De la marginea pădurii unde s-a născut, a adus cu ea foşnetul sălbăticiunilor, freamătul misterios al pădurii şi liniştea plină de şoaptele lumii. Dar înainte de toate, a pus în traista cu care a plecat la drum şi credinţa că scrisul poate învrăji lumea şi poate aduce înapoi toată inocenţa copilăriei. Publicate timp de două decenii în paginile "Formulei AS", poveştile Otiliei ascund ninsori nesfârşite, îngeri de gheaţă şi mere cântătoare. De vorbă cu Otilia Ţeposu, "la umbra Bunii", unde iarna vine cu cozonaci şi aromă de scorţişoară.
De-a Lupul, Ursul şi Vulpea
- Nu mă aşteptam ca tocmai tu, care-ai petrecut toate iernile copilăriei în Maramureş, să mă întrebi aşa, dacă e adevărat sau nu ceea ce scriu. Văd că trebuie să fac de la început o precizare. Eu nu spun poveşti despre copilăria mea, nu inventez, ci îmi amintesc ceea ce am trăit, ceea ce am văzut aşa cum a fost. Scriu despre oamenii pe care i-am întâlnit, despre întâmplările care atunci erau banale, dar azi par extraordinare, rupte din cine ştie ce basm, mai ales pentru cineva care locuieşte la oraş. Scriu despre locurile care nu s-au schimbat prea mult, dar au pierdut, din păcate, ceva din strălucirea, din lumina de atunci.
- Nu era oare lumina aceea ceva ce numai copiii pot percepe?
- Multă vreme m-am întrebat de unde venea. Era o lumină caldă, blândă, care parcă ieşea cumva din obiecte şi le înconjura cu un halou. Se întâmpla mai ales iarna, când pe fundalul alb al zăpezii se detaşau toate lucrurile atât de bine, cu atâta claritate, încât părea că sunt însufleţite. Chiar şi zăpada împrăştia în serile de iarnă o lumină albastră, care venea parcă din adâncul ei. Chiar şi zăpada părea vie, atât de mult se schimba de la o clipă la alta.
- Cei care ţi-au citit textele publicate de-a lungul vremii în "Formula AS" au fost vrăjiţi de frumuseţea locurilor pe care le descrii. În poveştile tale, nu spui însă nicăieri unde anume ai copilărit.
- Am avut marele noroc să cresc în Maramureş, într-un loc aproape sălbatic. Casa copilăriei, curtea, grădina noastră erau despărţite de pădure doar printr-o uliţă şi-un pârâu pe care-l săream din trei paşi, din piatră în piatră. Acolo, la marginea pădurii, aşteptam iarna ca pe o izbăvire de toate relele. Şi spectacolul zăpezilor era cu adevărat impresionant, pentru că ningea zile în şir, până când zăpada se apropia de streaşina caselor. Iar eu, fiindcă nu aveam nimic mai bun de făcut la vârsta aia, îmi petreceam timpul umblând prin tunelele de zăpadă, unde când strigam mi se răspundea cu un ecou. Pe atunci, îmi făceam jucării din te miri ce, din ghinde, alune şi nuci, din măceşe îngheţate şi ţurţuri de gheaţă sclipitori. Sania şi schiurile se odihneau numai noaptea, dealul era aproape şi derdeluşul rămânea pustiu doar după ce cădea întunericul. Dar uneori era atât de frig, încât nu puteam sta prea mult pe-afară, aşa că mă jucam în casă "de-a Lupul, Ursul şi Vulpea", cel mai grozav joc de alungat singurătatea. Îmi îmbrăcam paltonul, îmi puneam căciula pe cap, întoarsă cu blana deasupra, şi dintr-odată eram Lupul. Mă purtam fără teamă şi-l atacam pe motanul Ciurli, care sărea în lături, plictisit. Când îmi întorceam pe dos şi paltonul, ziceam că sunt Vulpea şi pândeam pe după colţul mesei găini imaginare şi pui rătăciţi. Şi dacă tot nu-mi trecea dorul de tovarăşi de joacă, îmi băgam picioarele în mânecile paltonului, pe care-l legam la brâu cu fularul, şi-atunci păşeam greoi, pentru că eram Ursul, grăsan şi ursuz. Şi o tot luam de la capăt, până când oboseam, adormeam şi visam că mă joc cu o soră sau cu un frate.
