Balada câinelui polițist

Bogdan Lupescu
Conform legii, în România, câinii polițiști sunt considerați "mijloace fixe".

Obiect de inventar. Ca o mașină, o uniformă sau piesă de mobilier. Spre sfârșitul vieții acestor câini, adică după ce se "amortizează" investiția, aceste "mijloace fixe" se "casează", ca orice lucru îmbătrânit, ce nu mai funcționează corespunză­tor. Chiar dacă sunt ființe, și nu obiecte. Chiar dacă au salvat sute de vieți, au prins infrac­tori, traficanți sau criminali pe­riculoși, aducând servicii incal­culabile comunității. "Se ca­sea­ză" = sunt scoși la pensie. Etapa I: trei licitații pe sume destul de mari, unde, de obicei, nu se prezintă nimeni. Cine-ar avea nevoie de un patruped bătrân și trudit, care necesită multe tratamente costisitoare, învățat o viață să fie agresiv și să asculte de-un singur stăpân? Etapa II: e oferit spre adopție oricărei persoane care dorește să-l ia, prioritate având fostul lui "conducător" din Poliția Ro­mână. Etapa III: dacă nu e solicitat, este trimis în adăposturile ASPA, unde, după două săptămâni, e eutanasiat. Simplu. Spre lauda lor, aproape niciunul din polițiștii care i-au avut în grijă pe acești câini nu acceptă să îi aban­doneze. Îi iau aca­să, chiar dacă au condiții grele de locuit, copii sau un alt câine. Suportă toate chel­tuielile de hrană și tratament din salariile lor destul de reduse. O dis­cre­panță incredibilă între viața dură a acestor oa­meni și o sensibilitate cum rar am văzut. În alte state civilizate, câinii performanți au statui. Există cimitire speciale pentru ei, unde sunt îngropați cu onoruri și drapel pe sicriu. Când ies la pensie, sunt așteptați la poarta unității de ofițeri aliniați în poziție de drepți, care își salută "cole­gul" cu mâna la chipiu. Au pensii în bani, aju­toare... Recent, e în negociere un proiect american de lege prin care, dacă ucizi un câine de poliție, fapta se incriminează ca și cum ai omorî un polițist. La noi, această faptă figurează ca "distrugere" de mijloace fixe, penali­zată cu o simplă amendă. Agenții de la Serviciul de Poliție Canină, înființat în anul 2007, sunt poate cei mai disprețuiți lucră­tori din Ministerul de Inter­ne. Chiar colegii lor polițiști din alte coman­da­mente nu le înțeleg încă utilitatea, neavând încre­dere în abilitățile câinilor. Legi strâmbe stăpânesc încă România. Mentalități învechite. Beneficiind de tratamente rudimentare și doar de un sac de boabe pe lună, oferit de la Mi­nisterul de Interne, de-a lungul scurtei lor vieți, pentru faptele lor, câinii polițiști ar trebui prețuiți ca niște eroi.

