Acesta e al zecelea volum din seria de autor J.L. Borges de la Polirom. Majoritatea sunt traduse și îngrijite de cel mai bun specialist al nostru în opera scriitorului argentinian, prof. Andrei Ionescu, în ediții exemplare, astfel încât această figură emblematică a literaturii universale poate fi cunoscută cititorului român în toată complexitatea și splendoarea ei. Jorge Luis Borges (1899-1986) este unul dintre acei scriitori care au reușit pe parcursul sec. XX să schimbe imaginarul literar, într-o tentativă originală de a cuprinde Babelul lumii, rescriind în proprie manieră poveștile altora, bulversând "ideile primite de-a gata". Poliglot erudit, cu o cunoaștere aprofundată din pasiune a literaturilor europene și orientale, Borges avea o excepțională memorie creativă, o inteligență ce-i ducea imaginația până în metafizic și o știință a compoziției care construia simetrii, variații tematice, ecouri, coincidențe, contraste. Arhetipurile din opera lui - labirintul, timpul circular, biblioteca, moartea - vibrează idei subtile, devenind metafore ale condiției umane. Paradoxalul autor al "Cărții de nisip" era cosmopolit, dar și de o "argentinitate" esențială. Își iubea orașul natal, Buenos Aires, căruia îi frecventase și periferiile rău famate, îl pasiona argoul cuțitarilor creoli, autenticitatea manifestărilor acestor marginali duri, cu o etică specială a curajului și pentru care moartea era o prezență familiară. Cartea pe care vi-o recomand azi a apărut abia după 30 de ani de la moartea scriitorului, când au fost scoase la iveală casetele cu înregistrările celor patru conferințe despre tango, ținute de Borges în 1965. Transcrise, ele au alcătuit volumul adnotat meticulos de Martin Hadis și completat de traducător cu propriile note. Conferințele sunt instructive și delectabile nu doar pentru cunoscătorii operei borgesiene, care vor recunoaște aici paradisul pierdut al creolității lui, ci și pentru oricine vrea să știe mai mult despre originile a ceea ce a devenit un popular dans de societate, sfidând mode și timp. Borges pornește de la ideea că tangoul e primul clișeu ce ne vine în minte când e vorba de Argentina, alături eventual de gaucho, îmblânzitorul de cai. El situează apariția acestui dans pe la 1880, în saloanele caselor de toleranță din mahalalele orașului Buenos Aires, frecventate de cuțitari, proxeneți și femei de moravuri ușoare. Cuvântul tango, ca și milonga, alt dans din acest mediu, ar fi de origine africană. Practicat inițial de mardeiași cu "femei de viață, de plăceri" creole sau străine (aveau căutare franțuzoaicele dar și cele venite din Europa Centrală), cărora li s-au adăugat tinerii zurbagii de familie bună ce frecventau saloanele rău famate, tangoul exprima la început doar pasiune, emoții și bucurie, pe muzică de pian, vioară, flaut și corn. Mai târziu, acestor instrumente li s-a alăturat bandoneonul, o specie de acordeon. Tinerii aceia din familii bogate au dus cu ei dansul la Paris, unde a fost adoptat și de unde s-a răspândit în toată lumea, cu "figurile" lui caracteristice. Inițial "reptilă de lupanar", tangoul creol arțăgos al cuțitarilor a trecut în Europa, SUA, Japonia, de la bravadă la tristețe tânguitoare din amor, de la texte argotice nerușinate la versuri banale, devenind în cele din urmă un dans cuviincios. Cele patru conferințe, cu exemplificări live ale unui muzicant, își păstrează și transcrise oralitatea vie. Borges se adresează publicului, divaghează, povestește întâmplări proprii, amintiri, anecdote, scene la care a asistat, relatează discuții cu prieteni și - cum altfel - face referințe livrești. Ba chiar cântă el însuși sau recită versurile picante ale unor vechi tangouri. Toate astea ți-l aduc în casă pe virtuozul plin de pasiune, ironie și scepticism, care te ia cu el prin timp în acel 1965, când se adresa sălilor arhipline.