CRISTINA STRUȚEANU - "Am preluat, vrând-nevrând, încărcătura de valori a unei lumi duse pe copcă"

"Am să-ți spun ceva de tot hazul, dra­ga mea Otilia. Poate n-ar trebui să-ncep astfel. Nu mă pot abține însă. Când se face în casă ga­ra­gață pe seama cărții mele, "Clepsidra", și se cam face, Matei (scriitorul Ma­tei Florian n.n.) își ia o voce profundă și anunță sentențios: "Clep­siiiidra se în­toarce!", iar Filip (scrii­torul Filip Florian, n. red.) în­trea­bă... in­ge­nuu: "Adică, se răs­toarnă?". Dacă ai cre­de că băieții mei mă necăjesc, te-ai înșela. Doar câteo­dată, rar. E vorba însă de-o anume atmos­feră. A familiei. "

"Clepsidra se întoarce!"

- Cristina, ai publicat de curând o carte despre familia ta, despre clanul din care te tragi. Titlul ales - "Clepsidra" - explică cel mai bi­ne faptul că te simți o verigă, o punte între lumea "celor plecați" și aceea a urmașilor tăi, "cei veniți". E greu acest rol?

- Am să-ți spun ceva de tot hazul, dra­ga mea Otilia. Poate n-ar trebui să-ncep astfel. Nu mă pot abține însă. Când se face în casă ga­ra­gață pe seama cărții mele, "Clepsidra", și se cam face, Matei (scriitorul Ma­tei Florian n.n.) își ia o voce profundă și anunță sentențios: "Clep­siiiidra se în­toarce!", iar Filip (scrii­torul Filip Florian, n. red.) în­trea­bă... in­ge­nuu: "Adică, se răs­toarnă?". Dacă ai cre­de că băieții mei mă necăjesc, te-ai înșela. Doar câteo­dată, rar. E vorba însă de-o anume atmos­feră. A familiei. A cla­nului, cum ai spus. At­mosferă de umor și persiflare. O desfășurare de "forțe". E așa de când mă știu. De când eram mică și asis­tam la ping-pong-urile tatei cu frații lui. Și cu Maica, bunica, și cu mama... Și cum tocmai am auzit un numerolog spu­nând că a șaptea spiță dintr-un neam fie îl reînvie, fie îl închide, căzusem pe gân­duri. Ei, primii mei doi fii, sunt a șaptea spiță și se pare c-au adus o reizbucnire de creativitate literară, o revigorare, o vitalitate nouă în familie. În ce privește Clepsidra, multă lume, mai precis doam­ne, mame, au zis că, în fond, toți, toate sunt "clepsidre" ale neamului lor. Da, așa este! Prin ele se scurge timpul. Dar, în cazul meu, cea născută-n '44, într-o ruptură de epoci, e mult mai mult. Preluasem, vrând-ne­vrând, încărcătura de valori a unei lumi duse violent pe copcă. "Povara" se purta anevoie, când totul se-mpotrivea și te condamna... Am purtat-o târâș-grăpiș, cu încăpățânare, în lumea "nouă", socialistă. Pare că am răzbit. Valorile de omenesc nu s-au estompat. N-au fost înăbușite de pragmatism. Deloc, deloc. Iar eu mă bucur tare. Acum am, bizar, sentimentul că nu mi-am încheiat rolul și rostul. Încerc să fac față, cât de cât, lumii virtuale, digitale. De parcă domnii, fiii mei scriitori, au intuit, glumind, ceva de-a se­rioa­selea. Nisipul a luat-o invers. Și-a terminat la țanc prima cursă, tocmai când iar se primenește lumea. E de bine? Nu-i de bine? Nu dau deloc cu pietre. Sunt doar tare curioasă. Pentru că astăzi s-a prăvălit scri­sul peste toți. E o frenezie a comunicării de sine. Și între necunoscuți. Blo­guri, face­book-uri, site-uri își afirmă gândirile. Se citește mai puțin, pe măsură ce se scrie mai mult. Fascinant! Eu sunt, cumva, înconjurată de tineri. Vreau să-i și înțeleg, nu numai să-i iubesc. Ei, urmașii, mi-au reproșat că în cartea mea, Clep­sidra, accentul cade pe înaintași: tata și frații lui, bunicul. Nu pe con­tinuatori: adică pe ei, cei trei fii ai mei (îl am și pe Mircea, născut dintr-o altă căsătorie), și nepotul Luca, băiatul lui Filip, ple­cat la studii în Germania. Alți 3+1. M-am ferit să scriu despre ei, din jenă. Tot țiganul își laudă ciocanul, îmi ziceam. Cum s-o fac eu?! Dar, crede-mă, chiar sunt grozavi, speciali. Și Filip, și Matei, și Mircea, și Luca. Doar că eu am a­les să-mi arăt admirația pen­­tru înaintași. Era fi­resc. Se cerea. Scar­lat Stru­țeanu, pro­fe­sorul de elită, estetul și criticul literar, adică bunicul. Mir­cea, tatăl meu, ingi­ne­­rul cel deosebit, culti­vat, latinist și om de mun­te. Fra­tele lui, Ale­xan­dru, scriitor, cineast, un tip care "socializa" ca ni­meni altul. Celălalt fra­te, Ioan, doctor în me­di­cină, un diag­nos­tician fără pereche și "bă­iat subțire". Na, am fă­cut-o! M-am mândrit cu ei. Și nu mi-e ru­și­ne... Asta-i. Și pun nasu-n jos. M-ai silit să-i laud...

