Sărbătoarea culorilor

- Sfârşit de an prin expoziţiile Capitalei -

Pictura românească este tot mai spec­taculoasă, mai aproape de marele public. Pictorii noştri sunt puşi din ce în ce mai bine în valoare, în expoziţii şi muzee noi, tot mai multe şi mai valoroase. Zi­lele acestea, Bistriţa, un oraş nu prea mare din nordul ţării, dar cu o forţă de ira­diere culturală uriaşă, a sosit în Capitală, la Bi­blioteca Naţională de Artă, cu o expoziţe de 1000 de tablouri. Este o magmă colo­sală şi foarte fru­moasă de forme şi de culori, şi cu care provincia vrea să cu­cerească Bucu­reştiul. Dar nici Ca­pitala nu se lasă! Întregind această Săr­bătoare a culorilor, Muzeul de Artă Recentă din Bucureşti îşi ara­tă şi el puterea şi farmecul.

Muzeul de Artă Recentă
La colindat cu tricolorul
"Tricolorul redevine unul dintre noi"

Pe 13 decembrie 2018, la presti­gio­sul Muzeu de Artă Recentă din Bucu­­reşti de pe bulevardul Pri­măverii nr. 15, s-a deschis o amplă şi surprin­zătoare expoziţie de pictură. Numită, inspirat, "Tri­color", ea încheie cu măreţia fină a artei anul Cen­te­narului. Este o poveste a steagului nostru şi a cu­lorilor lui, scrisă prin timp şi prin istorie. Nu­me mari, de ieri şi de azi, ale picturii noastre vă aş­teaptă cu tablourile lor, pornite la colindat cu tri­colorul: Gh. Tattarescu, Carol Popp de Szathmary, Victor Brauner, Horia Bernea, Florin Mitroi, Paul Neagu, Christian Pa­raschiv sau Marcel Bunea. În sălile ultramoderne şi elegante ale acestui muzeu de nivel european, ex­poziţia "Tricolorului" te emoţio­nează şi artistic, şi sufleteşte, prin măiestria punerii ei în scenă şi prin talentul artiştilor. Roşul, galbenul şi albastrul plutesc peste tot, stârnind nostalgii patriotice. A fost odată ca niciodată... La loc de frunte se află istoria. Mai întâi, vezi "Drapelul de luptă al unei legiuni a lui Avram Iancu" şi "Steagul So­cietăţii Ola­ri­lor din Haţeg, de la 1868".Du­pă care, imaginile se "în­cing". In­trăm în vremea noas­tră. "Soldatul român din Pri­mul Război Mon­dial" al tânărului Tara von Neu­dorf are o putere apar­te de su­ges­tie şi evocare. La fel este şi "Ste­ma României", a Anei Bănică, făcută curajos cu un macramé în­corporat. După cum tricolorul cel mare al lui Marcel Bunea conso­nează prin esenţe cu celebrii "Pra­puri" ai lui Horia Bernea (stea­guri liturgice). Iar nu de­par­te, o "Compoziţie" a regre­tatului Florin Mitroi, de dinainte de 1989, pare să ne înfăţişeze o fe­meie cu chip chinuit. În fapt, ea e chiar România umilită şi cruci­ficată, înfăţişată între două stea­guri tri­colore, înfipte în zăpada mur­dară. Stranie premoniţie a ar­tistului? Ce altceva poate fi? Ori­cum, veţi rămâne uimiţi de câte lucruri tulburătoare se pot înjgheba pe o pânză, din trei culori dragi nouă. Criticul de artă Erwin Kessler, curatorul acestei curajoase şi strălucitoare expoziţii, a spus povestea facerii ei: "Tricolor în­seamnă pa­radă şi defilare, onor cu mâ­na la chipiu, înseamnă pro­pagandă, dar şi crez asu­mat, înseam­nă inde­pen­denţă, geopolitici şi graniţe, revoluţie şi uni­formă, dar şi o asociere de culori primare, extrem de funcţională. După nişte coduri care trec de criteriile estetice. Toate acestea fac ca Tricolorul să se travestească într-un «eu» nelă­murit. Or, ex­poziţia noastră tocmai asta îşi propune: să carto­grafieze şi să indexeze, incomplet dar coerent, cât mai multe ipostaze ale Tricolorului în artă; de la final de secol 19 şi până în prezent. Este o inves­ti­gaţie ludică, dar şi serioasă. Recuperând «în vite­ză» şi în forţă tricolorul, încă din timpurile fondării României, expoziţia mizează pe faptul că în artă, Tricolorul se eliberează de propriile lui convenţii şi redevine el însuşi: roşu, galben şi albastru. La Mu­zeul de Artă Recentă, tricolorul nu e «arborat», ci abordat şi prezentat. Pe scurt, tricolorul redevine unul dintre noi".

