Balada câinelui poliţist

Conform legii, în România, câinii poliţişti sunt consideraţi "mijloace fixe".

Obiect de inventar. Ca o maşină, o uniformă sau piesă de mobilier. Spre sfârşitul vieţii acestor câini, adică după ce se "amortizează" investiţia, aceste "mijloace fixe" se "casează", ca orice lucru îmbătrânit, ce nu mai funcţionează corespunză­tor. Chiar dacă sunt fiinţe, şi nu obiecte. Chiar dacă au salvat sute de vieţi, au prins infrac­tori, traficanţi sau criminali pe­riculoşi, aducând servicii incal­culabile comunităţii. "Se ca­sea­ză" = sunt scoşi la pensie. Etapa I: trei licitaţii pe sume destul de mari, unde, de obicei, nu se prezintă nimeni. Cine-ar avea nevoie de un patruped bătrân şi trudit, care necesită multe tratamente costisitoare, învăţat o viaţă să fie agresiv şi să asculte de-un singur stăpân? Etapa II: e oferit spre adopţie oricărei persoane care doreşte să-l ia, prioritate având fostul lui "conducător" din Poliţia Ro­mână. Etapa III: dacă nu e solicitat, este trimis în adăposturile ASPA, unde, după două săptămâni, e eutanasiat. Simplu. Spre lauda lor, aproape niciunul din poliţiştii care i-au avut în grijă pe aceşti câini nu acceptă să îi aban­doneze. Îi iau aca­să, chiar dacă au condiţii grele de locuit, copii sau un alt câine. Suportă toate chel­tuielile de hrană şi tratament din salariile lor destul de reduse. O dis­cre­panţă incredibilă între viaţa dură a acestor oa­meni şi o sensibilitate cum rar am văzut. În alte state civilizate, câinii performanţi au statui. Există cimitire speciale pentru ei, unde sunt îngropaţi cu onoruri şi drapel pe sicriu. Când ies la pensie, sunt aşteptaţi la poarta unităţii de ofiţeri aliniaţi în poziţie de drepţi, care îşi salută "cole­gul" cu mâna la chipiu. Au pensii în bani, aju­toare... Recent, e în negociere un proiect american de lege prin care, dacă ucizi un câine de poliţie, fapta se incriminează ca şi cum ai omorî un poliţist. La noi, această faptă figurează ca "distrugere" de mijloace fixe, penali­zată cu o simplă amendă. Agenţii de la Serviciul de Poliţie Canină, înfiinţat în anul 2007, sunt poate cei mai dispreţuiţi lucră­tori din Ministerul de Inter­ne. Chiar colegii lor poliţişti din alte coman­da­mente nu le înţeleg încă utilitatea, neavând încre­dere în abilităţile câinilor. Legi strâmbe stăpânesc încă România. Mentalităţi învechite. Beneficiind de tratamente rudimentare şi doar de un sac de boabe pe lună, oferit de la Mi­nisterul de Interne, de-a lungul scurtei lor vieţi, pentru faptele lor, câinii poliţişti ar trebui preţuiţi ca nişte eroi.