"Maica, Fulvia Slavici, era magnetul, ea i-a adunat la un loc pe toți"

- Așa cum reiese din amin­tirile tale, per­so­najul central al copilăriei a fost bunica, Fulvia, fiica lui Ioan Slavici. Fă-i un portret. Vorbeș­te-ne despre ce a transmis mai departe urma­șilor ei. Ce-ai învățat de la ea și te-a ajutat să treci mai ușor prin întâmplările de până acum?

- Știam c-o să-ntrebi despre Maica. Doar ei i-am închinat Clep­sidra și e, cumva, miezul cărții. Păi, vorbind de un clan, de un trib, de o familie cu rădăcini, musai dai de magnetul care i-a adunat la un loc pe toți. Maica, Fulvia Slavici. Ea era bunica. Cea la care voiau să vină, buluc, toți colegii mei de la fa­cultate, în loc să meargă la film... Împrăștia căldură și poate nu toți aveau prin casele lor. Umor nespus! Povestea întruna, făcând pe toate personajele, schimbându-și vocea în fel și chip. Râdea fără sunet. Se înroșea și-i curgeau lacrimi de râs. Făcea cei mai minunați cartofi prăjiți, fiindcă tigaia ei era neagră beton. Galaction o sfătuise s-o frece cu ziare. De unde detergent pe vremea aia? Punea coji de mere pe sobă și totul devenea o aromă de basm. Ieșise dintr-un arbore puternic, un stejar - Ioan Slavici. Cu fermitatea și dignitatea Ardealului și Bana­tului dimpreună. Stegar al valorilor. Moralist profund. Curat la suflet, om sincer și autentic. Într-un fel, Slavici risca să fie... plicticos, dacă observația fină, de prozator, nu-i bătea firea de dascăl. Se declara "pedagog" și scrisese o grămadă de manuale. Literatura vie biruise însă.
Dintre cei șase copii ai săi, mi-a fost limpede că Fluvia îi semăna cel mai mult, iar el o prefera. "Femeie, nu te sfătoși cu mine!", o punea la punct. Dar mititica se rățoia - "Nu sunt femeie, sunt fetiță, iar dumneata, tată, ne tot spui să prețuim munca și-n schimb, dai bani cerșetorilor...". "Cui și-a pierdut dem­ni­tatea de om și-ntinde mâna...", venea răs­punsul, dar Fulvioara o ținea mereu pe-a ei. Și cine ceda? Firește, cel în­țe­lept. Odată, Tata Bătrânu (ultimul nume) a fost apostrofat de Maica Mare, la ieșirea dintr-un cimitir: "Bine, Slavici (așa-i zicea!), unde-ți sunt galoșii cei noi? Ești noroit tot!". "Eleonoro, mi-a rămas unul în glod și l-am pus alături și pe ce­lălalt. Să găsească omu o pereche, ce să facă doar cu unul?!"...