Marcel Bunea
"Eu cred cu mare convingere în ADN-ul României"

Expoziţia de la Muzeul de Artă Recentă se des­chide, ca printr-o arcadă, cu tricolorul monumental al lui Marcel Bunea. Un pictor de elită al României, care a imaginat un tri­co­lor metafizic şi as­cetic, în­chis în esenţa pură a culorilor sale.

- Cum ţi-a venit ideea asta? - l-am în­tre­bat pe artist, ime­diat după vernisaj.

- Lucrarea este des­­tul de mare, for­ma­tă din trei pa­nouri, şi se numeşte "Vertical. Ro". Am început-o în 2014 şi am lucrat la ea doi ani. A fost expusă la Muzeul Cotroceni şi la Teatrul Na­ţio­nal. De ce am făcut-o? Pentru că pe mine mă interesează această relaţie extrem de interesantă între albastru, galben, roşu, culorile steagului nostru naţio­nal. Ele sunt şi culorile primare. Din ele se formează toate ce­lelalte.

- În afară de jocul culorilor, tu ai pictat trico­lorul ţării. Eşti îndrăgostit de România?

- Categoric, eu cred cu mare convingere în ADN-ul României, cred că este o ţară care are un po­­tenţial de excepţie. Din păcate, este foarte, foarte prost condusă. Dacă nu chiar de o su­tă de ani, de 70 de ani tot a fost foarte prost condusă.

- Ai un strămoş care a făcut şi el is­toria Ro­mâniei, la 1918. Pa­trio­tismul tău stă şi sub umbra lui?

- Unul dintre bunicii mei dinspre ta­tă era din Sadu, o comună din Munţii Ci­binului, în care s-au născut Ino­chentie Micu Klein şi Samuel Micu. Bunicul a fost preot ortodox. S-a născut în 1877 şi eu nu l-am cu­noscut, pentru că a murit cu 20 de ani înainte să mă nasc. Se numea Di­mi­trie Bunea şi a fost unul dintre eroii Unirii. El a organizat garda naţională din Sadu, a plecat la Alba Iulia cu 300 de oameni şi a deschis şi o ban­că. Asta, pentru că a înţeles clar că doar trei lucruri pot salva naţia noas­tră: şcoala, cultura şi finanţele. Drept care, regele Ferdinand l-a decorat în grad de ca­va­ler. Apropo de bunicul, pot să-ţi povestesc urmă­toa­rele: într-o noapte, la ate­lier, mi-am amintit de el. Era în 2016. Şi am pic­tat un tablou pe care l-am numit "Preotului Dimi­trie Bunea", ex­pus la ultima mea expoziţie mai importantă, de la Târgu Jiu. Dar marea mea mirare a fost când, de la numele lucrării mele, am primit o grămadă de informaţii noi despre bunicul meu. Uite că pictura, până la urmă, poate fi şi folositoare.

- Tricolorul tău nu este, aşadar, o simplă temă artistică...

- Nu e o întâmplare că albastrul, galbenul şi ro­şul apar în pictura mea. Eu tot ce fac, fac cu suflet şi cred cu mare convingere. Căci lenea de a gândi este totuna cu lenea de a simţi. Şi eu mă adresez în pri­mul rând minţii. Nu mă interesează nimic în afa­ră de esenţa picturii. Pentru mine, ea e importantă.
(Expoziţia "Tricolor" va fi deschisă până în martie 2019. Grăbiţi-vă să o vedeţi.)

Biblioteca Naţională de Artă
Avalanşă strălucitoare de culori
- Marea expoziţie naţională de pictură venită de la Bistriţa-Năsăud -

