ce mai lină, și noaptea, la ora 2 și 20, s-a stins. Afară începuse să ningă... A murit în pace. Uneori îl visez. L-am visat îmbrăcat în haine preoțești - m-a binecuvântat și a dispărut. Era foarte bucuros. Foarte bucuros! M-am trezit fericită, luminată! Mi-a fost foarte drag! Și nu numai el, de care am fost legată ca o soră de fratele ei, ci și ceilalți părinți ai veacului trecut. Au fost, cu toții, părinți adevărați! Cu ei alături nici nu am simțit că trăiesc într-o dictatură. Am fost atât de fericită! Simt că ei încă ne vorbesc și astăzi. Eu, una, mă gândesc mereu la ei. Pentru mine vor rămâne un reper până la moarte. Mă gândesc ce ar spune ei, ce ar face ei în locul meu acum? Și cu gândul acesta în minte îmi e ușor să aleg, să țin calea dreaptă spre Dumnezeu".