"Scârțâitul penei de gâscă"

Când erau mici copiii, Maica Mare îi țâștuia: "Liniștee! Tata LUCREAZĂ. N-auziți?". Și da, se auzea scârțâitul penei de gâscă, că Sla­vici așa scria, cu pana, nu renunțase la deprin­derea asta din copilărie. Dar ușa de la birou se deschidea brusc: "Vorbiți tare, vă rog! Că dacă șușotiți, îmi vine să trag cu urechea și nu mă pot concentra!" Ce de povești nu-mi tot spunea Mai­ca despre copilăria ei! Cum Slavici era invitat la palat, la dejun privat cu regele Carol, cu care vorbea în germană chestiuni delicate uneori, politicale. Iar regele făcea semn să fie luate ta­câ­murile, că "puiul se mănâncă cu mâ­na". Bă­gase de seamă încurcătura oaspetelui "de pe Mu­răș", cum se numea Slavici singur. Cu tatăl meu, primul lui nepot pe genunchi, zisese: "Eleonoro, dacă n-am fi regat, aș spune despre copilul ăsta atât de grozav, că-i menit s-ajungă președinte de repu­bli­că! Atâta maturitate și gândire limpede se-ntre­vede în el."
Cel mai mult îmi plăcea s-o ascult pe Maica is­torisind cum a luat-o Regina Maria-n brațe. iar ea a împins-o: "Tu... fumezi!", mă rog, poves­tea-i lun­gă și de mare haz, că-n final Regina și-a pus șoferul să facă ture cu mititica, în auto­mo­bilul cu nr. 2 (abia apăruseră mașinile la vremea aceea), în parcul pa­latului de la Măgurele, unde Maica Mare con­ducea Institutul Oteteleșanu, iar Slavici era pro­fesor. (Se spune că venise acolo și Emi­nescu, ba că scrisese chiar și o poezie: "La­cul".)

La adunat chiștoace

Dar vremurile bune se schimbaseră pe urmă cu vremuri rele și în iarna din anii '50, Maica, fă­ră palton, doar cu o mesadă pe ea și încinsă cu un cordon jumulit, căuta pe trotuare chiștoace de țigări, pentru a le trimite la Canal fiului ei cel mic, aflat în închisoare... Era de-acum văduvă, doar la 50 de ani ș-un pic. Fără nicio pensie. Stătuse odată trei zile și trei nopți, iarna, în vânt, pe o haldă de pământ la poarta Canalului, că n-o primiseră la vorbitor. Iar altă dată, la o perche­ziție, se prefăcuse bolnavă-n pat, cu obrajii leoarcă de emoție și teamă, pentru că fiul era as­cuns lângă ea, sub plapumă. Adunasem și eu chiș­toace împreună cu Maica și cu sora mea mai mică. Mai târziu, îmi stătuse alături la toate prostiile mele, dar și la toate grijile și greutățile... Când Maica s-a dus, îmi spusese unchiul Didi, Alexandru Struțeanu, scriitorul: "Bă, Cristino, nimeni pe lume n-o să te mai iubească atât!".

"Maico, mi-am pierdut limba!"

- Cu siguranță, atâta iubire a lăsat urme a­dânci. Ce-ai învățat în mod special, de la ea?

