OTILIA ȚEPOSU - "Zăpezile copilăriei nu se topesc niciodată"

- Mamă și fiică, Otilia și Dia Țeposu, colegele noastre de redacție, au venit la "Formula AS" încă din "străvechime", aproape de începuturi. Fru­moa­se, mândre și independente, lasă Maramureșul, obârșia lor, să se simtă în ele prin tot ce fac. Iar la loc de frunte se află harul poveștilor, pe care Dia le iscodește ca nimeni alta, iar Otilia le deapănă, dezlegând vraja iernilor de demult. Fie ca "urzeala" lor luminoasă să ne treacă mai ușor și mai lin către anul pe care îl așteptăm -

De la marginea pădurii unde s-a născut, a adus cu ea foșnetul sălbăticiunilor, frea­mătul misterios al pădurii și liniștea plină de șoaptele lumii. Dar înainte de toate, a pus în traista cu care a plecat la drum și credința că scrisul poate învrăji lumea și poate aduce înapoi toată inocența copi­lăriei. Publicate timp de două dece­nii în paginile "Formulei AS", po­veștile Otiliei ascund ninsori nesfâr­șite, îngeri de gheață și mere cântă­toare. De vorbă cu Otilia Țe­posu, "la umbra Bunii", unde iarna vine cu cozonaci și aromă de scorțișoară.

De-a Lupul, Ursul și Vulpea

- Textele tale abundă de ninsori fantastice, de păduri fermecate, de întâmplări desprinse parcă din altă lume. Dragă Otilia, cât e adevărat din tot ce pui în ele?

- Nu mă așteptam ca tocmai tu, care-ai petrecut toate iernile copilă­riei în Maramureș, să mă întrebi așa, dacă e adevărat sau nu ceea ce scriu. Văd că trebuie să fac de la început o precizare. Eu nu spun povești despre copilăria mea, nu inventez, ci îmi amin­tesc ceea ce am trăit, ceea ce am văzut așa cum a fost. Scriu despre oamenii pe care i-am întâlnit, despre întâmplările care atunci erau banale, dar azi par extraordinare, rupte din cine știe ce basm, mai ales pentru cineva care locuiește la oraș. Scriu despre locurile care nu s-au schimbat prea mult, dar au pierdut, din păcate, ceva din strălucirea, din lumina de atunci.

- Nu era oare lumina aceea ceva ce numai copiii pot percepe?

- Multă vreme m-am întrebat de unde venea. Era o lumină caldă, blândă, care parcă ieșea cumva din obiecte și le înconjura cu un halou. Se întâmpla mai ales iarna, când pe fundalul alb al zăpezii se detașau toate lucrurile atât de bine, cu atâta claritate, încât părea că sunt însuflețite. Chiar și zăpada împrăștia în serile de iarnă o lumină albastră, care venea parcă din adâncul ei. Chiar și zăpada părea vie, atât de mult se schimba de la o clipă la alta.

- Cei care ți-au citit textele publicate de-a lungul vremii în "Formula AS" au fost vrăjiți de frumusețea locurilor pe care le descrii. În poveș­tile tale, nu spui însă nicăieri unde anume ai copilărit.

