Hodoş, aşa îi spuneau taurului, pentru că nu era altul ca el prin cele sate. Un nume vechi şi puternic, pentru că vita era falnică şi neîmblânzită. S-a întâmplat într-una din zilele când ciurda păştea pe malul Mureşului, ca Hodoş să adaste mai mult în luncă. Văcăriţa a văzut că scurmă pământul şi că nu vrea să se dea dus, dar a crezut că are o toană şi l-a mânat, până la urmă, spre sat. A doua zi, Hodoş s-a năpustit ţintă în acelaşi loc. Pân la amiază săpase o groapă în pământ, iar când văcăriţa a vrut să-l alunge din nou, a împuns-o bezmetic. Până să vină oamenii din sat, biata femeie şi-a dat duhul. Obidiţi, ţăranii au răpus taurul şi apoi au venit să vadă de ce săpa ca turbat în luncă. Pe fundul gropii făcute de Hodoş au dat de un colţ de scândură. Când au săpat în jurul lui, colţul s-a vădit o bucată mai mare de lemn, iar când au tras-o afară, au înlemnit de uimire - era o icoană a Prea Curatei, de o frumuseţe fără seamăn. Vremea trecuse peste ea fără să îi strice chipul. Au îngenuncheat cu toţii şi au sărutat-o. Dumnezeu făcuse o minune, pentru a scoate din ţărână un odor sfânt. Pe fundul gropii au mai găsit un ulcior cu galbeni. De bună seamă că cineva ascunsese o comoară, poate răpită din vreun sfânt lăcaş, şi nu se mai întorsese să o ia. Sătenii din Bodrog s-au strâns la biserică şi s-au sfătuit îndelung. Ce să facă? Cum să cheltuiască galbenii, aşa încât să îi rămână plăcuţi lui Dumnezeu, iar moartea bietei văcăriţe să nu fie în zadar? După multă cumpănire, Domnul i-a luminat: vor ridica cu galbenii o mânăstire, chiar pe locul în care aflaseră icoana. Iar odorul care fusese plătit cu sânge nevinovat avea să fie pus în faţa catapetesmei de pomenire a bietei femei. Iar căpăţâna lui Hodoş o vor pune chiar în biserică - să rămână peste veacuri drept mărturie năpraznicei întâmplări.
O mie de ani de rugăciuni
Cea mai veche mânăstire din România
O bucurie de culori şi lumină
Biserica veche a mânăstirii şi curtea interioară
Puţină istorie
Icoana Maicii Domnului dezgropată acum 1000 de ani
Locul în care athoniţii se simt ca acasă
Părintele ieromonah Antonie Oanea
Părintele Antonie Oanea este un bărbat mărunţel şi zâmbitor. Cât am făcut câteva fotografii s-a învârtit prin mânăstire ca un prâsnel, a primit câţiva pelerini, apoi a condus un grup de jurnalişti prin biserica mare, iar la urmă a spovedit câţiva ucenici. Un monah tânăr dar căutat, pentru blândeţea şi dragostea cu care răspunde necazurilor oamenilor. Pentru mine a fost o călăuză aparte, pentru că m-a purtat nu numai prin istoria mânăstirii, ci şi prin inima lui. În care inimă se răsfrânge, ca în oglinda limpede a unui lac de munte, tot harul adunat aici, la Hodoş Bodrog. "Ştiţi că se spune că omul sfinţeşte locul. Unde e rugăciune, acolo e şi Dumnezeu. Iar rugăciunea îi transformă pe oameni, îi transfigurează. Şi nu numai pe ei, ci şi spaţiul din preajma lor, iar acolo unde sunt sute de ani de rugăciune, harul Duhului Sfânt este ţinut într-o lucrare permanentă, o lucrare care, pe măsură ce trece timpul, se adânceşte. Iar la Hodoş-Bodrog nu sunt numai sute de ani de rugăciune spusă de un grup de monahi, ci şi sute de ani de slujire zilnică a Sfintei Liturghii. Veacuri la rândul, aici s-au transformat pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. În fiecare zi, timp de sute de ani! Iar asta se simte. Nu numai de către mine, ci şi de către părinţii de aici sau de către cei care vin în pelerinaj. Se întâmplă uneori să avem drept oaspeţi pe monahii din Sfântul Munte Athos. Iar când intră în biserica veche, ne spun că se simt ca acasă! Eu îi înţeleg foarte bine, pentru că şi eu mă simt aici de parcă aş fi în Sfântul Munte (râde)."