- Ce-am învățat de la Maica? Și cum m-a ajutat asta în viață? Fără Maica, sigur aș fi fost mai puțin... om. Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar fi fost FĂRĂ EA... Îmi amintesc momentul în care am că­zut pe geam și ea a vrut să sară, să vadă cum mi-a fost, la cei trei, patru ani ai mei. Îi spusesem, plină de lacrimi și muci, bâlbâit: "Maico, mi-am pierdut limba, ai găsit-o tu?!" Sau altă întâmplare când, purtând pălărie cu voaletă, a intrat marțial în can­ce­larie, la liceul unde mi se ceruse să vin cu părinții... "Domnilor, scuzați, tova­răși profesori, că, absolut, suntem tovarăși... Tatăl meu, scriitorul... Mama mea, directoarea... Soțul meu, conferențiarul univ... Eu, care-am studiat Literele, și pe vremea mea, fetele nu prea urmau universități... Nepoata mea e foarte dotată și, desigur, orele sunt plic­ticoase, necaptivante, dacă ea face năzbâtii în loc să le urmărească. Vă rog să vă revizuiți..." Am ră­mas trăznită. Dar n-a avut nicio urmare nefastă vi­zita ei. Dimpotrivă. Odată, când cineva i-a aruncat la gunoi oala cu supă, a scos puiul, l-a mai clocotit, a dres altă supă și mi-a dat să mănânc, când am venit acasă înfometată. Altă dată, a mers la facultatea celui ce voiam a-l lua de soț la 18 ani, a mers la uzina unde lucra, a mers la părinții lui și văzând că lucrul totuși s-a comis, m-a luat la ea, în mica ei căsuță, pentru că mă îmbolnăvisem la socri... Și-a pus un pătuc în antreul fără geam. În cealaltă cameră, locuia fratele tatei... O alta i-o rechiziționaseră. Gătea peste cadă, pe o scândură. Chiriași, vreo cinci... Toți buluc. Asta a fost Maica pe care am prins-o eu.

Fetița cu fundă roșie

- Amintirile copilăriei parcă renasc și mai puternic în preajma Crăciunului. Cum arată sărbătorile de azi în familia ta cea bogată, cu trei bărbați și-un ne­pot?

