Puiul de hamster primit cadou era speriat de moarte, tremura ca varga şi încerca să muşte ca să evadeze din căuşul palmei. Noi, trei adulţi serioşi, aşezaţi în patru labe pe covor, ne uitam cu ochi plini de mirare la făptura mică, stranie şi intrată în panică. Şase ochi căprui fixau cu insistenţă cele două mărgeluţe de smoală care ne priveau, la rându-le, speriate. După momentele lungi de reciprocă analiză, a urmat un salt, şi bizara vietate a ţâşnit zăludă prin încăpere. Dezmeticită, i-am întrebat pe ai mei: "Dragilor, la ce ne trebuie flăcăul ăsta? Animalele sunt făcute pentru mediul lor natural, nu să respire acelaşi aer cu noi, într-o cămăruţă de bloc". În acel moment, sentinţa părea irevocabilă: va fi oferit unui copil cuminte. Fiica mea, studentă pe-atunci, mai mult din curiozitatea unei experienţe inedite decât din încântare, şi-a exprimat dorinţa de a-l păstra un timp. Zis şi făcut. Pufiţă (nu era posibil să se numească altfel, căci era tot numai un puf) a fost depus într-o cutiuţă, unde primea bobiţe, salată şi seminţe. Ziua dormea culcuşit sub talaş, seara învia şi, după ce printr-un veritabil ceremonial se spăla cu minuţiozitate, începea să mişune sau, dimpotrivă, încremenea meditativ, în două lăbuţe, ca un bibelou de lux. Observându-l, n-am putut să nu remarcăm cât de perfect era: auriu, cu ochii atât de mari şi de rotunzi, încât jurai că-s două boabe negre de coacăze coapte.
Când ţinea între lăbuţe hrana şi rodea iute şi concentrat, ca o veveriţă, era adorabil! Nu l-am mai dat... Seara, când eram adunaţi în sufragerie, la televizor, căpăta libertate. Urmau momentele lui de fericire. Era ieşit din comun de curios. Alerga de jur împrejurul pereţilor, inspecta obiectele, cerceta terenul, se căţăra, cădea în câte o vază, dispărea în vreun sertăraş...
După vreun an, nu se mai simţea ameninţat. Ne recunoştea drept protectori. Era energic, în elementul lui. Îndrăznesc să cred că ajunsese să ne iubească. Ce savant, oricât de experimentat, poate pretinde că înţelege perfect mecanismul gândirii şi simţirii unei astfel de făpturi?
Cert este că-şi ştia de-acum numele şi venea iute, iute, dacă era strigat. Când băteai uşor palma de podea, îşi întrerupea goana şi într-o clipă simţeai două lăbuţe moi, ca un pluş, şi o gâdilătură fină de mustăcioară. Apoi, considerând că ne-a răsplătit cu suficientă afecţiune, îşi continua cursa.
Nu a fost un băieţel rău şi nu a cauzat stricăciuni. O zi proastă totuşi a avut şi s-a răzbunat pe firul telefonului, pe care l-a tocat bucăţele, bucăţele... O fi avut şi el revolta unor neîmpliniri: lipsa unei soţii, a unor puiuţi, a libertăţii depline...
Dacă sosea un musafir, refuza să iasă de după bibliotecă, oricât ar fi fost de implorat. Cum pleca intrusul, se ivea şi îşi relua şotiile. Când s-a îmbolnăvit, a fost dus la medic, ca un membru al familiei, cu drepturi depline. Doamnele mâţe, care aşteptau la rând, aşa bolnăvioare cum erau, au holbat ochii pline de interes când au zărit capacul cutiei de carton ridicându-se şi capul lui Pufiţă răsărind maiestuos.
A murit de bătrâneţe, la aproape trei ani. Mergea cu dificultate, dinţii i se clătinau, buza de jos îi atârna. Abia mai lingea puţin lapte. La urmă, când a paralizat, am fost extrem de afectaţi. Se chinuia să ridice capul când ne simţea prezenţa şi nu mai izbutea. L-am îngropat în spatele blocului, sub o tufă mare de liliac. De atunci, familia noastră se uită cu simpatie la hamsteraşi, dar unul atât de drăgălaş n-am mai zărit. Probabil, între ai lui, a fost "un frumos", un privilegiat, la care Dumnezeu a zăbovit mai mult când l-a creat. Sau... cine ştie? Poate dragostea noastră ne-a făcut să-l vedem unic.
IORDANA H. - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