Prin peştera lui Aladin

Oare ce face ca un oraş de provincie, nu prea mare, să devină o metropolă culturală de prim rang a României?, mă întrebam, pe când mă plimbam înfrigurat prin sala cea mare a Bibliotecii Naţionale a României şi nu mă mai săturam să privesc colecţia de artă contemporană de la Bistriţa. În ritm năvalnic şi alert, tablourile te înconjurau de pe pereţi ca nişte stalactite de imagini dintr-o peşteră a lui Aladin. De la marii maeştri de azi din toată România şi până la uce­nicii lor - nimeni nu lipsea din această spec­ta­culoasă panoramă a picturii româneşti contem­po­rane. Între culori, sculpturile gigantice ale lui Mir­cea Roman, sporeau misterul expoziţiei. Este o co­lecţie care s-a constituit la Bistriţa. Poate şi pentru că acolo există un secret al locului. O frumuseţe mi­rifică, care atrage pictorii, dar şi poeţii şi muzicienii, care se întorc mereu, fascinaţi. Una dintre cele mai frumoase zone ale ţării, cu care începe nordul ro­mânesc. O zonă de elită geografică, care a făcut să se nască acolo pictori de eli­tă, cons­tituiţi într-o adevă­rată Şcoa­lă de la Bistriţa. Şi alături de ei, scriitori bistri­ţeni, pe mă­sură. Despre se­cretul locului şi artei de la Bis­triţa l-am întrebat şi pe pictorul bistriţean de an­ver­gură naţională Marcel Lup­şe. "La Bistriţa este o at­mos­fe­ră extraor­dinară. Pictorii ca­re s-au strâns în jurul ga­leriei de artă din Bistriţa, dar şi al centrului de cultură ma­na­ge­riat de Gavril Ţăr­mu­re, s-au legat aşa de pu­ternic, încât, an de an, de 20 de ani, taberele de artă orga­nizate la Bistriţa, la Colibiţa şi la Tihuţa au strâns artişti din toată ţara. Este o emulaţie ce face bine zonei. Şi-apoi legăturile care nu s-au rupt niciodată cu Bucureştiul şi cu marile cen­tre culturale din ţară ţin vie activitatea la Bis­triţa. Asta se întâmplă la noi: co­laborările cu uni­versităţile de artă, cu Conser­vatorul de Ar­tă de la Cluj şi de la Bucu­reşti, cu fi­lar­­monicile şi editu­rile - toate sunt foarte frec­vente la Bis­tri­ţa. Dar eu cred că secretul Bis­triţei este omul care sfinţeşte lo­cul. Dacă exis­tă un om de­dicat cu totul com­plicatelor tre­buri ale artei, aşa cum o face Gavril Ţărmu­re, de ani şi ani, atunci lucru­ri­le evo­luea­ză, Bistriţa şi oa­menii ei se fac cu­noscuţi. Căci azi nu mai există delimitarea strictă între cen­tru şi provincie. Lucru­rile se schim­bă. Rezul­ta­tul se vede în aceas­tă mare expo­ziţie, fă­cu­tă după toţi aceşti 20 de ani, cu vâr­furi ale artei româneşti".

GAVRIL ŢĂRMURE
"Să cucerim Capitala prin cultură!"

Am vrut să stau de vorbă şi cu Gavril Ţărmure, unul dintre oa­me­nii care sfinţesc locul la Bistri­ţa, poa­te cel mai important. Aşa că l-am asaltat cu întrebări.

- Cum a început fenomenul de la Bistriţa şi cum a început dra­gostea dvs. pentru artă şi litera­tură, d-le Ţăr­mure? Cum aţi ajuns unul din­tre marii me­cena din România? Unul modest şi fără emfază...

- Vedeţi dvs., eu am avut ocazia să lucrez în administraţia culturală a judeţului Bistriţa-Năsăud, aproape imediat după Re­voluţie şi până acum. În 1992, am găsit deja acolo o echipă de profesionişti de valoare, condusă de Mir­cea Oliv. Din ea mai făceau parte Vasile To­lan şi Marcel Lupşe. Şi cum pe muzică nu aveau un om (con­si­derau ei), de nivelul lor, m-au co­op­tat. Căci eu sunt absol­vent de Conservator. Sunt mu­zi­cian. De artele vi­zuale m-am apropiat din studenţie, pentru că la Iaşi, unde am studiat artele, erau la un loc: Conser­va­torul de muzică şi arte plastice. Aco­lo m-am apro­­piat prima oară de plasticieni. De la Dan Per­jovschi şi până la Florica Prevenda. Ne-am îm­pri­etenit din vorbă în vor­bă. Şi după Conservator, am fost re­partizat în învăţă­mânt şi am avut prilejul să con­vie­ţuiesc cu un grup de oameni străluciţi, la Dej, un oraş mic. Aici l-am cu­noscut pe marele poet Ion Mureşan sau pe pictorul Marcel Lupşe. Prin artă, am trăit mai uşor în acei ani gri. Atunci mă duceam la un cenaclu literar al tinerilor scriitori din Transil­vania, care se numea "Saeculum". Era la Beclean, nu departe de Bistriţa, şi veneau oameni cu totul spe­ciali. Atunci i-am cu­noscut pe Ioan Groşan, pe Virgil Mazilescu sau pe Ion Bogdan Lefter. Dar răsfăţatul nostru era poetul Ion Mureşan. I-am citit "Cartea de iarnă", şi în­tr-o după amiază i-am în­văţat pe de rost toate poe­mele. Iar după Revoluţie, ajungând la Inspec­toratul pentru cultură al judeţului Bistriţa-Năsăud, unde trebuia să mă ocup şi de muzică, şi de lite­ratură, şi de arte vizuale, mi-am dorit ca toate eve­nimentele noas­tre să fie sub semnul super­la­tivului. Aşa cum fu­se­sem obişnuit în anii de di­nainte de '90.