Ceasul care-aduce iarna
- Pare că singurătatea asta în care ai crescut a lăsat urme dintre cele adânci.
- Poate că faptul că am crescut atât de singură, la o margine de pădure, m-a făcut nu doar să fiu mai visătoare, ci şi mai retrasă şi mai timidă în relaţiile cu ceilalţi. E greu să duci povara bulgărelui nearuncat, atunci când toţi ceilalţi copii se bat cu zăpadă. În loc să ies şi să mă joc cu ceilalţi, eu priveam de departe, din dosul ferestrei. Aveam scaunul meu verde, aşezat lângă uşa de la intrare, şi de acolo mă uitam pe fereastră ceasuri întregi, în aşteptarea primei ninsori.
- Nu te plictiseai niciodată?
- Nu, pădurea se schimba mereu, era în fiecare clipă alta, întâi apăsată de nori grei, vineţii, apoi încremenită de linişte, până când aerul dintr-odată se înmuia şi apăreau primii fulgi, speriaţi, stingheri, uşor mânaţi de vânt. Ţin minte că într-un an l-am înnebunit pe tata, întrebându-l când vine iarna. Ca să scape de mine, mi-a croit un ceas dintr-un carton mai tare, care pe cadranul rotunjit cu foarfeca avea desenate doar două pene. Pana mai lungă într-o parte, iar cea mică fixată într-un nor de fulgi desenaţi cu culoare albastră. "Atunci când şi pana mare va ajunge între fulgi, mi-a explicat Tata cu răbdare multă, sigur va veni prima zăpadă". Am tot sucit şi privit ceasul, dar penele lui au rămas înţepenite. Şi asta a ţinut aşa, până când, dintr-odată, toată noaptea a nins şi dimineaţa lumea era ca nouă. "Ninsorile vin din aripile scuturate ale îngerilor", îmi spunea Buna la vremea aia. Multă vreme am pândit cerul, ca să-i văd pe îngerii ăia, dar n-a fost chip să-i zăresc.
- Cine trecea însă pe uliţa voastră putea să-i vadă pe ceilalţi îngeri, cei făcuţi în zăpadă de Tili cea mică.
- Aşa e, cel mai grozav joc de iarnă era tot unul solitar: "De-a îngerii". Desfăceam braţele, depărtam picioarele şi mă aruncam pe spate în zăpada moale. Mă ridicam apoi încet, ca să nu stric urma lăsată în omăt şi îngerul pufos, cu margini delicate, rămânea să străjuiască drumul. Făceam cohorte de îngeri: îngeri cu aripile desfăcute, gata de zbor, sau solitari, presăraţi pe ici, pe colo, printre pomii din grădină. Ăştia păreau mai misterioşi decât cei de lângă casă, înşiraţi la grămadă. Noaptea când te trezeai şi te uitai pe fereastră, vedeai îngerii, adunaţi cu toţii la sfat.
Acasă, la Buna
- Pentru că părinţii mei lucrau, eu am crescut cu Buna, mama tatălui meu. De la care am rămas nu doar cu învăţături, ci şi cu deprinderi şi gesturi împrumutate pe nesimţite. De la ea am moştenit o anume rigoare chezaro-crăiască în a duce lucrurile la capăt, i-aş spune chiar disciplină rigidă, dar şi un fel de dârzenie în faţa valurilor vieţii, cu care şi ea a avut de luptat din greu. Câteodată mă distrez, prinzându-mi părul aşa ca ea, într-un conci ţuguiat în vârful capului. Repet mişcările ei, dar îmi lipsesc agrafele alea mari, din sârmă îndoită, pe care şi le cumpăra din târg, de la Copalnic Mănăştur. După ce-a trecut de nouăzeci de ani, la sărbători şi reuniuni de familie, mai stătea încă în capul mesei, privind cu senină detaşare rândurile de nepoţi şi strănepoţi şi nurorile care bucătăreau în locul ei. Din Buna cea aprigă, care în vremea copilăriei mele era gata să se lupte şi cu munţii, dacă ar fi fost nevoie, nu mai rămăsese decât un zâmbet blajin.
