A primit-o de la Emilia, o copilă de opt ani, din Oradea, aflată în moarte cerebrală, după un accident. Minunea nu s-ar fi înfăptuit dacă mama fetiței n-ar fi acceptat să doneze inima fiicei sale, pentru a salva un copil pe care nici nu-l cunoștea. Este un gest pe care puține mame din lume l-ar face! Transplantul s-a realizat pe 4 decembrie, la Institutul de Boli Cardiovasculare și Transplant din Târgu Mureș. Intervenția a durat cinci ore și jumătate și a fost un succes. Marieta Țurlică, mama puștiului care a primit inima fetiței, are un mesaj cutremurător pentru femeia care a salvat viața copilului ei: "De astăzi, băiatul meu este și al tău!". Am stat de vorbă cu Marieta la câteva zile după operația de transplant. Cu un ochi râdea, pentru șansa ce i-a fost dată fiului ei. Cu altul plângea, pentru mama care și-a îngropat fetița. Când am sunat-o, tocmai îi spusese micuțului ei, Denis, a cui este inimioara cea nouă care îi bate în piept. Mărturia Marietei este o excepțională lecție de omenie, echilibru sufletesc și curaj!
"Simțeam că o să apară o minune și pentru noi"
Se spune că Dumnezeu are grijă de oamenii buni, dar îi și încearcă, tocmai pentru că îi iubește. Iar pe Marieta și Denis i-a încercat greu. Mamă și fiu, suferă, de când se știu, de aceeași boală: insuficiență cardiacă gravă. În cazul ei, soluția a fost un defibrilator. Pentru băiețel, în schimb, singura salvare era să primească o inimă nouă, pentru că a lui se putea opri oricând. Iar miracolul s-a împlinit după trei ani de așteptare și două șanse ratate. Imediat ce și-a revenit după transplant, Denis a vrut să știe de la cine a primit inimioara.
Marieta: "Astăzi i-am vorbit despre asta, i-am spus că acolo, la el în piept bate o inimioară de fetiță, și el s-a mirat: «De fetiță?«. Și i-am zis: «Da, mami! Mai știi când eu îți spuneam că mi-aș dori și o fetiță? Acum am și fetiță, și băiat». Eu mi-am dorit și o fetiță, dar cum nu mai pot face copii, am zis că poate voi reuși cândva să adopt una. Dar nu s-a putut. Și îl mai alintam așa, îi ziceam că e și băiatul, și fetița mea. Dacă până azi doar îl alintam, acum chiar pot să spun că așa și este, e și băiatul, și fetița mea. De astăzi, până la sfârșitul vieții, va ști că acolo, înăuntrul lui, este și o fetiță."
Vestea că s-a găsit o inimioară pentru el i-a prins acasă, în satul Zebil, din Tulcea. Era o zi ca oricare alta. Marieta își aștepta soțul să se întoarcă de la lucru și făcea mâncare, iar Denis se juca liniștit. Când a sunat telefonul. De la capătul celălalt al firului, medicul de la Târgu Mureș o anunța pe Marieta că s-a găsit salvarea pentru copilul ei.
Marieta: "Ne așteptam să ne sune, să apară ceva, am tot sperat... Când a auzit Denis, s-a bucurat foarte tare și imediat a luat telefonul și a început să împrăștie vestea peste tot: Am o inimă nouă! - chiar așa a spus. El, de obicei, se uită la mine, așteaptă să vadă expresia de pe fața mea, ca să știe cum să reacționeze. Și a văzut că mă bucur și s-a bucurat și el. El era conștient că asta e șansa lui! L-am pregătit pentru momentul ăsta foarte bine, dar în același timp, am încercat și să-l fac să nu se gândească la așa ceva."
O inimă așteptată trei ani
Iar inima a venit exact la timp, au spus medicii și o știa prea bine și mama. Denis era de trei ani pe lista de așteptare, când s-a întâmplat miracolul.
Marieta: "Mult timp nu mai avea, boala era gravă. Am stat cu sufletul la gură așteptând. Dar am încercat să nu ne gândim la asta, am încercat tot timpul să mascăm că este bolnav. Am vrut să se simtă un copil sănătos, un copil obișnuit, ca toți ceilalți. A mers o perioadă la școală, dar în ultima vreme nu s-a mai dus. Avea dureri în zona inimii și în piept, în partea dreaptă, înțepături, simțea că nu are aer, trebuia să doarmă pe trei perne ca să aibă capul sus, trăgea foarte mult aer când respira, obosea destul de repede. Eu am știut tot timpul ce simte el, pentru că și eu am aceeași boală. Am încercat să-l ajut să nu simtă că este un copil cu mari probleme. Era important să se gândească doar la copilărie, la joacă, la ce trebuie să se gândească un copil".