Robert şi Non

Dacă te nimereşti întâmplător în dreptul unei case albe, de pe strada Orşova, undeva pe lângă Lacul Morii din Bucureşti, poate că-ţi va atrage atenţia, dincolo de un gard de fier, apariţia unui dulău imens şi tăcut, care priveşte absent trecătorii. Nu prea arată înfricoşător: o dihanie năpârlită, cu o coa­dă stufoasă, de un metru, şi blană de lup ciobănesc german, altădată spaima celor mai temuţi traficanţi de tutun şi droguri din România. O eczemă adâncă îi roade spatele, doar pentru tratarea ei, stăpânul lui, agentul şef-adjunct Dorobanţu Adrian-Robert a plătit săptă­mâna asta vreo trei sute de lei. Doar că împreună cu Non, Ro­bert n-a simţit niciodată frica. "A fost o extensie a simţurilor mele", zice. "Din cele 7 mi­liarde de mirosuri, un câine distinge întocmai mirosul care mă interesează pe mine, conducătorul lui. El te iubeşte mai mult decât pe sine. E singura fiinţă de pe pământ care moare pentru om, fără să stea o clipă pe gânduri. A fost tovarăşul meu, timp de 9 ani de zile. Este o parte din sufletul meu". Rosteşte cuvintele simplu, cu sfială aproape. Dacă îl vezi pe stradă, n-ai zice că ar putea fi po­liţist. Nimic din genul ăla de "gabor" infatuat, care vrea să te eclip­seze cu autoritatea lui. Robert pune ochii în pământ când îmi măr­turiseşte cu glas domol prin ce situaţii a trecut împreună cu Non, bă­trânul şi bravul câine. La sute şi sute de mi­siuni a participat acest ciobănesc german.A fost premiat cu dis­tincţia "Câinele anului 2015", pentru capturi impresionante de dro­guri, a "arestat" singur un tren întreg de con­tra­bandişti, în care erau implicaţi toţi controlorii ucraineni, până la şeful trenului. Nici 30 de poliţişti laolaltă n-ar fi reuşit performanţele astea. Robert l-a antrenat pentru mirosuri încă de când avea patru luni. Îi ştie fiece gest din limbajul trupului. Pretinde că acest animal aproape îţi citeşte gândurile, simţind orice intenţie cu care te apropii de el. "Pentru câine, teama are miros, bucuria are miros, tristeţea are miros, simte când sunt trist şi încearcă să mă scoată din starea asta", zice, în timp ce-i dă "pen­sionarului" său tot felul de vechi comenzi, aşa, în joacă, privindu-l cu un drag nesfârşit. Agentul Do­ro­banţu are doi copii, o fată, Ana-Maria, de 12 ani, şi băiatul Alin, de 4 ani. Cel mic intră deseori singur în cuşca lui Non. Primul cuvânt pe care l-a rostit după naştere a fost "ham" - nu "mama" sau "tata" - umblând cu privirea după câine prin cameră. Robert a fost prezent la cele trei licitaţii ale lui Non. Zice că dacă cineva ar fi vrut să-l cumpere, el ar fi oferit mai mult. Avea banii în buzunar, pregătiţi. "Nu concepeam să nu-l iau. Unde să ajungă?... După ce te-a ajutat atâţia ani, cum să-l laşi, cum să-i zici «nu mai am nevoie de tine»? Le mai ziceam poli­ţiştilor: «Băi, ăsta nu e câi­ne, e colegul vostru!». De­geaba. Şi azi, mulţi se uită chio­râş, zic că locul câinelui e doar în lanţ, în fundul curţii. Veţi zice că exagerez, dar câinele ăsta ar trebui să valoreze cam ca o fiinţă uma­nă. Pentru că acest câi­ne a servit ţara".

