A primit-o de la Emilia, o copilă de opt ani, din Oradea, aflată în moarte cerebrală, după un accident. Minunea nu s-ar fi înfăptuit dacă mama fetiţei n-ar fi acceptat să doneze inima fiicei sale, pentru a salva un copil pe care nici nu-l cunoştea. Este un gest pe care puţine mame din lume l-ar face! Transplantul s-a realizat pe 4 decembrie, la Institutul de Boli Cardiovasculare şi Transplant din Târgu Mureş. Intervenţia a durat cinci ore şi jumătate şi a fost un succes. Marieta Ţurlică, mama puştiului care a primit inima fetiţei, are un mesaj cutremurător pentru femeia care a salvat viaţa copilului ei: "De astăzi, băiatul meu este şi al tău!". Am stat de vorbă cu Marieta la câteva zile după operaţia de transplant. Cu un ochi râdea, pentru şansa ce i-a fost dată fiului ei. Cu altul plângea, pentru mama care şi-a îngropat fetiţa. Când am sunat-o, tocmai îi spusese micuţului ei, Denis, a cui este inimioara cea nouă care îi bate în piept. Mărturia Marietei este o excepţională lecţie de omenie, echilibru sufletesc şi curaj!
"Simţeam că o să apară o minune şi pentru noi"
Se spune că Dumnezeu are grijă de oamenii buni, dar îi şi încearcă, tocmai pentru că îi iubeşte. Iar pe Marieta şi Denis i-a încercat greu. Mamă şi fiu, suferă, de când se ştiu, de aceeaşi boală: insuficienţă cardiacă gravă. În cazul ei, soluţia a fost un defibrilator. Pentru băieţel, în schimb, singura salvare era să primească o inimă nouă, pentru că a lui se putea opri oricând. Iar miracolul s-a împlinit după trei ani de aşteptare şi două şanse ratate. Imediat ce şi-a revenit după transplant, Denis a vrut să ştie de la cine a primit inimioara.
Marieta: "Astăzi i-am vorbit despre asta, i-am spus că acolo, la el în piept bate o inimioară de fetiţă, şi el s-a mirat: «De fetiţă?«. Şi i-am zis: «Da, mami! Mai ştii când eu îţi spuneam că mi-aş dori şi o fetiţă? Acum am şi fetiţă, şi băiat». Eu mi-am dorit şi o fetiţă, dar cum nu mai pot face copii, am zis că poate voi reuşi cândva să adopt una. Dar nu s-a putut. Şi îl mai alintam aşa, îi ziceam că e şi băiatul, şi fetiţa mea. Dacă până azi doar îl alintam, acum chiar pot să spun că aşa şi este, e şi băiatul, şi fetiţa mea. De astăzi, până la sfârşitul vieţii, va şti că acolo, înăuntrul lui, este şi o fetiţă."
Vestea că s-a găsit o inimioară pentru el i-a prins acasă, în satul Zebil, din Tulcea. Era o zi ca oricare alta. Marieta îşi aştepta soţul să se întoarcă de la lucru şi făcea mâncare, iar Denis se juca liniştit. Când a sunat telefonul. De la capătul celălalt al firului, medicul de la Târgu Mureş o anunţa pe Marieta că s-a găsit salvarea pentru copilul ei.
Marieta: "Ne aşteptam să ne sune, să apară ceva, am tot sperat... Când a auzit Denis, s-a bucurat foarte tare şi imediat a luat telefonul şi a început să împrăştie vestea peste tot: Am o inimă nouă! - chiar aşa a spus. El, de obicei, se uită la mine, aşteaptă să vadă expresia de pe faţa mea, ca să ştie cum să reacţioneze. Şi a văzut că mă bucur şi s-a bucurat şi el. El era conştient că asta e şansa lui! L-am pregătit pentru momentul ăsta foarte bine, dar în acelaşi timp, am încercat şi să-l fac să nu se gândească la aşa ceva."
