Acesta e al zecelea volum din seria de autor J.L. Borges de la Polirom. Majoritatea sunt traduse şi îngrijite de cel mai bun specialist al nostru în opera scriitorului argentinian, prof. Andrei Ionescu, în ediţii exemplare, astfel încât această figură emblematică a literaturii universale poate fi cunoscută cititorului român în toată complexitatea şi splendoarea ei. Jorge Luis Borges (1899-1986) este unul dintre acei scriitori care au reuşit pe parcursul sec. XX să schimbe imaginarul literar, într-o tentativă originală de a cuprinde Babelul lumii, rescriind în proprie manieră poveştile altora, bulversând "ideile primite de-a gata". Poliglot erudit, cu o cunoaştere aprofundată din pasiune a literaturilor europene şi orientale, Borges avea o excepţională memorie creativă, o inteligenţă ce-i ducea imaginaţia până în metafizic şi o ştiinţă a compoziţiei care construia simetrii, variaţii tematice, ecouri, coincidenţe, contraste. Arhetipurile din opera lui - labirintul, timpul circular, biblioteca, moartea - vibrează idei subtile, devenind metafore ale condiţiei umane. Paradoxalul autor al "Cărţii de nisip" era cosmopolit, dar şi de o "argentinitate" esenţială. Îşi iubea oraşul natal, Buenos Aires, căruia îi frecventase şi periferiile rău famate, îl pasiona argoul cuţitarilor creoli, autenticitatea manifestărilor acestor marginali duri, cu o etică specială a curajului şi pentru care moartea era o prezenţă familiară. Cartea pe care vi-o recomand azi a apărut abia după 30 de ani de la moartea scriitorului, când au fost scoase la iveală casetele cu înregistrările celor patru conferinţe despre tango, ţinute de Borges în 1965. Transcrise, ele au alcătuit volumul adnotat meticulos de Martin Hadis şi completat de traducător cu propriile note. Conferinţele sunt instructive şi delectabile nu doar pentru cunoscătorii operei borgesiene, care vor recunoaşte aici paradisul pierdut al creolităţii lui, ci şi pentru oricine vrea să ştie mai mult despre originile a ceea ce a devenit un popular dans de societate, sfidând mode şi timp. Borges porneşte de la ideea că tangoul e primul clişeu ce ne vine în minte când e vorba de Argentina, alături eventual de gaucho, îmblânzitorul de cai. El situează apariţia acestui dans pe la 1880, în saloanele caselor de toleranţă din mahalalele oraşului Buenos Aires, frecventate de cuţitari, proxeneţi şi femei de moravuri uşoare. Cuvântul tango, ca şi milonga, alt dans din acest mediu, ar fi de origine africană. Practicat iniţial de mardeiaşi cu "femei de viaţă, de plăceri" creole sau străine (aveau căutare franţuzoaicele dar şi cele venite din Europa Centrală), cărora li s-au adăugat tinerii zurbagii de familie bună ce frecventau saloanele rău famate, tangoul exprima la început doar pasiune, emoţii şi bucurie, pe muzică de pian, vioară, flaut şi corn. Mai târziu, acestor instrumente li s-a alăturat bandoneonul, o specie de acordeon. Tinerii aceia din familii bogate au dus cu ei dansul la Paris, unde a fost adoptat şi de unde s-a răspândit în toată lumea, cu "figurile" lui caracteristice. Iniţial "reptilă de lupanar", tangoul creol arţăgos al cuţitarilor a trecut în Europa, SUA, Japonia, de la bravadă la tristeţe tânguitoare din amor, de la texte argotice neruşinate la versuri banale, devenind în cele din urmă un dans cuviincios. Cele patru conferinţe, cu exemplificări live ale unui muzicant, îşi păstrează şi transcrise oralitatea vie. Borges se adresează publicului, divaghează, povesteşte întâmplări proprii, amintiri, anecdote, scene la care a asistat, relatează discuţii cu prieteni şi - cum altfel - face referinţe livreşti. Ba chiar cântă el însuşi sau recită versurile picante ale unor vechi tangouri. Toate astea ţi-l aduc în casă pe virtuozul plin de pasiune, ironie şi scepticism, care te ia cu el prin timp în acel 1965, când se adresa sălilor arhipline.