- Am avut marele noroc să cresc în Maramureș, într-un loc aproape sălbatic. Casa copilăriei, curtea, grădina noastră erau despărțite de pădure doar printr-o uliță și-un pârâu pe care-l săream din trei pași, din piatră în piatră. Acolo, la marginea pădurii, așteptam iarna ca pe o izbăvire de toate relele. Și spectacolul zăpezilor era cu adevărat impresionant, pentru că ningea zile în șir, până când zăpada se apropia de streașina caselor. Iar eu, fiindcă nu aveam nimic mai bun de făcut la vârsta aia, îmi petreceam timpul umblând prin tunelele de zăpadă, unde când strigam mi se răspundea cu un ecou. Pe atunci, îmi făceam jucării din te miri ce, din ghinde, alune și nuci, din măceșe înghețate și țurțuri de gheață sclipitori. Sania și schiurile se odihneau numai noaptea, dealul era aproape și derdelușul rămânea pustiu doar după ce cădea întunericul. Dar uneori era atât de frig, încât nu puteam sta prea mult pe-afară, așa că mă jucam în casă "de-a Lupul, Ursul și Vulpea", cel mai grozav joc de alungat singurătatea. Îmi îmbrăcam paltonul, îmi puneam căciula pe cap, întoarsă cu blana deasupra, și din­tr-odată eram Lupul. Mă purtam fără teamă și-l ata­cam pe motanul Ciurli, care sărea în lături, plictisit. Când îmi întorceam pe dos și paltonul, ziceam că sunt Vulpea și pândeam pe după colțul mesei găini imaginare și pui rătăciți. Și dacă tot nu-mi trecea dorul de tovarăși de joacă, îmi băgam picioarele în mâne­cile paltonului, pe care-l legam la brâu cu fu­larul, și-atunci pășeam greoi, pentru că eram Ursul, grăsan și ursuz. Și o tot luam de la ca­păt, până când oboseam, adormeam și visam că mă joc cu o soră sau cu un frate.

Ceasul care-aduce iarna

- Pare că singurătatea asta în care ai crescut a lăsat urme dintre cele adânci.

- Poate că faptul că am crescut atât de singură, la o margine de pădure, m-a făcut nu doar să fiu mai visătoare, ci și mai retrasă și mai timidă în relațiile cu ceilalți. E greu să duci povara bulgărelui nearun­cat, atunci când toți ceilalți copii se bat cu zăpadă. În loc să ies și să mă joc cu ceilalți, eu priveam de departe, din dosul ferestrei. Aveam scaunul meu verde, așezat lângă ușa de la intrare, și de acolo mă uitam pe fereastră ceasuri întregi, în așteptarea primei ninsori.

- Nu te plictiseai niciodată?

- Nu, pădurea se schimba mereu, era în fiecare clipă alta, întâi apăsată de nori grei, vineții, apoi încremenită de liniște, până când aerul dintr-odată se înmuia și apăreau primii fulgi, speriați, stingheri, ușor mânați de vânt. Țin minte că într-un an l-am înnebunit pe tata, întrebându-l când vine iarna. Ca să scape de mine, mi-a croit un ceas dintr-un carton mai tare, care pe cadranul rotunjit cu foarfeca avea desenate doar două pene. Pana mai lungă într-o parte, iar cea mică fixată într-un nor de fulgi dese­nați cu culoare albastră. "Atunci când și pana mare va ajunge între fulgi, mi-a explicat Tata cu răbdare multă, sigur va veni prima zăpadă". Am tot sucit și privit ceasul, dar penele lui au rămas înțepenite.  Și asta a ținut așa, până când, dintr-odată, toată noap­tea a nins și dimineața lumea era ca nouă. "Nin­sorile vin din aripile scuturate ale îngerilor", îmi spunea Buna la vremea aia. Multă vreme am pândit cerul, ca să-i văd pe îngerii ăia, dar n-a fost chip să-i zăresc.

- Cine trecea însă pe ulița voastră putea să-i vadă pe ceilalți îngeri, cei făcuți în zăpadă de Tili cea mică.

- Așa e, cel mai grozav joc de iarnă era tot unul solitar: "De-a îngerii". Des­făceam brațele, depărtam picioarele și mă aruncam pe spate în zăpada moale. Mă ridicam apoi încet, ca să nu stric urma lăsată în omăt și îngerul pufos, cu margini delicate, rămânea să străjuiască drumul. Făceam cohorte de îngeri: îngeri cu ari­pi­le desfăcute, gata de zbor, sau solitari, pre­sărați pe ici, pe colo, printre pomii din grădină. Ăștia păreau mai misterioși decât cei de lângă casă, înșirați la grămadă. Noap­tea când te trezeai și te uitai pe fe­reas­tră, vedeai îngerii, adunați cu toții la sfat.

Acasă, la Buna

- Se spune că cine n-are o bunică să-și cumpere! Tu ai avut chiar mai mult decât atât, ai avut o Bună așa cum orice copil și-ar dori.