Monica, femeia de fier

Ninge vijelios, aşa că intrăm în casă, la cald. La Robert Doro­banţu a venit în vizită colega sa de serviciu, agent şef-adjunct Monica Stoica. O fe­meie blondă, tânără şi frumoasă, care de abia trei luni a născut o fetiţă, pe nume Maria. Specialistă în câini agresivi, de intervenţie, a trecut prin cele mai traumatizante orori ale meseriei de poliţist. Povesteşte despre misiunile ei c-un ton ştrengăresc, de băiat de cartier, privind mereu spre Robert c-un zâmbet complice, ca şi cum i-ar cere permisiunea dacă să intre sau nu în detalii brutale. Primul ei câine, Dafa, i-a salvat viaţa. "Mă aflam undeva pe Lizeanu, după o intervenţie din aia cu bătăi între două clanuri de rromi. Se făcuse noaptea târziu, eram epuizată, am zis să mă relaxez puţin lângă dubă, până termină colegii mei. Eram la început, nu mă învăţasem încă bine să-mi păzesc spatele. Nu l-am văzut pe malacul care a venit prin dosul dubei, cu o bâtă de fier să mă lovească în cap. Dar Dafa l-a simţit. A sărit pe el, cu botniţa pusă, şi l-a trântit jos. Omu'a apucat să mă lovească doar în umăr. Am simţit că leşin. Mi-a salvat viaţa. Un centimetru mai avea. Un centimetru...". La fel ca Robert, se-ntrea­bă revoltată cum ai putea să abandonezi un asemenea câine, la bătrâneţe. Poza cu Dafa o are în bibliotecă, într-o ramă neagră, cu o dunguliţă nea­gră pe-o parte. La fel pe cea cu Tero, unul dintre cei mai temuţi câini de intervenţie ai Capitalei, care a murit acum doi ani. "Ca nişte membri ai familiei mele au fost", zice. Cel de-al treilea câine, Han, abia a ieşit la pensie. Deşi locuieşte la bloc, deşi abia a născut, l-a luat acasă după licitaţii. Nu l-a putut abandona...
La serviciu, Monica Stoica e văzută ca o femeie de fier. "Când apare îmbrăcată în uniformă, nici prietenii apropiaţi n-o mai recunosc. Parcă e alt om", zice Robert, uitându-se la colega lui cu un real respect. Până acum vreo doi ani, era singura femeie conducător de câini din sudul României. Expertă în dresaje. A mers în misiuni tot timpul cât a fost gravidă, până în luna a noua. Absolut fanatică pentru meseria ei! A fost părtaşă la multe... Bătăi de stradă sau pe stadioane... "Toate felurile de moarte le-am avut înaintea ochilor. Am văzut înjunghiaţi, spânzuraţi, înecaţi, loviţi de maşină, căzuţi de pe bloc... Copii ucişi, oameni singuri găsiţi în casă morţi, descoperiţi după luni de zile... Ce n-am văzut?... " .

Parteneri pe viaţă

Robert şi Monica lu­crea­ză împreună de 13 ani. Sunt veterani ai Poliţiei Ca­nine, angajaţi încă de la înfiinţarea Serviciului. Înainte, au fost parteneri la poliţia sectorului 6. Patru­lau împreună nopţile, în aceeaşi maşină. Au fost atacaţi de zeci de ori pe stra­dă, s-au ajutat unul pe altul, au trecut prin pericole la limita morţii. Cei doi sunt mai mult decât colegi. "Ceva" îi leagă. Îi simţi cum se preţuiesc unul pe al­tul, cum se respectă şi se completează, un cuplu im­posibil de desfăcut. Au glu­mele lor, "limba" lor, po­veştile lor. Se vizitează des, cu toate că şi la serviciu sunt împreună. Îi uneşte pasiunea asta nebună pentru câini, dresaj, pentru a desluşi sufletul animalelor. Dar mai ales, faptul că-şi iubesc meseria. "N-aş schimba pentru nimic în lume ceea ce fac acum", spun amândoi. În 2005, Monica a renunţat la avocatură, imediat după ce-a absolvit Facultatea de Drept, doar fiindcă a aflat că se fac noi angajări din sursă externă, la Poliţia Capitalei. Avea 23 de ani şi-o poftă nebună de-a da piept cu viaţa reală, de a trăi intens şi de a salva oameni, ca-n filmele copilăriei. Imediat l-a cunos­cut pe Robert, care avea deja câine de patrulare, la secţia unde fusese repartizată. Au devenit parteneri de echipaj, întocmai cum vezi prin filmele ameri­cane. Au cutreierat partea cea mai sinistră a oraşu­lui, au avut de-a face cu derbedei, hoţi, traficanţi, prostituate... În 2007, tot amândoi s-au mutat la Poliţia Canină. Şi spun că, efectiv, li s-a schimbat viaţa. Monica a învăţat de la zero să "facă" un câine. Aşa se zice. Ţi-l alegi, de la 4 luni, de la Centrul Chinologic Sibiu, încercând să intu­ieşti la ce misiuni va fi potrivit. Două săptă­mâni rămâi acolo, ca să fii instruit să îi faci pre-dresajul. Munceşti cu el şi revii la Sibiu, când câinele are vârsta de 11-16 luni. Atunci începe dresajul propriu-zis. Trei luni doar asta faci acolo, zi de zi, cu instructori specializaţi. Apoi dai un examen şi abia atunci începe etapa de muncă operativă, în folosul Poliţiei. Mereu, la un an de zile, te întorci la Sibiu pentru alte examene, prin care se stabileşte dacă acel câine mai e bun sau nu, dacă şi-a menţinut antrena­mentul. "Practic, la serviciu, tot timpul asta faci: antrenament. Îţi creezi «arma» ta. O pre­lungire a forţelor tale", explică Robert. "Dre­saj, simulând mereu situaţii din realitate. 24 de ore continuu, cu 72 pauză. Şi aştepţi să fii chemat în misiuni. Nu contează unde eşti - când sună telefonul, pleci! Dar în perioada asta, cât stai cu câinele, se creează nişte legături cum puţini ar înţelege. Când eşti cu el, parcă ţi se închi­de lumea. Înveţi de la el, te completezi cu el. Se naşte o încredere cum nici în cei mai apropiaţi oa­meni n-am. Câinii mei nu m-au trădat niciodată. Niciodată. Nu cred că există o meserie mai plăcută şi mai liberă pe lumea asta...".