Selecţia "Formula AS"
* Jorge Luis Borges, "Tangoul. Patru conferinţe", traducere de Andrei Ionescu, Ed. Polirom (tel. 0232/21.74.40), 140 p.
Acesta e al zecelea volum din seria de autor J.L. Borges de la Polirom. Majoritatea sunt traduse şi îngrijite de cel mai bun specialist al nostru în opera scriitorului argentinian, prof. Andrei Ionescu, în ediţii exemplare, astfel încât această figură emblematică a literaturii universale poate fi cunoscută cititorului român în toată complexitatea şi splendoarea ei. Jorge Luis Borges (1899-1986) este unul dintre acei scriitori care au reuşit pe parcursul sec. XX să schimbe imaginarul literar, într-o tentativă originală de a cuprinde Babelul lumii, rescriind în proprie manieră poveştile altora, bulversând "ideile primite de-a gata". Poliglot erudit, cu o cunoaştere aprofundată din pasiune a literaturilor europene şi orientale, Borges avea o excepţională memorie creativă, o inteligenţă ce-i ducea imaginaţia până în metafizic şi o ştiinţă a compoziţiei care construia simetrii, variaţii tematice, ecouri, coincidenţe, contraste. Arhetipurile din opera lui - labirintul, timpul circular, biblioteca, moartea - vibrează idei subtile, devenind metafore ale condiţiei umane. Paradoxalul autor al "Cărţii de nisip" era cosmopolit, dar şi de o "argentinitate" esenţială. Îşi iubea oraşul natal, Buenos Aires, căruia îi frecventase şi periferiile rău famate, îl pasiona argoul cuţitarilor creoli, autenticitatea manifestărilor acestor marginali duri, cu o etică specială a curajului şi pentru care moartea era o prezenţă familiară. Cartea pe care vi-o recomand azi a apărut abia după 30 de ani de la moartea scriitorului, când au fost scoase la iveală casetele cu înregistrările celor patru conferinţe despre tango, ţinute de Borges în 1965. Transcrise, ele au alcătuit volumul adnotat meticulos de Martin Hadis şi completat de traducător cu propriile note. Conferinţele sunt instructive şi delectabile nu doar pentru cunoscătorii operei borgesiene, care vor recunoaşte aici paradisul pierdut al creolităţii lui, ci şi pentru oricine vrea să ştie mai mult despre originile a ceea ce a devenit un popular dans de societate, sfidând mode şi timp. Borges porneşte de la ideea că tangoul e primul clişeu ce ne vine în minte când e vorba de Argentina, alături eventual de gaucho, îmblânzitorul de cai. El situează apariţia acestui dans pe la 1880, în saloanele caselor de toleranţă din mahalalele oraşului Buenos Aires, frecventate de cuţitari, proxeneţi şi femei de moravuri uşoare. Cuvântul tango, ca şi milonga, alt dans din acest mediu, ar fi de origine africană. Practicat iniţial de mardeiaşi cu "femei de viaţă, de plăceri" creole sau străine (aveau căutare franţuzoaicele dar şi cele venite din Europa Centrală), cărora li s-au adăugat tinerii zurbagii de familie bună ce frecventau saloanele rău famate, tangoul exprima la început doar pasiune, emoţii şi bucurie, pe muzică de pian, vioară, flaut şi corn. Mai târziu, acestor instrumente li s-a alăturat bandoneonul, o specie de acordeon. Tinerii aceia din familii bogate au dus cu ei dansul la Paris, unde a fost adoptat şi de unde s-a răspândit în toată lumea, cu "figurile" lui caracteristice. Iniţial "reptilă de lupanar", tangoul creol arţăgos al cuţitarilor a trecut în Europa, SUA, Japonia, de la bravadă la tristeţe tânguitoare din amor, de la texte argotice neruşinate la versuri banale, devenind în cele din urmă un dans cuviincios. Cele patru conferinţe, cu exemplificări live ale unui muzicant, îşi păstrează şi transcrise oralitatea vie. Borges se adresează publicului, divaghează, povesteşte întâmplări proprii, amintiri, anecdote, scene la care a asistat, relatează discuţii cu prieteni şi - cum altfel - face referinţe livreşti. Ba chiar cântă el însuşi sau recită versurile picante ale unor vechi tangouri. Toate astea ţi-l aduc în casă pe virtuozul plin de pasiune, ironie şi scepticism, care te ia cu el prin timp în acel 1965, când se adresa sălilor arhipline.