Robert și Non

Dacă te nimerești întâmplător în dreptul unei case albe, de pe strada Orșova, undeva pe lângă Lacul Morii din București, poate că-ți va atrage atenția, dincolo de un gard de fier, apariția unui dulău imens și tăcut, care privește absent trecătorii. Nu prea arată înfricoșător: o dihanie năpârlită, cu o coa­dă stufoasă, de un metru, și blană de lup ciobănesc german, altădată spaima celor mai temuți traficanți de tutun și droguri din România. O eczemă adâncă îi roade spatele, doar pentru tratarea ei, stăpânul lui, agentul șef-adjunct Dorobanțu Adrian-Robert a plătit săptă­mâna asta vreo trei sute de lei. Doar că împreună cu Non, Ro­bert n-a simțit niciodată frica. "A fost o extensie a simțurilor mele", zice. "Din cele 7 mi­liarde de mirosuri, un câine distinge întocmai mirosul care mă interesează pe mine, conducătorul lui. El te iubește mai mult decât pe sine. E singura ființă de pe pământ care moare pentru om, fără să stea o clipă pe gânduri. A fost tovarășul meu, timp de 9 ani de zile. Este o parte din sufletul meu". Rostește cuvintele simplu, cu sfială aproape. Dacă îl vezi pe stradă, n-ai zice că ar putea fi po­lițist. Nimic din genul ăla de "gabor" infatuat, care vrea să te eclip­seze cu autoritatea lui. Robert pune ochii în pământ când îmi măr­turisește cu glas domol prin ce situații a trecut împreună cu Non, bă­trânul și bravul câine. La sute și sute de mi­siuni a participat acest ciobănesc german. A fost premiat cu dis­tincția "Câinele anului 2015", pentru capturi impresionante de dro­guri, a "arestat" singur un tren întreg de con­tra­bandiști, în care erau implicați toți controlorii ucraineni, până la șeful trenului. Nici 30 de polițiști laolaltă n-ar fi reușit performanțele astea. Robert l-a antrenat pentru mirosuri încă de când avea patru luni. Îi știe fiece gest din limbajul trupului. Pretinde că acest animal aproape îți citește gândurile, simțind orice intenție cu care te apropii de el. "Pentru câine, teama are miros, bucuria are miros, tristețea are miros, simte când sunt trist și încearcă să mă scoată din starea asta", zice, în timp ce-i dă "pen­sionarului" său tot felul de vechi comenzi, așa, în joacă, privindu-l cu un drag nesfârșit. Agentul Do­ro­banțu are doi copii, o fată, Ana-Maria, de 12 ani, și băiatul Alin, de 4 ani. Cel mic intră deseori singur în cușca lui Non. Primul cuvânt pe care l-a rostit după naștere a fost "ham" - nu "mama" sau "tata" - umblând cu privirea după câine prin cameră. Robert a fost prezent la cele trei licitații ale lui Non. Zice că dacă cineva ar fi vrut să-l cumpere, el ar fi oferit mai mult. Avea banii în buzunar, pregătiți. "Nu concepeam să nu-l iau. Unde să ajungă?... După ce te-a ajutat atâția ani, cum să-l lași, cum să-i zici «nu mai am nevoie de tine»? Le mai ziceam poli­țiștilor: «Băi, ăsta nu e câi­ne, e colegul vostru!». De­geaba. Și azi, mulți se uită chio­râș, zic că locul câinelui e doar în lanț, în fundul curții. Veți zice că exagerez, dar câinele ăsta ar trebui să valoreze cam ca o ființă uma­nă. Pentru că acest câi­ne a servit țara".

Monica, femeia de fier

Ninge vijelios, așa că intrăm în casă, la cald. La Robert Doro­banțu a venit în vizită colega sa de serviciu, agent șef-adjunct Monica Stoica. O fe­meie blondă, tânără și frumoasă, care de abia trei luni a născut o fetiță, pe nume Maria. Specialistă în câini agresivi, de intervenție, a trecut prin cele mai traumatizante orori ale meseriei de polițist. Povestește despre misiunile ei c-un ton ștrengăresc, de băiat de cartier, privind mereu spre Robert c-un zâmbet complice, ca și cum i-ar cere permisiunea dacă să intre sau nu în detalii brutale. Primul ei câine, Dafa, i-a salvat viața. "Mă aflam undeva pe Lizeanu, după o intervenție din aia cu bătăi între două clanuri de rromi. Se făcuse noaptea târziu, eram epuizată, am zis să mă relaxez puțin lângă dubă, până termină colegii mei. Eram la început, nu mă învățasem încă bine să-mi păzesc spatele. Nu l-am văzut pe malacul care a venit prin dosul dubei, cu o bâtă de fier să mă lovească în cap. Dar Dafa l-a simțit. A sărit pe el, cu botnița pusă, și l-a trântit jos. Omu'a apucat să mă lovească doar în umăr. Am simțit că leșin. Mi-a salvat viața. Un centimetru mai avea. Un centimetru...". La fel ca Robert, se-ntrea­bă revoltată cum ai putea să abandonezi un asemenea câine, la bătrânețe. Poza cu Dafa o are în bibliotecă, într-o ramă neagră, cu o dunguliță nea­gră pe-o parte. La fel pe cea cu Tero, unul dintre cei mai temuți câini de intervenție ai Capitalei, care a murit acum doi ani. "Ca niște membri ai familiei mele au fost", zice. Cel de-al treilea câine, Han, abia a ieșit la pensie. Deși locuiește la bloc, deși abia a născut, l-a luat acasă după licitații. Nu l-a putut abandona...
La serviciu, Monica Stoica e văzută ca o femeie de fier. "Când apare îmbrăcată în uniformă, nici prietenii apropiați n-o mai recunosc. Parcă e alt om", zice Robert, uitându-se la colega lui cu un real respect. Până acum vreo doi ani, era singura femeie conducător de câini din sudul României. Expertă în dresaje. A mers în misiuni tot timpul cât a fost gravidă, până în luna a noua. Absolut fanatică pentru meseria ei! A fost părtașă la multe... Bătăi de stradă sau pe stadioane... "Toate felurile de moarte le-am avut înaintea ochilor. Am văzut înjunghiați, spânzurați, înecați, loviți de mașină, căzuți de pe bloc... Copii uciși, oameni singuri găsiți în casă morți, descoperiți după luni de zile... Ce n-am văzut?... " .