"Doamne, dă-mi mie cancerul lor!"
Părintele Nestor Iovan, fostul stareţ al mânăstirii
- Aş spune că nu am fost doar atras de ceva. M-a şi împins ceva către mânăstire: puterea lui Dumnezeu! Cred că la început, El îi alege pe viitorii monahi, iar apoi Domnul aşteaptă, desigur, şi consimţământul lor. Eu am venit la mânăstire în urmă cu aproape zece ani şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să rămân aici, în obştea în care am venit pentru prima dată. De atras m-a atras căldura şi iubirea părinţilor, energia lor pozitivă, dumnezeiască, şi de aceea am venit aici şi nu altundeva. Când am intrat în obştea din Hodoş Bodrog, am întâlnit câţiva monahi în vârstă, printre care era şi părintele Nestor, fostul stareţ, dar şi câţiva părinţi tineri, de la care am învăţat chintesenţa vieţuirii monahale, care este dragostea. Dragostea este temelia a tot ce există. Pe ea se zideşte şi familia şi mânăstirea. Şi nu mă refer aici doar la dragostea omenească, pe care o cunoaştem, ci mai ales la cea dumnezeiască, de care vorbesc sfinţii. O astfel de dragoste te face să uiţi cu totul de tine. Am întâlnit părinţi care ajunseseră la o astfel de iubire. De pildă, un monah la care au venit familii cu copii bolnavi de cancer, iar părintele a îngenuncheat şi s-a rugat: "Doamne, dă-mi mie cancerul lor!" Copiii s-au vindecat în chip minunat, iar părintele s-a îmbolnăvit de cancer, dar nu imediat, ci după douăzeci de ani. În acest răstimp, a tămăduit mulţi alţi bolnavi. Acest fel de a iubi l-am întâlnit în mânăstire. Am cunoscut nişte oameni fenomenali, supra-oameni! De la ei am învăţat ceea ce nu se poate deprinde din cărţi: cum să laşi de la tine pentru celălalt, cum să rupi din tine pentru el, adică paşii spre marea iubire dumnezeiască, străduinţa de a avea o dragoste dumnezeiască pentru toţi oamenii, pentru că la început de drum nu o ai, doar te lupţi să o dobândeşti.
- Şi cum o dobândeşti?
- Prin rugăciune, pentru că rugăciunea este Dumnezeu însuşi care vorbeşte cu noi prin noi, iar dragoste autentică nu există în afara Lui. Când reuşeşti să te rogi neîncetat şi să te oferi celuilalt, să îl pui pe cel de lângă tine înaintea ta, atunci dobândeşti şi dragostea dumnezeiască. Bineînţeles, pentru aceasta trebuie să fii conştient şi de viaţa veşnică, o viaţă care începe însă din prezent, încă de aici.