Două șanse ratate
Pentru Denis, au mai apărut două șanse de transplant, dar în niciun rând nu a fost să fie. Prima dată s-au răzgândit donatorii, iar a doua oară era răcit.
Marieta: "Nu am trăit disperare în niciun moment. Nu am vrut să ne pierdem, am încercat să fim echilibrați. Am crezut tot timpul că, dacă este, este. Iar dacă nu este să fie, nu este să fie. Așa am gândit-o eu pentru mine, dar nu i-am spus și copilului. Lui i-am spus că Doamne-Doamne are și pentru el ceva pus deoparte și se va întâmpla într-o bună zi. Dacă El crede că va trebui, atunci va fi. Asta i-am spus atunci, la prima apariție a inimii, când s-au răzgândit părinții copilului - nu știm de ce, că nu e voie să se dezvăluie astfel de lucruri. Atunci am fost sunată de medicii de la Târgu Mureș să-mi pregătesc bagajul. În secunda în care am închis telefonul, nu am apucat decât să iau geanta, că în maximum cinci minute am fost sunată din nou și am fost anunțată că, din păcate, părinții s-au răzgândit. Nu putem să judecăm așa ceva, pentru că nimeni nu știe ce este în sufletul părinților în momentul acela. Nici nu am putut să fiu supărată pentru faptul că am pierdut șansa. Am spus că așa a fost să fie. A doua oară, când era răcit, am fost supărată pentru că am considerat că a fost vina mea.
Ei, dacă prima dată l-am încurajat eu pe el, a doua oară, când am pierdut a doua șansă, m-a încurajat el pe mine. De-asta, după pierderea a doua, am luat decizia de a-l ține departe de persoane care au viruși, am încercat să nu mai fie bolnav... Și iată că de data asta am reușit!
La noi nu au fost singurele momente grele, am avut mult mai multe. Când avea copilul trei luni și a fost depistată boala, am fost chemați la spital și ni s-a spus să ne luăm la revedere de la el. Au fost multe momente și rele, și bune. Acesta este însă unic și minunat pentru noi. Eu am încercat mereu să-mi păstrez toate forțele, să fiu bine pentru el. Da, am plâns de-a lungul timpului, nu pot ză zic că nu, dar mereu am fost tare, pentru că am zis așa: «Am făcut copilul, pentru el trăiesc, trebuie să-l văd mare, să-l văd că are viața lui, că este pe picioarele lui». Dar pentru mama Emiliei, fetița din pieptul căreia s-a luat inima care încă bătea, trebuie să fi fost îngrozitor de greu!"
"Acum, Emilia este la mine!"
Mama Emiliei mai are două fete, de 10 și 17 ani. Le crește singură, dintr-un venit de 1.200 de lei pe lună, într-o locuință socială din Oradea. De parcă n-ar fi avut, și așa, destule greutăți, pe 29 noiembrie, viața i-a dat cea mai grea lovitură pe care o mamă o poate primi: mezina ei, Emilia, a fost lovită de o mașină, în timp ce traversa strada prin loc nepermis. Se grăbea să ajungă acasă, din parc, unde fusese cu sora ei cu doi ani mai mare. N-a mai ajuns. A fost dusă de urgență, în comă, la spital. Și, cu toate eforturile medicilor, nu și-a mai revenit. Pe 4 decembrie, a intrat în moarte cerebrală. Medicii din Oradea i-au dat tinerei femei vestea îngrozitoare și, în același timp, i-au cerut să facă un gest de jertfă supraomenesc: să doneze organele puiului ei pentru ca alt copil să trăiască. Îngenuncheată de durere, a găsit totuși puterea de a spune Da! Medicii au prelevat doar inima și plămânii, singurele care nu au fost zdrobite în accident. Plămânii au fost duși, cu un avion, la clinica AKH din Viena, pentru a salva alte vieți, iar inima a fost trimisă la spitalul din Târgu Mureș, unde i-a fost transplantată lui Denis, băiețelul Marietei.
Marieta: "Acum pot spune că Emilia este la mine. Pe mama ei o veghează din cer, dar acum este la mine și o să am mare grijă de ea, foarte mare grijă! Când Denis a auzit ce s-a întâmplat, pentru că a vrut să știe ce s-a întâmplat cu fetița, nu am putut să evit să-i spun, n-am avut cum. Și a zis: «Ce păcat!». I-am spus: «Este foarte mare păcat, dar să știi că asta nu s-a întâmplat din vina noastră. Noi nu ne-am fi dorit asta». Am spus că, dacă Dumnezeu consideră că el trebuie să rămână lângă mine, atunci așa va fi. Și a fost să fie.