- Iată o întrebare la care oricine are elan să răspundă... Știi, în pomul din fie­care an, zăresc, mai pitite, mai în colțuri, jucărele de când eram mică-mică... De peste 70 de ani! Și nu pot să-mi ascund fiorul de înduioșare. Aș vrea, dar nu pot. Îl simt eu, îl simt ceilalți, și-atunci trag cu coada ochiului la bărbații din jur - fiii mei, să văd de nu li se pare ridicol. Și nu li se pare. Le sunt re­cu­nos­cătoare pe tăcutelea. Că prilejuri de a mă lua peste picior, ohoho... Dar de Crăciun, câteodată, e Piua. Toți sunt neașteptat de tandri. Cântăm toată gloata colinde cu foc mare, care mai fals sau mai timid, până se-ncinge noaptea. Matei are o voce de aur, catifelată, așa să știi. Îmi vine să le fac - ssst!, celorlalți. Dar n-o fac. În­tr-un an, când venise Mircea, mezinul, din tro­păiala lui prin Asia, i-am văzut lacrimi în ochi, deși le ascundea. "Acasă, la ai lui, în familie...".
Vorbeam de mi­cile podoabe din Cră­ciunul copilăriei mele și cum au că­lătorit până la Cră­ciunul copiilor mei, și apoi al nepotului. Printre rămurele, se-mprăștie miros de brad în toată casa, același miros din toți anii, stă o fetiță din placaj, cu fundă ma­re, roșie, vorbind la telefon. Unul d-ăla care mai există doar la colecționari, prin­tre piulițe, fiare de căl­cat, gramo­foa­ne... Când am citit la Nicu Steinhardt că așa vede el Raiul - o poiată unde zburdă pisicuțe și cățeluși cu funde, ca pe cu­tii­le de bomboane din vremea lui, am sărit: "Daa, da, ab­solut". Și am fost ușurată. Ridicolul de acest fel e permis!
Când eram mică, veneau la noi, la pom, doam­ne bătrâne, de parcă descin­deau anume din casa Moșului Slavici. Surorile Maicăi, Tanti Lala, Tanti Lili, Tanti Keti, Tanti Fimi. Tronau. Ex­taziate, chiar aplaudau uneori, când mă "pro­duceam" cu o poezie sau un cântecel. Dintre darurile de care Dumnezeu m-a lipsit e ținerea de minte. N-am. Dar vrei, totuși, Otilia mea dragă, să-ți spun poezioara de-atunci? Vrei? "Sanda spală la covată/ și e tare supărată/ că fetița ei cea mică/ mundănește (râsete...) fără frică/ Na, na, uite-așa/ Bat eu pe fetița mea/ (pa­uză dramatică, legănare, reverențe) Oof, numai mamă să nu fii!".
Niciunul dintre noi nu vrea s-admită - și nu ne-am vorbit - beculețe în pom. Ci lumânărele, dar nu se mai găsesc. Sunt simboluri la care nu re­nunțăm... O fi sunând bombastic, dar... Trebuie să ni le mi­tocosim singuri, din colorate sau chiar albe, de la biserică. După foj­găiala și chiuiturile de la desfacerea pachetelor și pachețelelor, după pa­ha­rul cu vin și cozonac (sarmale, a doua zi...), su­flăm cu toții (și iar nu ne-am vorbit!) în lumâ­nări...
Iar Moșul, of, Moș Crăciun, ce boceală mi-a provocat, când i-am văzut masca. Deretica mama prin dulapuri și m-am trezit cu masca pe masă, în nasul meu. Îmi făceam lecțiile. "Păi, tu încă nu știi?", se mirase mama. Nu știam. Deși-mi aduc aminte c-am împins odată, ușurel, mâna Moșului, când mi-o-ntinsese la pupat. Mirosea a tutun! Pe urmă, am făcut eu pe Moșul, când era mic nepotul meu Mihai. Nu știu cum s-a brodit de n-am găsit alt împricinat. Aveam căciulă, ga­loși, un palton bărbătesc lung și, firește, masca. Dar când tre­bă­luia cu darurile, l-am auzit pe Mi­hai șop­tin­du-și: "Ai văzut ce glezne subțiri avea Moșul?!". De iu­țeală, uitasem să-mi pun și pan­ta­­loni...
În timp, s-a destrămat Moșul. Stăm pâlc, la gea­mul deschis, cu mâinile streașină la ochi, făcând întrecere cine-l vede primul coborând de pe nori. Dar totdeauna strigă un cineva: "Heeei, a veniiit, iute, cu toții la pom!...".

- E ușor sau greu să scrii "cot la cot", în casă cu doi prozatori, copiii tăi, Filip Florian și Matei Florian? Cum sunt discuțiile voastre despre ceea ce scrieți?

- Acum chiar m-ai încuiat! Marț m-ai făcut! Cum așa, cot la cot?! Nu, cot la cot niciodată, dar coate își dau: "Iete, ce-a găsit-o pe mama! S-a pus pe scris la 70 de ani!...". Și dă-i comentarii... Aș mânia pe Dumnezeu de n-aș recunoaște că Matei mi-a stat de strajă cu redactarea. Cel puțin la începuturi. Filip n-ar fi avut răbdarea asta. Dar, în ce-i privește, mare bucurie mi-au făcut fiii mei, că, de la bun început, mi-au arătat și mi-au citit ce scriau ei. Prețuiau, se vede, ochiul meu, iar eu vedeam ce era de văzut, îi sprijineam și-i ad­miram. Îmi citeau și la telefon, și din străi­nă­tate, când primeau câte o bursă... Da, asta m-a bucurat. Și m-a bucurat și că după publicarea cărții mele Clepsidra, mă pot și eu odihni de-acum. Am ce-i raporta Mai­căi la Întâlnire. Maica, marea poves­titoare, Fulvia Slavici, buni­ca mea.