- Ce ritualuri avea Buna de Crăciun?
- Nu ştiu dacă le pot numi ritualuri, deşi rigoarea cu care erau păstrate le-ar putea da acest nume. Erau mai degrabă pregătiri după un anume calendar al cărui secret îl deţinea doar ea. De Crăciun, Buna era un fel de maestru de ceremonii, întreaga gospodărie se ordona, aranja, funcţiona, după cum dirija ea. În acest calendar al pregătirilor, curăţenia mare de sărbători era sfântă, toată casa era întoarsă, scuturată, primenită şi aerisită, oricât ar fi fost de frig afară. Nici tata, cât era el de bărbat, nu se punea cu femeile, cu Mama şi Buna adică, în zilele de curăţenie, îşi făcea de lucru mai mult pe-afară. Bradul îl aducea unchiaşul Petrea, din pădurea de lângă casă. Când omătul era mare, îşi lua hârzoabele împletite din nuiele de alun peste bocanci, ca să poată păşi uşor deasupra zăpezilor. De fiecare dată când sosea cu bradul, îl dădea jos de pe umăr şi-l împlânta în omăt în faţa uşii, cu un gest teatral, care trebuia să ne uimească şi să-i aducă laudele mult aşteptate, dar şi păhărelul cu rachiu de chimin, plata oboselii drumului. Apoi era, desigur, ziua în care se pregăteau dulciurile, multele feluri de prăjituri, chifli şi cozonaci, zi în care Buna se scula cu noaptea-n cap, făcea focul în cuptor şi arunca cenuşa veche pe cărarea către casă, ca să nu alunece pe gheaţă cu tăvile de aluat. Intra în casă o dată cu aerul îngheţat, care ajungea până la mine, oricât mă ascundeam sub duna uriaşă, cu pene moi, de gâscă. Se spăla pe mâini, îţi punea şurţa mare de lucru şi făcea plămădeala. Se mişca prin bucătărie "ca pe aţă", nicio mişcare în plus, niciuna mai puţin. Şi lumina gălbuie, scăpată de sub abajurul lămpii, o făcea parcă mai tânără şi mai veselă decât era de obicei. De fiecare dată când făcea prăjiturile, îmi spunea şi povestea naşterii pruncului Iisus, la care se încurca întotdeauna. Cei trei crai ba veneau din Persia, ba din Babilonia, ba erau călare, ba veneau pe jos. De la o vreme, nici n-o mai ascultam, ocupată cum eram cu cratiţele cu cremă de prăjituri pe care urma să le rad cu degetul.
- Buna poveştilor tale pare că vrea să ne atragă atenţia nouă, celor de azi, că există o ordine secretă a lucrurilor, care nu trebuie nicicând tulburată...
- Cred că una dintre primele lecţii pe care le-am primit de la ai mei, Buna, Mama, Tata, care m-au crescut, a fost aceea că în toate sălăşluieşte un suflet care nu trebuie supărat şi amărât, prin felul în care ne comportăm. Creionul chimic cu care-mi desena Buna cătane ungureşti, cu pană la chipiu, metrul de croitorie care stătea în fioc (sertar), încolăcit ca un şarpe, mătura ce-şi avea locul după uşă, ştergătorul de picioare, de pe prag, împletit din pănuşi, cratiţa roşie în care fierbeau boabele de porumb, toate, toate acestea, absolut tot ceea ce mă înconjura era însufleţit, ca într-un fel de animism primitiv, care impunea ca primă regulă de convieţuire respectul, grija pentru a nu "zăhăi", supăra, deranja pe nimeni. Nici măcar piatra de pe marginea drumului, care şedea acolo pentru că, poate, aşa avea ea chef.
