Puiul de hamster primit cadou era speriat de moarte, tremura ca varga și încerca să muște ca să evadeze din căușul palmei. Noi, trei adulți serioși, așezați în patru labe pe covor, ne uitam cu ochi plini de mirare la făptura mică, stranie și intrată în panică. Șase ochi căprui fixau cu insistență cele două mărgeluțe de smoală care ne priveau, la rându-le, speriate. După momentele lungi de reciprocă analiză, a urmat un salt, și bizara vietate a țâșnit zăludă prin încăpere. Dezmeticită, i-am întrebat pe ai mei: "Dragilor, la ce ne trebuie flăcăul ăsta? Animalele sunt făcute pentru mediul lor natural, nu să respire același aer cu noi, într-o cămăruță de bloc". În acel moment, sentința părea irevocabilă: va fi oferit unui copil cuminte. Fiica mea, studentă pe-atunci, mai mult din curiozitatea unei experiențe inedite decât din încântare, și-a exprimat dorința de a-l păstra un timp. Zis și făcut. Pufiță (nu era posibil să se numească altfel, căci era tot numai un puf) a fost depus într-o cutiuță, unde primea bobițe, salată și semințe. Ziua dormea culcușit sub talaș, seara învia și, după ce printr-un veritabil ceremonial se spăla cu minuțiozitate, începea să mișune sau, dimpotrivă, încremenea meditativ, în două lăbuțe, ca un bibelou de lux. Observându-l, n-am putut să nu remarcăm cât de perfect era: auriu, cu ochii atât de mari și de rotunzi, încât jurai că-s două boabe negre de coacăze coapte.
Când ținea între lăbuțe hrana și rodea iute și concentrat, ca o veveriță, era adorabil! Nu l-am mai dat... Seara, când eram adunați în sufragerie, la televizor, căpăta libertate. Urmau momentele lui de fericire. Era ieșit din comun de curios. Alerga de jur împrejurul pereților, inspecta obiectele, cerceta terenul, se cățăra, cădea în câte o vază, dispărea în vreun sertăraș...
După vreun an, nu se mai simțea amenințat. Ne recunoștea drept protectori. Era energic, în elementul lui. Îndrăznesc să cred că ajunsese să ne iubească. Ce savant, oricât de experimentat, poate pretinde că înțelege perfect mecanismul gândirii și simțirii unei astfel de făpturi?
Cert este că-și știa de-acum numele și venea iute, iute, dacă era strigat. Când băteai ușor palma de podea, își întrerupea goana și într-o clipă simțeai două lăbuțe moi, ca un pluș, și o gâdilătură fină de mustăcioară. Apoi, considerând că ne-a răsplătit cu suficientă afecțiune, își continua cursa.
Nu a fost un băiețel rău și nu a cauzat stricăciuni. O zi proastă totuși a avut și s-a răzbunat pe firul telefonului, pe care l-a tocat bucățele, bucățele... O fi avut și el revolta unor neîmpliniri: lipsa unei soții, a unor puiuți, a libertății depline...
Dacă sosea un musafir, refuza să iasă de după bibliotecă, oricât ar fi fost de implorat. Cum pleca intrusul, se ivea și își relua șotiile. Când s-a îmbolnăvit, a fost dus la medic, ca un membru al familiei, cu drepturi depline. Doamnele mâțe, care așteptau la rând, așa bolnăvioare cum erau, au holbat ochii pline de interes când au zărit capacul cutiei de carton ridicându-se și capul lui Pufiță răsărind maiestuos.
A murit de bătrânețe, la aproape trei ani. Mergea cu dificultate, dinții i se clătinau, buza de jos îi atârna. Abia mai lingea puțin lapte. La urmă, când a paralizat, am fost extrem de afectați. Se chinuia să ridice capul când ne simțea prezența și nu mai izbutea. L-am îngropat în spatele blocului, sub o tufă mare de liliac. De atunci, familia noastră se uită cu simpatie la hamsterași, dar unul atât de drăgălaș n-am mai zărit. Probabil, între ai lui, a fost "un frumos", un privilegiat, la care Dumnezeu a zăbovit mai mult când l-a creat. Sau... cine știe? Poate dragostea noastră ne-a făcut să-l vedem unic.
IORDANA H. - București