Parteneri pe viață

Robert și Monica lu­crea­ză împreună de 13 ani. Sunt veterani ai Poliției Ca­nine, angajați încă de la înființarea Serviciului. Înainte, au fost parteneri la poliția sectorului 6. Patru­lau împreună nopțile, în aceeași mașină. Au fost atacați de zeci de ori pe stra­dă, s-au ajutat unul pe altul, au trecut prin pericole la limita morții. Cei doi sunt mai mult decât colegi. "Ceva" îi leagă. Îi simți cum se prețuiesc unul pe al­tul, cum se respectă și se completează, un cuplu im­posibil de desfăcut. Au glu­mele lor, "limba" lor, po­veștile lor. Se vizitează des, cu toate că și la serviciu sunt împreună. Îi unește pasiunea asta nebună pentru câini, dresaj, pentru a desluși sufletul animalelor. Dar mai ales, faptul că-și iubesc meseria. "N-aș schimba pentru nimic în lume ceea ce fac acum", spun amândoi. În 2005, Monica a renunțat la avocatură, imediat după ce-a absolvit Facultatea de Drept, doar fiindcă a aflat că se fac noi angajări din sursă externă, la Poliția Capitalei. Avea 23 de ani și-o poftă nebună de-a da piept cu viața reală, de a trăi intens și de a salva oameni, ca-n filmele copilăriei. Imediat l-a cunos­cut pe Robert, care avea deja câine de patrulare, la secția unde fusese repartizată. Au devenit parteneri de echipaj, întocmai cum vezi prin filmele ameri­cane. Au cutreierat partea cea mai sinistră a orașu­lui, au avut de-a face cu derbedei, hoți, traficanți, prostituate... În 2007, tot amândoi s-au mutat la Poliția Canină. Și spun că, efectiv, li s-a schimbat viața. Monica a învățat de la zero să "facă" un câine. Așa se zice. Ți-l alegi, de la 4 luni, de la Centrul Chinologic Sibiu, încercând să intu­iești la ce misiuni va fi potrivit. Două săptă­mâni rămâi acolo, ca să fii instruit să îi faci pre-dresajul. Muncești cu el și revii la Sibiu, când câinele are vârsta de 11-16 luni. Atunci începe dresajul propriu-zis. Trei luni doar asta faci acolo, zi de zi, cu instructori specializați. Apoi dai un examen și abia atunci începe etapa de muncă operativă, în folosul Poliției. Mereu, la un an de zile, te întorci la Sibiu pentru alte examene, prin care se stabilește dacă acel câine mai e bun sau nu, dacă și-a menținut antrena­mentul. "Practic, la serviciu, tot timpul asta faci: antrenament. Îți creezi «arma» ta. O pre­lungire a forțelor tale", explică Robert. "Dre­saj, simulând mereu situații din realitate. 24 de ore continuu, cu 72 pauză. Și aștepți să fii chemat în misiuni. Nu contează unde ești - când sună telefonul, pleci! Dar în perioada asta, cât stai cu câinele, se creează niște legături cum puțini ar înțelege. Când ești cu el, parcă ți se închi­de lumea. Înveți de la el, te completezi cu el. Se naște o încredere cum nici în cei mai apropiați oa­meni n-am. Câinii mei nu m-au trădat niciodată. Niciodată. Nu cred că există o meserie mai plăcută și mai liberă pe lumea asta...".

"Împușcă-mă, da' nu-i scoate botnița!"