O inimă aşteptată trei ani
Marieta: "Mult timp nu mai avea, boala era gravă. Am stat cu sufletul la gură aşteptând. Dar am încercat să nu ne gândim la asta, am încercat tot timpul să mascăm că este bolnav. Am vrut să se simtă un copil sănătos, un copil obişnuit, ca toţi ceilalţi. A mers o perioadă la şcoală, dar în ultima vreme nu s-a mai dus. Avea dureri în zona inimii şi în piept, în partea dreaptă, înţepături, simţea că nu are aer, trebuia să doarmă pe trei perne ca să aibă capul sus, trăgea foarte mult aer când respira, obosea destul de repede. Eu am ştiut tot timpul ce simte el, pentru că şi eu am aceeaşi boală. Am încercat să-l ajut să nu simtă că este un copil cu mari probleme. Era important să se gândească doar la copilărie, la joacă, la ce trebuie să se gândească un copil".
Două şanse ratate
Pentru Denis, au mai apărut două şanse de transplant, dar în niciun rând nu a fost să fie. Prima dată s-au răzgândit donatorii, iar a doua oară era răcit.
Marieta: "Nu am trăit disperare în niciun moment. Nu am vrut să ne pierdem, am încercat să fim echilibraţi. Am crezut tot timpul că, dacă este, este. Iar dacă nu este să fie, nu este să fie. Aşa am gândit-o eu pentru mine, dar nu i-am spus şi copilului. Lui i-am spus că Doamne-Doamne are şi pentru el ceva pus deoparte şi se va întâmpla într-o bună zi. Dacă El crede că va trebui, atunci va fi. Asta i-am spus atunci, la prima apariţie a inimii, când s-au răzgândit părinţii copilului - nu ştim de ce, că nu e voie să se dezvăluie astfel de lucruri. Atunci am fost sunată de medicii de la Târgu Mureş să-mi pregătesc bagajul. În secunda în care am închis telefonul, nu am apucat decât să iau geanta, că în maximum cinci minute am fost sunată din nou şi am fost anunţată că, din păcate, părinţii s-au răzgândit. Nu putem să judecăm aşa ceva, pentru că nimeni nu ştie ce este în sufletul părinţilor în momentul acela. Nici nu am putut să fiu supărată pentru faptul că am pierdut şansa. Am spus că aşa a fost să fie. A doua oară, când era răcit, am fost supărată pentru că am considerat că a fost vina mea.
Ei, dacă prima dată l-am încurajat eu pe el, a doua oară, când am pierdut a doua şansă, m-a încurajat el pe mine. De-asta, după pierderea a doua, am luat decizia de a-l ţine departe de persoane care au viruşi, am încercat să nu mai fie bolnav... Şi iată că de data asta am reuşit!
La noi nu au fost singurele momente grele, am avut mult mai multe. Când avea copilul trei luni şi a fost depistată boala, am fost chemaţi la spital şi ni s-a spus să ne luăm la revedere de la el. Au fost multe momente şi rele, şi bune. Acesta este însă unic şi minunat pentru noi. Eu am încercat mereu să-mi păstrez toate forţele, să fiu bine pentru el. Da, am plâns de-a lungul timpului, nu pot ză zic că nu, dar mereu am fost tare, pentru că am zis aşa: «Am făcut copilul, pentru el trăiesc, trebuie să-l văd mare, să-l văd că are viaţa lui, că este pe picioarele lui». Dar pentru mama Emiliei, fetiţa din pieptul căreia s-a luat inima care încă bătea, trebuie să fi fost îngrozitor de greu!"
"Acum, Emilia este la mine!"
Marieta: "Acum pot spune că Emilia este la mine. Pe mama ei o veghează din cer, dar acum este la mine şi o să am mare grijă de ea, foarte mare grijă! Când Denis a auzit ce s-a întâmplat, pentru că a vrut să ştie ce s-a întâmplat cu fetiţa, nu am putut să evit să-i spun, n-am avut cum. Şi a zis: «Ce păcat!». I-am spus: «Este foarte mare păcat, dar să ştii că asta nu s-a întâmplat din vina noastră. Noi nu ne-am fi dorit asta». Am spus că, dacă Dumnezeu consideră că el trebuie să rămână lângă mine, atunci aşa va fi. Şi a fost să fie.