Aș vrea s-o văd pe mama Emiliei, nu doar să-i vorbesc la telefon! Nu mă-ntrebați ce-aș vrea să-i spun, pentru că nu știu nici eu. Cum i-am zis mamei mele: «Cred că, dacă aș vedea-o în fața mea, m-ar lăsa picioarele». Nu știu care ar fi reacția niciuneia, nici a mea, nici a ei, dac-ar fi să ne vedem... Dacă mama Emiliei ar vrea să vină să-l vadă pe Denis, cu cea mai mare plăcere! Am s-o las să asculte inima fetiței bătând în pieptul lui. Astăzi, eu am avut ocazia să pun mâna pe pieptul lui Denis, am simțit inima cum bate și am simțit de parcă fi fost Emilia lângă mine. N-am cunoscut-o, dar a fost, așa, un sentiment... n-aș putea să-l descriu. Întrebată de multe persoane ce-aș vrea să-i spun mamei Emiliei, ieri mi-a venit un lucru în minte: aș vrea să-i spun să nu considere că a plecat fata ei. Să considere că acum are trei fete și un băiat. Băiatul meu este, clar, dacă ea va accepta, și al ei. Cu cea mai mare plăcere spun asta. Deși pentru mine copilul este lumina ochilor mei, am spus dintotdeauna că e al meu și numai al meu. Dar acum nu am putut să fiu egoistă să gândesc așa și spun: Băiatul meu poate fi și băiatul ei oricând. Oricând, de va vrea să-l vadă sau să-i simtă inimioara bătând, aș fi foarte bucuroasă să facă asta. Chiar m-aș bucura".
"Am spus povestea pentru ca lumea să învețe ceva!"
Pentru Marieta, nu a fost ușor să-și spună povestea. Ba chiar mi-a mărturisit că și-ar fi dorit să rămână în anonimat. A convins-o însă unul dintre medicii care i-au salvat fiul, care i-a explicat că oamenii trebuie să afle cât de important este să își dea acordul pentru donarea de organe. Și cine putea oare înțelege acest lucru mai bine decât ea?
Marieta: "Dacă aș fi putut face eu ce a făcut mama Emiliei? Da! Eu de ani buni m-am gândit la lucrul ăsta, ba chiar i-am și spus medicului meu de familie că vreau ca, atunci când voi muri eu, dacă am vreun organ bun, să se doneze. Și dacă băiatul meu, Doamne ferește!, va fi să fie luat acolo sus, aș hotărî și pentru el la fel. Probabil gândesc așa, pentru că am sperat așa de mult că va fi salvat și Denis în felul acesta. Pe de-altă parte, îmi imaginez suferința cumplită a celor ce acceptă să facă un asemenea gest. Chiar nu știu cum a putut mama Emiliei să facă gestul acesta. Ce să zic? Îi mulțumesc în genunchi".
Un Crăciun fericit
Pentru că se apropie sărbătoarea sfântă a Crăciunului - pe care, dacă lucrurile vor decurge bine, ar putea-o petrece acasă - n-aveam cum să n-o întreb ce-și dorește Denis de la Moșul.
Marieta: "A cerut niște jucărele și i-am spus că Moșul o să-ncerce să facă rost. El deja știe că Moșul suntem noi, părinții, pentru că, acum doi ani, ne-au prins sărbătorile în spital, și cum noi nu avem o situație materială nemaipomenită, știind că nu am posibilitatea să-i cumpăr ce vrea, mai întâi am plâns, fără să mă vadă el, după care a trebuit să merg și să-i spun că Moșul, de fapt, sunt eu și, din păcate, anul ăsta nu pot să-i cumpăr nimic. Nu am putut să tac și să-l las așa, cu speranța, să se trezească din somn dimineața, să se uite și să nu găsească nimic. Nici nu aș fi putut să-l mai privesc în ochi!... Dar Dumnezeu le îndreaptă pe toate. Anul ăsta, Moșul va veni mult, mult mai încărcat decât ne așteptam!"
Notă: Prelevarea de organe de la copii se realizeză extrem de rar pretutindeni în lume, pentru că părinții nu își dau acordul. Acesta este al doilea transplant cardiac la copii făcut în acest an la noi în țară. În prezent, peste 100 de micuți din România așteaptă un donator care să le salveze viața.