Uneori, prin ușa întredeschisă, ne pândesc cei doi copii ai lui Robert. Li se văd capetele bălaie, uimite, unul peste altul. Le place când se vorbește despre câini, despre faptele de curaj ale tatălui lor. Robert îi mai alun­gă, dar iar apar. Acum vorbește Mo­­nica. Zice cum e nevoită să le aducă zilnic la sec­ție hra­nă câinilor din mân­carea de aca­să, drept "recompen­se", căci Ministerul nu oferă așa ceva. Po­vestește cum stă­tea pe stadioane, în mijlocul gale­riilor violente, ea, singura femeie, în­jurată de toți "ul­tra­șii" ăia dezlăn­țuiți, veniți acolo spe­cial pentru mă­cel. "Cu câinele niciodată nu mi-a fost frică. El e an­trenat să atace doar la comanda mea sau imediat când cineva are in­tenția să mă atace. Dar au fost situații când, efectiv, zbu­rau pietroaie pe lângă capul meu. Uniforma noastră e diferită, nici n-are căști în dotare. Cel mai greu e pentru cei de acasă. Odată, mama a văzut la televizor împletiturile din capul meu blond, în fața suporterilor care scoteau bor­duri din trotuare și le aruncau spre noi. Mi-a spus că, până m-am întors acasă, a simțit că albește. La fel soțul meu, după meciul de fotbal Steaua - Legia Varșovia, a văzut că la un bar de pe Maior Coravu sunt bătăi de stradă și știa că sunt acolo. El e rugbyst, nu se emoționează ușor. Până ce i-am răs­puns la telefon să-i zic că sunt bine, a plâns. Asta e partea mai urâtă a meseriei. Când ai copii, când știi că ceilalți sunt îngrijorați pentru tine. În rest, n-am teamă. E doar până ajungi acolo, ca și cum te-ai arunca din avion. După ce-am intrat, suntem toți pentru unul. Dar să vă dau un exemplu: eram undeva pe Toboc, cu Tero, tot la o bătaie între două familii de rromi. Ieșise cu sânge. La un moment dat, «băieții» de la secția 7 îmi zic: «Hai, că stăm cu tine, că ești sin­gură!...». Zic: «Nu, nu sunt singură, sunt cu câi­nele». «Eh, câinele...», zic ăștia. «Tu nu vezi ce-i aici?!». Într-adevăr, devenise periculos. Vreo oră au încercat colegii mei să îi calmeze, dar ăștia tot veneau spre noi. Ei erau 60, beți, violenți, noi doar 8. La un moment dat, un zdrahon din ăla s-a repezit spre mine, țin minte că avea ceva roșu în mână. Atunci am dat comanda. Vreau să vă spun că în nici un minut, toți ăia 60 erau băgați în curte, cuminți. Toți! Strigau la mine, de dincolo de grad: «Te rog, împușcă-mă, da' nu-i scoate botnița!...». De-aia zic: un câine antrenat face în câteva secun­de cât zece polițiști care fac mușchi la sală zi de zi. Dar cine n-a văzut cu ochii lui nu poate înțelege...".

"La mulți ani, Tero!"

După moartea primilor doi câini ai ei, Monica mărturisește că a plâns mult. Mai ales după Tero, cio­bănescul pe care îl crescuse de mic. Și-a luat câ­teva zile libere, ca să nu se vadă lacrimile pe chipul ei la serviciu. În prima zi, a sunat-o însăși purtătoa­rea de cuvânt a Poliției Capitalei, comisarul-șef Diana Sarca, și i-a zis: "Să știi că nu te sun oficial. Știu că la câini nu se spune, dar în cazul tău, vreau să îți spun condoleanțe". Apoi au sunat-o "băieții de la mascați", cei mai duri polițiști, despre care se spune că au mușchi în loc de creier. I-au spus sim­plu: "Condoleanțe, colega". Când s-a întors la sec­ție, câțiva din agenții care fuseseră cu ea în misiuni i-au zis și ei: "Dacă am fi putut, am fi vrut cumva să îi mulțumim pentru ce a făcut pentru noi". Ea chiar a făcut-o, cu vorbe de om, înainte de-a-l vedea murind.
Din septembrie anul trecut, agentul șef-adjunct Robert Dorobanțu s-a autosuspendat din Poliție, angajându-se în mișcarea sindicală. Între multe alte revendicări privind organizarea Serviciului și sala­riile de mizerie ale angajaților săi, el luptă acum la nivel de parlament și pentru schimbarea legisla­ției referitoare la statutul câinilor polițiști în Româ­nia. Monica așteaptă să i se termine concediul post­na­tal, să se întoarcă la câinii ei. Deși știe că nu va rezista până la termen. E fericită că poate sta mereu cu copilul, tihnită, fără griji, dar parcă nu se poate obișnui cu liniștea asta. Vin Sărbătorile și, pentru prima dată după mult timp, nu va mai fi trimisă în nicio misiune. Înainte, chiar și de Crăciun sau Anul Nou se întâmpla să fie sunată să plece. Acum câțiva ani, a făcut Revelionul singură cu Tero. Câinele ei cel mai drag, care a murit. Fusese trimisă în piața de la Ateneul Român, într-un grup operativ, ca mă­sură de ordine publică. Era singurul agent cu câine de acolo. Singura femeie. "Înainte să se numere secundele, m-am tras mai într-o parte cu câinele, să nu îl agite focurile de artificii", își amintește. "Ningea mult, eram parcă amândoi ocrotiți de per­delele alea lungi de fulgi, ce cădeau din cer. Doar noi, rupți de lume. Atunci, la cumpăna dintre ani, i-am dat botnița jos de pe față. M-am uitat în jur, să văd dacă nu mă observă careva, că e strict inter­zis prin lege să dai jos botnița unui câine polițist în misiune, fără ordin de la un superior. N-am mai zis asta nimănui până acum. L-am luat de cap și l-am sărutat pe bot. Și i-am spus: «La mulți ani, Tero!»".