- Pentru că părinții mei lucrau, eu am crescut cu Buna, mama tatălui meu. De la care am rămas nu doar cu învățături, ci și cu deprin­deri și ges­turi împrumutate pe nesimțite. De la ea am moș­tenit o anume rigoare chezaro-crăiască în a duce lucrurile la capăt, i-aș spune chiar disciplină rigidă, dar și un fel de dârzenie în fața valurilor vie­ții, cu care și ea a avut de luptat din greu. Câteo­da­tă mă distrez, prinzându-mi părul așa ca ea, într-un conci țuguiat în vârful capului. Repet mișcările ei, dar îmi lipsesc agrafele alea mari, din sârmă îndoită, pe care și le cumpăra din târg, de la Copalnic Mă­năștur. După ce-a trecut de nouăzeci de ani, la săr­bători și reuniuni de familie, mai stătea încă în capul mesei, privind cu senină detașare rândurile de ne­poți și strănepoți și nurorile care bucătăreau în locul ei. Din Buna cea aprigă, care în vremea copilăriei mele era gata să se lupte și cu munții, dacă ar fi fost nevoie, nu mai rămăsese decât un zâmbet blajin.

- Ce ritualuri avea Buna de Crăciun?

- Nu știu dacă le pot numi ritualuri, deși rigoa­rea cu care erau păstrate le-ar putea da acest nume. Erau mai degrabă pregătiri după un anume calendar al cărui secret îl deținea doar ea. De Crăciun, Buna era un fel de maestru de ceremonii, întreaga gospo­dărie se ordona, aranja, funcționa, după cum dirija ea. În acest calendar al pregătirilor, curățenia mare de sărbători era sfântă, toată casa era întoarsă, scu­tu­rată, primenită și aerisită, oricât ar fi fost de frig afară. Nici tata, cât era el de bărbat, nu se punea cu femeile, cu Mama și Buna adică, în zilele de curățe­nie, își făcea de lucru mai mult pe-afară. Bradul îl aducea unchiașul Petrea, din pădurea de lângă casă. Când omătul era mare, își lua hârzoabele împletite din nuiele de alun peste bocanci, ca să poată păși ușor deasupra zăpezilor. De fiecare dată când sosea cu bradul, îl dădea jos de pe umăr și-l împlânta în omăt în fața ușii, cu un gest teatral, care trebuia să ne uimească și să-i aducă laudele mult așteptate, dar și păhărelul cu rachiu de chimin, plata oboselii dru­mului. Apoi era, desigur, ziua în care se pregă­teau dulciurile, multele feluri de prăjituri, chifli și cozo­naci, zi în care Buna se scula cu noaptea-n cap, făcea focul în cuptor și arunca cenușa veche pe cărarea către casă, ca să nu alunece pe gheață cu tăvile de aluat. Intra în casă o dată cu aerul înghețat, care ajungea până la mine, oricât mă ascundeam sub duna uriașă, cu pene moi, de gâscă. Se spăla pe mâini, îți punea șurța mare de lucru și făcea plă­mădeala. Se mișca prin bucătărie "ca pe ață", nicio mișcare în plus, niciuna mai puțin. Și lumina gălbuie, scăpată de sub abajurul lămpii, o făcea parcă mai tânără și mai veselă decât era de obicei. De fiecare dată când făcea prăjiturile, îmi spunea și povestea nașterii pruncului Iisus, la care se încurca întotdeauna. Cei trei crai ba veneau din Persia, ba din Babilonia, ba erau călare, ba veneau pe jos. De la o vreme, nici n-o mai ascultam, ocupată cum eram cu cratițele cu cremă de prăjituri pe care urma să le rad cu degetul.

- Buna poveștilor tale pare că vrea să ne atragă atenția nouă, celor de azi, că există o ordine secretă a lu­crurilor, care nu trebuie nicicând tul­burată...