"Împuşcă-mă, da' nu-i scoate botniţa!"

Uneori, prin uşa întredeschisă, ne pândesc cei doi copii ai lui Robert. Li se văd capetele bălaie, uimite, unul peste altul. Le place când se vorbeşte despre câini, despre faptele de curaj ale tatălui lor. Robert îi mai alun­gă, dar iar apar. Acum vorbeşte Mo­­nica. Zice cum e nevoită să le aducă zilnic la sec­ţie hra­nă câinilor din mân­carea de aca­să, drept "recompen­se", căci Ministerul nu oferă aşa ceva. Po­vesteşte cum stă­tea pe stadioane, în mijlocul gale­riilor violente, ea, singura femeie, în­jurată de toţi "ul­tra­şii" ăia dezlăn­ţuiţi, veniţi acolo spe­cial pentru mă­cel. "Cu câinele niciodată nu mi-a fost frică. El e an­trenat să atace doar la comanda mea sau imediat când cineva are in­tenţia să mă atace. Dar au fost situaţii când, efectiv, zbu­rau pietroaie pe lângă capul meu. Uniforma noastră e diferită, nici n-are căşti în dotare. Cel mai greu e pentru cei de acasă. Odată, mama a văzut la televizor împletiturile din capul meu blond, în faţa suporterilor care scoteau bor­duri din trotuare şi le aruncau spre noi. Mi-a spus că, până m-am întors acasă, a simţit că albeşte. La fel soţul meu, după meciul de fotbal Steaua - Legia Varşovia, a văzut că la un bar de pe Maior Coravu sunt bătăi de stradă şi ştia că sunt acolo. El e rugbyst, nu se emoţionează uşor. Până ce i-am răs­puns la telefon să-i zic că sunt bine, a plâns. Asta e partea mai urâtă a meseriei. Când ai copii, când ştii că ceilalţi sunt îngrijoraţi pentru tine. În rest, n-am teamă. E doar până ajungi acolo, ca şi cum te-ai arunca din avion. După ce-am intrat, suntem toţi pentru unul. Dar să vă dau un exemplu: eram undeva pe Toboc, cu Tero, tot la o bătaie între două familii de rromi. Ieşise cu sânge. La un moment dat, «băieţii» de la secţia 7 îmi zic: «Hai, că stăm cu tine, că eşti sin­gură!...». Zic: «Nu, nu sunt singură, sunt cu câi­nele». «Eh, câinele...», zic ăştia. «Tu nu vezi ce-i aici?!». Într-adevăr, devenise periculos. Vreo oră au încercat colegii mei să îi calmeze, dar ăştia tot veneau spre noi. Ei erau 60, beţi, violenţi, noi doar 8. La un moment dat, un zdrahon din ăla s-a repezit spre mine, ţin minte că avea ceva roşu în mână. Atunci am dat comanda. Vreau să vă spun că în nici un minut, toţi ăia 60 erau băgaţi în curte, cuminţi. Toţi! Strigau la mine, de dincolo de grad: «Te rog, împuşcă-mă, da' nu-i scoate botniţa!...». De-aia zic: un câine antrenat face în câteva secun­de cât zece poliţişti care fac muşchi la sală zi de zi. Dar cine n-a văzut cu ochii lui nu poate înţelege...".