- Dvs. aţi organizat ta­berele de pictură de la Coli­biţa?

- Cu Colibiţa, cu lacul ei magic de lângă Bis­triţa, a început totul. Tocmai pentru că-i un spaţiu tulburător de frumos. Acolo am invitat, acum aproape 20 de ani, într-o toamnă târzie, 30 de artişti. După aceea, de prin anii 2003-2004, am orga­ni­zat în fiece an câte o tabără de pictură la Tescani, în Mol­­dova, dar şi cinci-şase serii la mare, la Eforie Nord. Aşa că avem lucrări! Iar ideea a­ces­tei colecţii am avut-o aproape de la în­ceput. Cu acelaşi gând şi vis: să în­fiin­ţez un muzeu de artă contemporană la Bistriţa. Cu o colecţie ce s-a cons­tituit din lucrări ale artiştilor din întreaga Românie şi din alte ţări. Peste 200 de autori şi 1500 de pic­turi.

- De sărbători v-aţi hotărât să vă aduceţi o parte din tezaur la Bucureşti. Aţi mai pregătit şi alte evenimente în Bucureşti?

- Sunt patru evenimente. Pe toate împreună le-am numit "Să cucerim Capitala prin cultură!". Numele acesta poate părea ostentativ, dar cum săr­bătorim Centenarul României, noi trebuie să avem maturitatea să ne gândim dezvoltarea culturală din orice direcţie: şi de la centru, şi de la margine. Aşa­dar, la Bucureşti este mai întâi această expoziţie amplă, deschisă până în 20 ianuarie. Dar au fost şi alte evenimente, un concert la Ateneul Român, cu Noua Orchestră Transilvană, pe care am înfiinţat-o eu, la Bistriţa, în 1999, alături de care au cântat ti­neri solişti bistriţeni, nume care sunt de referinţă azi, în Europa. Aşa este tenorul Ştefan Pop, laureat al marelui premiu "Operalia" (n.n. iniţiat şi patro­nat de celebrul tenor spa­niol Placido Domingo, la în­ceputul anilor 1990, Concursul "Operalia" es­te una dintre cele mai im­por­tan­te competiţii a vo­ci­lor de operă) şi alţii ca el, care au obţinut, toţi, per­for­­man­ţe splendide în Europa şi în lume. Într-un alt eve­niment, cultura ţără­neas­că a venit la Bucureşti printr-o expoziţie de zadii. (Za­die se spune pe la noi la ca­­trinţă.) Şi avem o co­lec­ţie imensă de zadii, cam 2500. Cu această ocazie, s-a ţinut şi un concert de colinde, cu grupuri ţă­ră­neşti din Şieuţ, Poiana Ilvei, Sângeorz Băi şi de pe Valea Ţibleşului.

Colindul lui Ion Mureşan

- Sunteţi greu de prins într-o singură ecuaţie culturală, d-le Ţărmure. În afară de Festivalul de poezie de acolo, patronaţi şi o celebră editură, Char­mides, de ale cărei destine se ocupă doi scri­itori bistriţeni, Dan Coman şi Marin Mălaicu-Hon­drari, binecunoscuţi "Formulei AS".

- Sunt fericit că editura "Charmides" este azi, poate, printre cele mai bune edituri de poezie din România. Pentru mine, reperul de mare poet con­temporan este Ion Mureşan. Cu o bucurie sfioasă, i-am editat cartea "Alcool" şi i le-am reeditat pe toate celelalte ale sale.
Ca printr-o minune, de parcă ne-ar fi auzit, a in­trat în sala cea mare a expoziţiei, printre culori, şi poetul Ion Mureşan. S-a uitat un pic în jur şi a zis: "Ex­poziţia aceasta se desfăşoară sub semnul bine­lui. E plin de îngeri pe aici. Aşa că am să vă spun un colind compus de mine:
Lumea se leagănă-n leagănul cerului,/ în faşă ne leagă năpraznicul gerului./ Gândul cel rău, va­ier şi plângeri/ nu-ncap în aer de-atâţia îngeri./ În iesle ne-am pus/ culcuş toate cărţile,/ căci steaua de sus/ rescrie hărţile./ Scrisă ni-i viaţa,/ Pruncu-i promis,/ se-ntinde gheaţa/ pe masa de scris./ Gân­dul cel rău, vaier şi plângeri/ nu-ncap în aer de-atâţia îngeri.
Priviţi! Aici, sunt atâţia îngeri pe simeze, încât ni­ciun gând rău nu încape, nici un va­ier. Să ne bucu­răm. Sărbători fe­ri­cite!" - a în­che­iat poetul. Asta vă urez şi eu dvs., stimaţi cititori. Zile lu­minate, în­conjuraţi de pace şi îngeri!