- Cred că una dintre primele lecții pe care le-am primit de la ai mei, Buna, Mama, Tata, care m-au crescut, a fost aceea că în toate sălășluiește un suflet care nu trebuie supărat și amărât, prin felul în care ne comportăm. Cre­ionul chimic cu care-mi desena Buna cătane ungurești, cu pană la chipiu, metrul de croitorie care stătea în fioc (sertar), încolăcit ca un șarpe, mătura ce-și avea locul după ușă, ștergătorul de picioare, de pe prag, împletit din pănuși, cratița roșie în care fierbeau boabele de porumb, toate, toate aces­tea, absolut tot ceea ce mă înconjura era însuflețit, ca într-un fel de animism primitiv, care impunea ca primă regulă de conviețuire res­pectul, grija pentru a nu "zăhăi", supăra, deranja pe nimeni. Nici măcar piatra de pe marginea drumului, care ședea acolo pentru că, poate, așa avea ea chef.

Printre stele, cu mama și tata

- În Maramureș, mersul din casă în casă de sărbători e un obicei respectat cu sfințenie. Tu îți mai amintești prima colindă?

- Nu știu dacă e chiar prima, dar în amintirile mele este una care îmi e tare dragă. De câte ori mă gândesc sau vorbesc despre Crăciun, asta e ima­ginea care se revarsă întâi către mine. Eu, Tata și Mama. Eu, în mijloc, ținându-mă de mâinile lor. Zăpada pufoasă pare că arde sub lumina lunii, scli­pește ca și cum acolo, sub ea, ar fi foc. Ei vorbesc de-ale lor, în timp ce eu mă minunez de luna mare, care parcă se leagănă la fiecare pas pe care-l facem. Alunec și tata mă smucește fără să vrea. Mă ia până la urmă în brațe, așa cum i-a zis mama de la început, și mă pune pe umeri. Mă țin strâns cu amândouă mâinile de gâtul lui. De-acolo, de sus, întunericul pare mai îndepărtat și mai cald. Ei vorbesc mai departe, iar eu închid și deschid ochii, pentru că o bură subțire, strălucitoare, se desprinde de undeva de sus și cade în valuri argintii peste noi, când trecem puntea peste Valea Albă. Dincolo de apa care curge înfundat sub pătura de gheață, începe o altă lume. Lumea pădurii, care ne cheamă în adân­curile ei. Umbrele lungi ale copacilor de pe mar­gine taie drumul din loc în loc. E ca și cum ai urca pe niște trepte, unele albe, luminate, altele cenușii, mai sus și tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăștiate mii de lumini. Din când în când, câte una se mărește dintr-o dată și dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă ca o dungă lucitoare. Îi întreb cine stinge becurile cerului. Mama și tata râd amândoi, sunt tineri și veseli, și-mi spun că Moș Crăciun aprinde și stinge stelele pentru copiii cuminți. Până să adorm, mai am vreme să văd că tata și mama se țin de mână, colindând încet un cântec cu cerbi, și merg unul lângă altul pe cărarea ce se face tot mai îngustă, în zăpada care pare din ce în ce mai mare. Deasupra noastră se risipește, ca o perdea diafană, lumina înghețată a lunii.

- Superbă amintire! Una la care să te tot în­torci. Oare o copilărie așa de frumoasă ca a ta ține de cald și mai târziu?

- Ține de cald pentru tot restul vieții. Aș fi fost mult mai săracă dacă n-aș fi crescut în locul acela, înconjurată de oamenii despre care mă tot strădu­iesc să scriu, pentru că au fost minunați. A fost o perioadă în viața mea în care nu m-am gândit așa de mult la ei și la întâmplările din copilărie care m-au marcat într-un fel sau în altul. Pur și simplu, au rămas o vreme ascunse, în așteptare. În ultimii ani, îmi revin însă în min­te cu o acuratețe a detaliilor care mă sur­prin­de și pe mine. Îmi face bine să-mi amintesc, le repet gesturile, încerc să altoiesc în programul meu de București calen­darul lor străvechi, și așa pot să trec mai ușor peste cenușiul unor zile. Nu ra­reori mă întreb, oare, într-o situație similară, Buna ce-ar fi făcut? Ce-ar fi zis, oare, Tata sau Mama? Cum s-ar fi descurcat ei ? Mă simt legată prin sfori nevăzute de cei de dinaintea mea. Tot lor le datorez, la urma urmei, și credința nestrămutată că zăpezile copilăriei nu se topesc niciodată.