Acesta e al zecelea volum din seria de autor J.L. Borges de la Polirom. Majoritatea sunt traduse şi îngrijite de cel mai bun specialist al nostru în opera scriitorului argentinian, prof. Andrei Ionescu, în ediţii exemplare, astfel încât această figură emblematică a literaturii universale poate fi cunoscută cititorului român în toată complexitatea şi splendoarea ei. Jorge Luis Borges (1899-1986) este unul dintre acei scriitori care au reuşit pe parcursul sec. XX să schimbe imaginarul literar, într-o tentativă originală de a cuprinde Babelul lumii, rescriind în proprie manieră poveştile altora, bulversând "ideile primite de-a gata". Poliglot erudit, cu o cunoaştere aprofundată din pasiune a literaturilor europene şi orientale, Borges avea o excepţională memorie creativă, o inteligenţă ce-i ducea imaginaţia până în metafizic şi o ştiinţă a compoziţiei care construia simetrii, variaţii tematice, ecouri, coincidenţe, contraste. Arhetipurile din opera lui - labirintul, timpul circular, biblioteca, moartea - vibrează idei subtile, devenind metafore ale condiţiei umane. Paradoxalul autor al "Cărţii de nisip" era cosmopolit, dar şi de o "argentinitate" esenţială. Îşi iubea oraşul natal, Buenos Aires, căruia îi frecventase şi periferiile rău famate, îl pasiona argoul cuţitarilor creoli, autenticitatea manifestărilor acestor marginali duri, cu o etică specială a curajului şi pentru care moartea era o prezenţă familiară. Cartea pe care vi-o recomand azi a apărut abia după 30 de ani de la moartea scriitorului, când au fost scoase la iveală casetele cu înregistrările celor patru conferinţe despre tango, ţinute de Borges în 1965. Transcrise, ele au alcătuit volumul adnotat meticulos de Martin Hadis şi completat de traducător cu propriile note. Conferinţele sunt instructive şi delectabile nu doar pentru cunoscătorii operei borgesiene, care vor recunoaşte aici paradisul pierdut al creolităţii lui, ci şi pentru oricine vrea să ştie mai mult despre originile a ceea ce a devenit un popular dans de societate, sfidând mode şi timp. Borges porneşte de la ideea că tangoul e primul clişeu ce ne vine în minte când e vorba de Argentina, alături eventual de gaucho, îmblânzitorul de cai. El situează apariţia acestui dans pe la 1880, în saloanele caselor de toleranţă din mahalalele oraşului Buenos Aires, frecventate de cuţitari, proxeneţi şi femei de moravuri uşoare. Cuvântul tango, ca şi milonga, alt dans din acest mediu, ar fi de origine africană. Practicat iniţial de mardeiaşi cu "femei de viaţă, de plăceri" creole sau străine (aveau căutare franţuzoaicele dar şi cele venite din Europa Centrală), cărora li s-au adăugat tinerii zurbagii de familie bună ce frecventau saloanele rău famate, tangoul exprima la început doar pasiune, emoţii şi bucurie, pe muzică de pian, vioară, flaut şi corn. Mai târziu, acestor instrumente li s-a alăturat bandoneonul, o specie de acordeon. Tinerii aceia din familii bogate au dus cu ei dansul la Paris, unde a fost adoptat şi de unde s-a răspândit în toată lumea, cu "figurile" lui caracteristice. Iniţial "reptilă de lupanar", tangoul creol arţăgos al cuţitarilor a trecut în Europa, SUA, Japonia, de la bravadă la tristeţe tânguitoare din amor, de la texte argotice neruşinate la versuri banale, devenind în cele din urmă un dans cuviincios. Cele patru conferinţe, cu exemplificări live ale unui muzicant, îşi păstrează şi transcrise oralitatea vie. Borges se adresează publicului, divaghează, povesteşte întâmplări proprii, amintiri, anecdote, scene la care a asistat, relatează discuţii cu prieteni şi - cum altfel - face referinţe livreşti. Ba chiar cântă el însuşi sau recită versurile picante ale unor vechi tangouri. Toate astea ţi-l aduc în casă pe virtuozul plin de pasiune, ironie şi scepticism, care te ia cu el prin timp în acel 1965, când se adresa sălilor arhipline.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
