ANCHETĂ - Ce bucurii aşteptaţi de la iarnă?

Pe stradă, cu "Formula AS"

IOANA BREZEANU, 22 de ani, studentă
"Un ceai cu miere"

(Am întâlnit-o într-o ceainărie, chiar înainte de în­serare. Citea. Am întrebat-o ce înseamnă pentru ea bucuria iernii. A suflat în cana de ceai, a răs­puns.)
Cum începe bucuria?! Cu lucruri simple începe! Uite, cu ceaiul ăsta! Aburul aroma, ceaşca fier­binte. Mierea! Nu se poate fără miere! Iarna, ceaiul are cel mai bun gust. Dacă mai şi ninge, sea­ra, când se aprind felinarele, e per­fect. Poate o să râzi de mine, dar când ninge, mă pun la geam şi mă tot uit. Se face foarte linişte şi doar stau şi visez. Ţin minte o iarnă de acum câţiva ani, când a nins foarte tare în oraş, nu mai trecea nicio maşină, am plecat pe străzi, am ajuns la Gradina Botanică şi nu era ni­meni. Doar eu. Cred că nu m-am oprit din zâmbit. Zăpada îmi venea până la genunchi, mirosea a curat, nu era zgomot, era alb cât vedeai cu ochii. Mi-ar plăcea ca iarna asta să fie la fel. Iubesc iarna! Îmi plac hainele groase, fu­larul, căciula, încălţările grele... Îmi place până şi gerul, să ies din bloc la 7 dimineaţa, să trag aer în piept, pur şi simplu parcă te umpli de viaţă, respiri altfel. Şi ador mirosul de por­tocală! Cum vine decembrie, îmi cumpăr kilo­grame întregi şi umplu caloriferele de coji. Uite, am şi acum o bu­căţică în buzunar, o scot când şi când doar ca s-o miros. Îmi place să merg şi la pa­tinoar. Patinez de când eram mică, mama m-a în­văţat. Pentru mine e te­rapie curată, oricât aş fi de obosită sau de supă­rată, dacă merg acolo şi dau două ture, îmi revin imediat. Când ajung acasă, îmi fac un ceai din ăsta cu miere şi mă duc la sertarul meu secret. Scot de acolo cutiuţa muzicală. O am de la tata. Tata nu mai e. Învârt cheiţa şi o balerină mică începe să se ro­tească. Îmi cântă La vie en rose. Şi aştept să ningă. Nu ştiu ce să mai zic. Iarna e cel mai minunat anotimp.

ANASTASIA SAVU, 7 ani, elevă
"Îmi place cum miroase iarna"

(Am rugat-o pe bunica ei să-mi dea voie să stăm de vorbă. "Asta înseamnă că o să vorbesc în ziar?". I-am spus că da. "Buni, o să fiu vedetă", a zis fetiţa.)
Mie cel mai mult iarna îmi place cum miroase iarna. Iarna miroase a perdele curate. Şi mai îmi place că toţi copacii sunt curaţi şi numai porumbeii vin în ei şi mai îmi place că atunci când vine ză­pa­da, ea e foarte curată, până trec maşinile şi-o mur­dă­resc. Mie îmi place să fie zăpadă multă. Sau mă­car să se facă un pic de gheaţă şi să mă dau pe ea. Dar numai când sunt cu bunica, că ea mă lasă, mami mai mult mă ceartă, că pot să cad şi să mă lovesc. Anul ăsta doar un pic am putut să mă dau pe gheaţă, dimineaţa. Şi nu prea mult că tre­ceau oa­­meni şi îi încurcam. Şi nici om de ză­pa­da n-am făcut. Anul trecut am făcut doi. Şi îmi place şi că avem vacanţă până pe 13 ia­nua­rie. Eu cred că până atunci o să ningă şi o să fac trei oameni de zăpadă. Dar nu-mi place, de exemplu, că se întunecă de­vreme şi mi se face somn prea repede şi, uneori, dimineaţa, mă trezesc înaintea lui mami şi tati, uneori chiar şi la 5 jumate, nici nu e lumină atunci, dar eu pri­mul lucru mă duc la geam să văd dacă a nins. Şi-mi mai place că iarna beau mult lapte cu miere. Tati mi-a promis că, anul ăsta, dacă o să fie ză­padă, o să umflăm baloane colo­rate şi o să le le­găm de sanie; cred că, dacă tati o să aibă forţă des­tulă, când o să mă tragă repede re­pede, de la baloa­nele astea, sania o să-şi ia zbo­rul. Am văzut aşa în nişte desene, mai demult, dar Diana zice că e im­posibil. Nu ştii tu cine e Diana. Dar vreau şi eu să te întreb ceva: tu ţi-ai pus luminiţe în geam? Dacă îţi pui lumi­niţe în geam, înseamnă că-ţi place iarna.

ELENA STOICAN, 72 de ani, pensionară
"Să-mi văd băiatul în ţară"