Aş vrea s-o văd pe mama Emiliei, nu doar să-i vorbesc la telefon! Nu mă-ntrebaţi ce-aş vrea să-i spun, pentru că nu ştiu nici eu. Cum i-am zis mamei mele: «Cred că, dacă aş vedea-o în faţa mea, m-ar lăsa picioarele». Nu ştiu care ar fi reacţia niciuneia, nici a mea, nici a ei, dac-ar fi să ne vedem... Dacă mama Emiliei ar vrea să vină să-l vadă pe Denis, cu cea mai mare plăcere! Am s-o las să asculte inima fetiţei bătând în pieptul lui. Astăzi, eu am avut ocazia să pun mâna pe pieptul lui Denis, am simţit inima cum bate şi am simţit de parcă fi fost Emilia lângă mine. N-am cunoscut-o, dar a fost, aşa, un sentiment... n-aş putea să-l descriu. Întrebată de multe persoane ce-aş vrea să-i spun mamei Emiliei, ieri mi-a venit un lucru în minte: aş vrea să-i spun să nu considere că a plecat fata ei. Să considere că acum are trei fete şi un băiat. Băiatul meu este, clar, dacă ea va accepta, şi al ei. Cu cea mai mare plăcere spun asta. Deşi pentru mine copilul este lumina ochilor mei, am spus dintotdeauna că e al meu şi numai al meu. Dar acum nu am putut să fiu egoistă să gândesc aşa şi spun: Băiatul meu poate fi şi băiatul ei oricând. Oricând, de va vrea să-l vadă sau să-i simtă inimioara bătând, aş fi foarte bucuroasă să facă asta. Chiar m-aş bucura".
"Am spus povestea pentru ca lumea să înveţe ceva!"
Marieta: "Dacă aş fi putut face eu ce a făcut mama Emiliei? Da! Eu de ani buni m-am gândit la lucrul ăsta, ba chiar i-am şi spus medicului meu de familie că vreau ca, atunci când voi muri eu, dacă am vreun organ bun, să se doneze. Şi dacă băiatul meu, Doamne fereşte!, va fi să fie luat acolo sus, aş hotărî şi pentru el la fel. Probabil gândesc aşa, pentru că am sperat aşa de mult că va fi salvat şi Denis în felul acesta. Pe de-altă parte, îmi imaginez suferinţa cumplită a celor ce acceptă să facă un asemenea gest. Chiar nu ştiu cum a putut mama Emiliei să facă gestul acesta. Ce să zic? Îi mulţumesc în genunchi".
Un Crăciun fericit
Pentru că se apropie sărbătoarea sfântă a Crăciunului - pe care, dacă lucrurile vor decurge bine, ar putea-o petrece acasă - n-aveam cum să n-o întreb ce-şi doreşte Denis de la Moşul.
Marieta: "A cerut nişte jucărele şi i-am spus că Moşul o să-ncerce să facă rost. El deja ştie că Moşul suntem noi, părinţii, pentru că, acum doi ani, ne-au prins sărbătorile în spital, şi cum noi nu avem o situaţie materială nemaipomenită, ştiind că nu am posibilitatea să-i cumpăr ce vrea, mai întâi am plâns, fără să mă vadă el, după care a trebuit să merg şi să-i spun că Moşul, de fapt, sunt eu şi, din păcate, anul ăsta nu pot să-i cumpăr nimic. Nu am putut să tac şi să-l las aşa, cu speranţa, să se trezească din somn dimineaţa, să se uite şi să nu găsească nimic. Nici nu aş fi putut să-l mai privesc în ochi!... Dar Dumnezeu le îndreaptă pe toate. Anul ăsta, Moşul va veni mult, mult mai încărcat decât ne aşteptam!"
Notă: Prelevarea de organe de la copii se realizeză extrem de rar pretutindeni în lume, pentru că părinţii nu îşi dau acordul. Acesta este al doilea transplant cardiac la copii făcut în acest an la noi în ţară. În prezent, peste 100 de micuţi din România aşteaptă un donator care să le salveze viaţa.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