- De câțiva ani te-ai mutat tu însăți într-o casă cu curte și chiar cu un pic de pădurice, la mar­gi­nea Bucureștiului. Seamănă măcar un pic iernile tale de acum cu iernile de altădată?

- Nicio iarnă nu seamănă cu alta, fiecare are pașii ei, fulgii ei. Și totuși, nu pot să nu mă bucur că pot descifra semnele iernii între copaci, și nu în­tre blocuri. Că unele detalii și gesturi se suprapun tai­nic peste cele de altădată : scârțâitul zăpezii în curte, în zilele geroase, sub călcătura bocancilor, mirosul de lemne proaspăt tăiate, răcoarea curată pe care o împrăștie hainele înghețate, puse la uscat afară și aduse în casă seara, ca niște platoșe țepene. Încerc să fac din casa de acum un spațiu în care să ne putem aduce aminte de bucuria inocentă cu care așteptam Crăciunul în copilărie. Sunt câteva detalii care nu lipsesc: două, trei prăjituri făcute după re­țetele Bunii, coapte chiar în tăvile cu cresturi pe care mi le-a lăsat moștenire, bradul împodobit, sa­cul de rafie al Moșului, uitat sub brad. Câteodată, ne emoționează o colindă cântată la flacăra lumâ­nă­rilor, altădată, mirosul de scorțișoară și mere coap­te. Când n-am avut bani de cadouri scumpe, ne-am scris unii altora scrisorele, și aceea a rămas o sărbătoare de neuitat. Lectura lor, însoțită de o cană cu vin fiert, ne-a arătat că sărbătoarea este înainte de toate în noi.

Iarna din oglindă

- Azi ce simți când începe să ningă ? Bucurie, tristețe, câte puțin din amândouă?

- Bucurie imensă, amestecată cu teama că s-ar putea întâmpla să vină o zi în care primii fulgi să nu îmi mai spună nimic. Asta ar fi o mare amără­ciune pe care sper să n-o tră­iesc nici­când. Nu cred că poate fi pedeapsă mai mare decât aceea de a simți că oboseala, dezamăgirea, frustrarea, eșe­curile și încercările unei vieți au tocit antenele cu care "pipăi" realitatea. Cum să nu vi­brezi, când vezi cu câtă generozitate se împrăștie deasupra ta un nor de stele?

- Reușește ninsoarea să șteargă și suferințele vieții, așa cum în copi­lărie, după prima zăpadă, lumea era ca nouă?

- Nu le șterge, dimpotrivă, le scoate și mai bine în față, dar într-un mod, i-aș zice, protector, care te ajută să înțelegi mai bine ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat un anume lucru. Albul zăpezii vindecă fără să șteargă durerea. E precum foița de aur cu care japonezii lipesc porțelanurile sparte, foiță care le aduce lor apoi aminte cât de frumos a fost odată vasul întreg și cât de mult trebuie să mulțumească pentru că au avut bucuria de a-l vedea.

- Ți-ai spus și respus copilăria în zeci de po­vești, adunate, până la urmă, într-o carte: "Druș­ca". Ți-a mai rămas oare vreo "iarnă" ne­povestită nimănui?

- Da, mi-a rămas iarna mea, ale cărei semne încep să le văd în oglindă, în unele zile mai mult, în altele, mai puțin. Iarna aceea stranie, dar și amă­gitoare, îndoielnică și înșelătoare, prin jocul ei ne­sfârșit de umbre și lumini. O aștept cu aceeași se­riozitate și curiozitate cu care pândeam semnele iernii în copilărie. Decorul e cam același... fulgi răzleți care apar stingher, vânt care bate tot mai des prin cotloanele sufletului, crengi care scârțâie, ca la copacii bătrâni. Și frig, tot mai mult frig, de unde și dorința de a sta lângă un foc sănătos de lemne, care să șteargă orice urmă de îngheț.


* Cartea de povești a Otiliei Țeposu, "Drușca", poate fi comandată la Edi­tura Eikon, tel. 021/3481474 sau pe http://www.librariaeikon.ro/