(Am întâlnit-o la Gara de Nord, îşi lua rămas bun de la sora ei, se întorcea acasă, "la sat, mamă, în judeţul Pra­ho­va".)
Tare greu iarna, mamă, tare, tare greu. Sunt sin­gură, fac fo­cul cu lemne, gazele sunt scum­pe şi par­că nici nu mai au putere să încăl­zeas­­că, în fiecare an cum­păr vreo două-trei maşini de lemne şi încerc să fac eco­no­mie, să fiu sigură că ajung; anul trecut am făcut focul până în apri­­lie, greu, mamă, greu. La curte îngheaţă ţevile de apă, şi mâncarea la păsări îngheaţă. Trebuie să fac pârtie, să dau zăpada de pe acoperiş, să mă urc în pod după fân, să pun la ani­ma­le, nu e uşor la vârsta mea. Câteodată, chiar mă apucă aşa un gând, să vând aici şi să mă mut la bloc, simt aşa uneori nevoia să stau, să nu fac ni­mic, să văd şi eu cum e. Dar nu mă lasă bă­iatul meu, Mihai. E plecat în Ger­ma­nia de mult, lucrează şi el, şi familia. El e bucuria mea. Mă ajută, săracul, a trimis bani în toamnă şi am reparat acoperişul la casă, că asta-i casă veche, mamă, şi tot timpul mai apare o crăpătură la ea. Mă tot cheamă la el, acolo, dar îi spun că nu pot să vin. Nu pot! Ce să fac eu acolo?! Şi, uite, a dat Dum­nezeu şi în ianuarie a zis că vine în ţară. Asta-i bucuria mea! Să-l văd aici lângă mine, să-mi iau în braţe nepoţii, să le fac ceva de mâncare! Să mă ţină Dumnezeu sănătoasă, că, în rest, bucurie mai mare iarna asta n-o să fie!

VALENTIN IORDACHE, 41 de ani, taximetrist
"Faci un foc zdravăn, bei o ţuică fiartă..."

(Asculta Tom Jones în maşină, a dat vo­lumul mai tare, m-a întrebat dacă mă de­ran­jează, i-am spus că nu. Nu s-a oprit din vorbit.)
Domne, unu plus unu fac doi, să ştii că iar­na nu e aşa de rea cum se zice. Sigur, sunt belele multe, ăştia ramân mereu fără utilaje de deszăpezire, se uită la zapadă şi la polei ca viţelu' la poartă nouă, zici că n-au mai vă­zut aşa ceva în viaţa lor. Ce e la noi în trafic n-o să vezi în toată lumea asta! Păi, e iar­nă, domne, cum ai vrea să fie!? Ce, sun­tem în Africa să fie cald tot timpul?! Lasă, mai bine aşa, anotimpul să fie ano­timp. Uite, mie îmi place. Plec cu familia în con­ce­diu, la munte, mă dau cu sania, cu băieţii - am doi băieţi, unul de 9, altul de 12 - facem o ca­ze­mată, un om de ză­pa­dă, parcă dau şi eu în mintea lor, pe cuvânt. Dacă mă bucur?! Normal că mă bucur! Faci un foc zdra­văn, bei o ţuică fiartă... Păi, se compară asta cu ceva?! Uite, numai când mă gândesc şi simt cum trosneşte focul... E frumos şi iarna, domne, fru­mos... Şi hai să-ţi mai zic ceva.
Anul trecut, stăteam eu liniştit în maşină de di­mineaţă, chiaun de somn, îmi beam cafeaua. Şi nu zici că-mi des­chide cineva portiera şi, când mă uit, să-mi scape ca­feaua din mână! Moş Crăciun, pe cu­­vântul meu de onoare! Haine roşii, sac în spi­nare, fes d-ăla cu clopoţei, barbă albă, numa' renii lip­­seau, că în rest era picătură! I-am zis - că mai glu­mim şi noi, ce să facem - că la Po­lu' Nord nu merg, că n-am cau­ciucuri bune. Da' el cică, nu, nu acolo, mai a­proa­­pe, la mall-ul din Berceni. Ce am mai râs, vă daţi seama... Avea pro­bleme Mo­şul, îl supăra un pi­cior, îi tre­bu­iau bani de tra­ta­ment. L-am iertat pentru toate bomboa­nele amâ­râte, cu jeleu, pe care le-am găsit sub brad în co­pilărie. Şi acum, să ştiţi, puteţi să întrebaţi orice co­leg, că am ajuns vedetă la sediu: eu sunt Ior­dache, prietenul lui Moş Cră­ciun. Păi, cum să nu-mi placă mie iar­na?!

CONSTANTIN, 51 de ani, medic gastroenterolog
"Abia aştept să crap lemne!"

(Am intrat în vorbă cu el într-o librărie. Şi-a cerut scuze, mi-a spus că se grăbeşte, că nu are timp să-mi răspundă. Am insistat.)
Pentru mine, bucuria iernii e întotdeauna simplă şi nu are legătură cu oraşul. Cum am nişte zile li­bere, plec la ţară, cu familia, undeva în Gorj, la ca­sa părintească. Ai mei sunt sănătoşi şi încă în pu­tere, e mare lucru! Când ajung acolo, încerc să mă decuplez de la toată viaţa mea de Bucuresti, de la tot ritmul infernal al uzinei. Da, aşa numesc spi­talul: uzină. Cred că, dacă n-ar fi satul meu natal, mi-ar fi mult mai greu să fac faţă stresului. Firescul de acasă îmi prinde tare bine. Aş prescrie fiecărui om tratamentul ăsta. Aseară m-a sunat mama să-mi spună că au cumpărat încă o maşină de lemne. Abia aştept să pun mâna pe topor şi să crap nişte butuci mari! Să-i car, împreună cu tata, în magazie. Aşa, în linişte, bărbăteşte, fără să vorbim prea mult. Să bem o ţuică la sfârşit, mulţumiţi. Mama pune masa, povestim. Dimineaţa îmi place să mă trezesc de­vre­me, să o iau înaintea mamei, să fiu eu cel care mul­ge vacile. Nu ştiu dacă ai băut vreodată lapte proaspăt muls, chiar nu ştiu ce se compară cu asta. E cel mai curat gust! Iarna, pe frig, când trosneşte ză­pada. Şi laptele ăla cald, spumos, într-o ulcică veche de lut. Stau aşa şi mă tot uit cum se trezeşte satul la viaţă. Fumul de pe hornuri, cocoşii, câinii. Mai frumos de atât nu există. Cu asta încerc să-i deprind şi pe băieţii mei. Am încredere că se poate.