Stareţ pe un sfert de veac
Mai tare ca timpul
"Ştiţi cum e - în toate vremile sunt şi buni şi răi. Unii spun că astăzi e mai puţină rugăciune, dar nu putem şti, pentru că rugăciunea este ceva foarte personal, o taină a fiecăruia. Poate că cei despre care credem că nu s-or rugat niciodată, să roagă mai mult ca noi. N-aş putea spune nici că acum îs mai mulţi oameni răi ca înainte, dar aş puté spune că astăzi îi o gónă mai mare după cele lumeşti. Iar cele lumeşti îs trecătóre şi atuncea, neputându-le omu ajunge totdeauna şi neavând un reazem în Dumnezeu, cade. Dacă îţi pui scopu în cele trecătoare ajungi la deznădejde sau depresie, cum le mai numim astăzi. Că pe cele trecătoare, omu niciodată nu le poate cuprinde deodată". Chipul părintelui Nestor, de om trecut prin viaţă şi greutăţi, ar fi aspru fără ochii albaştri care privesc parcă spre o altă lume şi fără lumina discretă a unui zâmbet cu care se însoţeşte mereu. Înţelepciunea sa, deprinsă în anii de rugăciune pentru sine şi lume, e ca apa proaspătă a unui izvor - nu are nimic prelucrat şi vine direct din adâncuri. "De aia trebe să avem mereu speranţă şi să ne punem nădejdea în Dumnezeu. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă, aşa ne învaţă Mântuitorul. Să îl căutăm pe Iisus, că el ne ajută întotdeauna. Dar trebe voinţă şi luptă, fiecare să se lupte cu el însuşi. Avem poruncile dumnezeieşti, să ne conducem după ele şi nu avem cum să rătăcim calea. Nu te, teme turmă mică, le spunea Iisus ucenicilor. Dacă ne vedem fiecare de smerenia lui, ajungem la aceeaşi concluzie: că depindem de Dumnezeu. Dacă ne respectăm şefii, cum să nu îl respectăm pe El, care este Tatăl şi Proniatorul nostru?".
- Părinte, cum îi învăţaţi pe ucenici să se ferească de răul şi urâtul lumii?
- Cu credinţă în Dumnezeu şi rugăciune. Rugăciune cât mai multă. Le zic să nu cerem la rugăciune lucruri trecătoare, ci lucruri veşnice, că sunt unii care să roagă pentru tot felul de răutăţi. Mergi să furi şi zici Doamne ajută! Nu! Să cerem ceea ce e în acord cu voia lui Dumnezeu şi atunci sigur El ne ajută! Şi să nu facem doar rugăciuni de cerere, ci şi de mulţumire. Sunt multe rugăciuni rânduite de sfinţi, pe care le găsim în Ceaslov sau Psaltire, dar e de preţ şi rugăciunea simplă, din inimă, cu cuvintele noastre sau cu cuvinte foarte puţine, spuse din adâncul sufletului: "Iisuse, miluieşte-mă! Doamne, ajută-mă!". Rugăciunea să fie convorbirea noastră firească cu Dumnezeu. Ceea ce simţim, ce avem în inimă, aia să Îi spunem Domnului. Să nu credem că există rugăciuni mai puternice şi rugăciuni mai slabe. Tăria rugăciunii este în simţirea ei. Dacă îi trăită îi puternică. Poţi să citeşti ore întregi cu mintea risipită, dar să spui la un moment dat doar "Doamne miluieşte!" şi alea două cuvinte să fie mai puternice decât ceasurile în care ai citit acatiste, dar cu mintea risipită. Totuşi, să nu ne deznădăjduim dacă mintea zboară mereu de la rugăciune, iar gândurile se risipesc. Zboară, apoi le aducem înapoi. Se întâmplă, că de aceea e omu om, să gândească. Doar că mintea trebe dirijată. Să înlocuim mereu gândul rău cu unul bun. E foarte greu să înlături din minte un gând rău. Doar dacă pui unu bun în locul lui.
- Părinte Nestor, de-a lungul vieţii cine v-a învăţat paşii spre Dumnezeu? Cum i-aţi deprins?
- Păi, nu i-am învăţat nici acum. Mă străduiesc să învăţ. Şi asta o să fac cât oi trăi. Eu mă simt la început, deşi am 72 de ani. În fiecare moment încerc să pun început bun.
- Acesta este secretul vieţii împreună cu Dumnezeu?
- Apăi nu ştiu dacă îi secret, că îl ştie toată lumea!
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