"La mulţi ani, Tero!"

După moartea primilor doi câini ai ei, Monica mărturiseşte că a plâns mult. Mai ales după Tero, cio­bănescul pe care îl crescuse de mic. Şi-a luat câ­teva zile libere, ca să nu se vadă lacrimile pe chipul ei la serviciu. În prima zi, a sunat-o însăşi purtătoa­rea de cuvânt a Poliţiei Capitalei, comisarul-şef Diana Sarca, şi i-a zis: "Să ştii că nu te sun oficial. Ştiu că la câini nu se spune, dar în cazul tău, vreau să îţi spun condoleanţe". Apoi au sunat-o "băieţii de la mascaţi", cei mai duri poliţişti, despre care se spune că au muşchi în loc de creier. I-au spus sim­plu: "Condoleanţe, colega". Când s-a întors la sec­ţie, câţiva din agenţii care fuseseră cu ea în misiuni i-au zis şi ei: "Dacă am fi putut, am fi vrut cumva să îi mulţumim pentru ce a făcut pentru noi". Ea chiar a făcut-o, cu vorbe de om, înainte de-a-l vedea murind.
Din septembrie anul trecut, agentul şef-adjunct Robert Dorobanţu s-a autosuspendat din Poliţie, angajându-se în mişcarea sindicală. Între multe alte revendicări privind organizarea Serviciului şi sala­riile de mizerie ale angajaţilor săi, el luptă acum la nivel de parlament şi pentru schimbarea legisla­ţiei referitoare la statutul câinilor poliţişti în Româ­nia. Monica aşteaptă să i se termine concediul post­na­tal, să se întoarcă la câinii ei. Deşi ştie că nu va rezista până la termen. E fericită că poate sta mereu cu copilul, tihnită, fără griji, dar parcă nu se poate obişnui cu liniştea asta. Vin Sărbătorile şi, pentru prima dată după mult timp, nu va mai fi trimisă în nicio misiune. Înainte, chiar şi de Crăciun sau Anul Nou se întâmpla să fie sunată să plece. Acum câţiva ani, a făcut Revelionul singură cu Tero. Câinele ei cel mai drag, care a murit. Fusese trimisă în piaţa de la Ateneul Român, într-un grup operativ, ca mă­sură de ordine publică. Era singurul agent cu câine de acolo. Singura femeie. "Înainte să se numere secundele, m-am tras mai într-o parte cu câinele, să nu îl agite focurile de artificii", îşi aminteşte. "Ningea mult, eram parcă amândoi ocrotiţi de per­delele alea lungi de fulgi, ce cădeau din cer. Doar noi, rupţi de lume. Atunci, la cumpăna dintre ani, i-am dat botniţa jos de pe faţă. M-am uitat în jur, să văd dacă nu mă observă careva, că e strict inter­zis prin lege să dai jos botniţa unui câine poliţist în misiune, fără ordin de la un superior. N-am mai zis asta nimănui până acum. L-am luat de cap şi l-am sărutat pe bot. Şi i-am spus: «La mulţi ani, Tero!»".