Printre stele, cu mama şi tata
- Nu ştiu dacă e chiar prima, dar în amintirile mele este una care îmi e tare dragă. De câte ori mă gândesc sau vorbesc despre Crăciun, asta e imaginea care se revarsă întâi către mine. Eu, Tata şi Mama. Eu, în mijloc, ţinându-mă de mâinile lor. Zăpada pufoasă pare că arde sub lumina lunii, sclipeşte ca şi cum acolo, sub ea, ar fi foc. Ei vorbesc de-ale lor, în timp ce eu mă minunez de luna mare, care parcă se leagănă la fiecare pas pe care-l facem. Alunec şi tata mă smuceşte fără să vrea. Mă ia până la urmă în braţe, aşa cum i-a zis mama de la început, şi mă pune pe umeri. Mă ţin strâns cu amândouă mâinile de gâtul lui. De-acolo, de sus, întunericul pare mai îndepărtat şi mai cald. Ei vorbesc mai departe, iar eu închid şi deschid ochii, pentru că o bură subţire, strălucitoare, se desprinde de undeva de sus şi cade în valuri argintii peste noi, când trecem puntea peste Valea Albă. Dincolo de apa care curge înfundat sub pătura de gheaţă, începe o altă lume. Lumea pădurii, care ne cheamă în adâncurile ei. Umbrele lungi ale copacilor de pe margine taie drumul din loc în loc. E ca şi cum ai urca pe nişte trepte, unele albe, luminate, altele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăştiate mii de lumini. Din când în când, câte una se măreşte dintr-o dată şi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă ca o dungă lucitoare. Îi întreb cine stinge becurile cerului. Mama şi tata râd amândoi, sunt tineri şi veseli, şi-mi spun că Moş Crăciun aprinde şi stinge stelele pentru copiii cuminţi. Până să adorm, mai am vreme să văd că tata şi mama se ţin de mână, colindând încet un cântec cu cerbi, şi merg unul lângă altul pe cărarea ce se face tot mai îngustă, în zăpada care pare din ce în ce mai mare. Deasupra noastră se risipeşte, ca o perdea diafană, lumina îngheţată a lunii.
- Superbă amintire! Una la care să te tot întorci. Oare o copilărie aşa de frumoasă ca a ta ţine de cald şi mai târziu?
- Ţine de cald pentru tot restul vieţii. Aş fi fost mult mai săracă dacă n-aş fi crescut în locul acela, înconjurată de oamenii despre care mă tot străduiesc să scriu, pentru că au fost minunaţi. A fost o perioadă în viaţa mea în care nu m-am gândit aşa de mult la ei şi la întâmplările din copilărie care m-au marcat într-un fel sau în altul. Pur şi simplu, au rămas o vreme ascunse, în aşteptare. În ultimii ani, îmi revin însă în minte cu o acurateţe a detaliilor care mă surprinde şi pe mine. Îmi face bine să-mi amintesc, le repet gesturile, încerc să altoiesc în programul meu de Bucureşti calendarul lor străvechi, şi aşa pot să trec mai uşor peste cenuşiul unor zile. Nu rareori mă întreb, oare, într-o situaţie similară, Buna ce-ar fi făcut? Ce-ar fi zis, oare, Tata sau Mama? Cum s-ar fi descurcat ei ? Mă simt legată prin sfori nevăzute de cei de dinaintea mea. Tot lor le datorez, la urma urmei, şi credinţa nestrămutată că zăpezile copilăriei nu se topesc niciodată.
- De câţiva ani te-ai mutat tu însăţi într-o casă cu curte şi chiar cu un pic de pădurice, la marginea Bucureştiului. Seamănă măcar un pic iernile tale de acum cu iernile de altădată?
- Nicio iarnă nu seamănă cu alta, fiecare are paşii ei, fulgii ei. Şi totuşi, nu pot să nu mă bucur că pot descifra semnele iernii între copaci, şi nu între blocuri. Că unele detalii şi gesturi se suprapun tainic peste cele de altădată : scârţâitul zăpezii în curte, în zilele geroase, sub călcătura bocancilor, mirosul de lemne proaspăt tăiate, răcoarea curată pe care o împrăştie hainele îngheţate, puse la uscat afară şi aduse în casă seara, ca nişte platoşe ţepene. Încerc să fac din casa de acum un spaţiu în care să ne putem aduce aminte de bucuria inocentă cu care aşteptam Crăciunul în copilărie. Sunt câteva detalii care nu lipsesc: două, trei prăjituri făcute după reţetele Bunii, coapte chiar în tăvile cu cresturi pe care mi le-a lăsat moştenire, bradul împodobit, sacul de rafie al Moşului, uitat sub brad. Câteodată, ne emoţionează o colindă cântată la flacăra lumânărilor, altădată, mirosul de scorţişoară şi mere coapte. Când n-am avut bani de cadouri scumpe, ne-am scris unii altora scrisorele, şi aceea a rămas o sărbătoare de neuitat. Lectura lor, însoţită de o cană cu vin fiert, ne-a arătat că sărbătoarea este înainte de toate în noi.
Iarna din oglindă
- Bucurie imensă, amestecată cu teama că s-ar putea întâmpla să vină o zi în care primii fulgi să nu îmi mai spună nimic. Asta ar fi o mare amărăciune pe care sper să n-o trăiesc nicicând. Nu cred că poate fi pedeapsă mai mare decât aceea de a simţi că oboseala, dezamăgirea, frustrarea, eşecurile şi încercările unei vieţi au tocit antenele cu care "pipăi" realitatea. Cum să nu vibrezi, când vezi cu câtă generozitate se împrăştie deasupra ta un nor de stele?
- Reuşeşte ninsoarea să şteargă şi suferinţele vieţii, aşa cum în copilărie, după prima zăpadă, lumea era ca nouă?
- Nu le şterge, dimpotrivă, le scoate şi mai bine în faţă, dar într-un mod, i-aş zice, protector, care te ajută să înţelegi mai bine ce s-a întâmplat şi de ce s-a întâmplat un anume lucru. Albul zăpezii vindecă fără să şteargă durerea. E precum foiţa de aur cu care japonezii lipesc porţelanurile sparte, foiţă care le aduce lor apoi aminte cât de frumos a fost odată vasul întreg şi cât de mult trebuie să mulţumească pentru că au avut bucuria de a-l vedea.
- Ţi-ai spus şi respus copilăria în zeci de poveşti, adunate, până la urmă, într-o carte: "Druşca". Ţi-a mai rămas oare vreo "iarnă" nepovestită nimănui?
- Da, mi-a rămas iarna mea, ale cărei semne încep să le văd în oglindă, în unele zile mai mult, în altele, mai puţin. Iarna aceea stranie, dar şi amăgitoare, îndoielnică şi înşelătoare, prin jocul ei nesfârşit de umbre şi lumini. O aştept cu aceeaşi seriozitate şi curiozitate cu care pândeam semnele iernii în copilărie. Decorul e cam acelaşi... fulgi răzleţi care apar stingher, vânt care bate tot mai des prin cotloanele sufletului, crengi care scârţâie, ca la copacii bătrâni. Şi frig, tot mai mult frig, de unde şi dorinţa de a sta lângă un foc sănătos de lemne, care să şteargă orice urmă de îngheţ.
* Cartea de poveşti a Otiliei Ţeposu, "Druşca", poate fi comandată la Editura Eikon, tel. 021/3481474 sau pe http://www.librariaeikon.ro/
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
