Centenarul, la un moment de cumpănă

La o sută de ani de la naşterea sa, România modernă se prezintă ca un stat fragil, asaltat de duşmani interni şi externi, fracturat cultural în "provincialisme" şi ideologii opuse, polarizat social profund şi depopulat în urma emi­grării masive a celor mai profesioniste şi harnice resurse uma­­ne ale ei.

În loc să fie o sărbătoare a unităţii şi o ex­pu­nere a ener­giilor creatoare ale ţării, Centenarul s-a vă­dit a fi, mai degrabă, un moment de cumpănă, o nostal­gi­că reme­mo­rare a eroilor care i-au făcut posibilă exis­tenţa, figuri cu adevărat mari în raport cu politicienii care o conduc astăzi. Cum s-a ajuns la această situaţie? În 1918, la sfârşitul cum­plitului carnagiu care a fost Primul Război Mondial, Ro­mâ­nia a avut "no­rocul" să scape din strân­soa­rea imperiilor ce o în­con­jurau, a avut şi voinţa de a-şi reuni fiii din provinciile dominate până atunci de puteri străine sub o singură coroană naţională. Sacrificiile şi dificultăţile au fost uriaşe, dar România interbelică, de­mocratică şi liberă, o pornise pe ca­lea cea bună, a aşezării statalităţii naţionale unitare şi a afir­mă­rii unei identităţi culturale proprii. "Norocul" din 1918 nu a durat însă prea mult, contextul european post-Ver­sailles, plin de frus­trările şi aspiraţiile revanşarde ale în­vin­şilor, dar şi de vocaţia imperialistă a comunismului "interna­ţio­nalist" instalat în Rusia sovietică, punându-i României la în­do­ială unitatea teritorială şi chiar existenţa statală. În preaj­ma celui de-al doilea Război Mondial, România a fost sfâr­tecată de pretenţiile superputerilor momentului, după ce extremismele politice au fragilizat-o interior. Ocupaţia so­vie­tică, consec­ven­tă înfrângerii din război, a instaurat co­munismul, un re­gim total străin spiritului poporului ro­mân şi aspiraţiilor culturale ale naţiunii de curând consti­tuite. Eroii-fondatori au fost închişi şi martirizaţi, elitele culturale au fost lichidate, iar cetăţeanul de rând a fost transformat în cetăţean-asistat, incapabil să gândească pe cont propriu sau să aibă iniţiativă. Cele patru decenii de co­munism au repre­zentat o stază a naţiei, "marile reali­zări" (care, probabil, s-ar fi produs ori­cum, mai armonios şi mai firesc, într-o naţiu­ne liberă) pre­su­punând costuri umane şi materiale uriaşe. Mo­mentul 1989 a reprezentat, din această perspectivă, închi­de­rea unei pa­ranteze de "băl­tire", în evoluţia naţiunii ro­mâ­nilor şi re­naşterea spe­ranţei că "proiectul" din 1918 va fi reluat.
România post-comunistă avea sarcina istorică a re­luă­rii, aproape de la 0, a procesului de sudare culturală şi eco­nomică a naţiunii, de reintegrare a provinciilor pier­dute după al doilea Război Mondial (Basarabia şi Bu­co­vina) şi de de­mocratizare a societăţii îngheţate ierarhic de aşa-zisul egalitarism comunist. Prăbuşirea URSS-ului şi bunăvoinţa Occidentului (vinovat de cedarea, la Yalta, a estului Europei sub dominaţia "imperiului roşu") fă­ceau posibilă atingerea acestor obiective, oricât de dificil şi costisitor ar fi fost demersul. În 1990, entuziasmul ro­mâ­nilor basarabeni din artificiala Republică Moldova, dar şi defensiva Rusiei post­sovietice au făcut să apară un moment propice pentru reîncorporarea în ţara-mamă a teritoriului dintre Prut şi Nistru, răpit de două ori (1812, 1940) de "marele prieten" de la Răsărit. Ar fi trebuit, pen­tru asta, ca noii guvernanţi de la Bucureşti să se ridice la înălţimea înaintaşilor lor din 1918, să aibă curajul şi spi­ritul de sacrificiu al acestora. "Norocul" care a favo­ri­zat Ro­mânia Mare a fost însă pierdut. "Moştenitorii co­munismului" erau, în 1990, mai preocupaţi de asigurarea puterii de curând dobândite şi de realizarea unei "tran­ziţii" favorabile propriei lor bunăstări. Neaplicarea "punc­tului 8" al Proclamaţiei de la Timişoara a societăţii civile şi lipsa oricărui alt tip de lustraţie au făcut ca struc­tu­rile funcţionale ale administraţiei statului să fie con­fiscate de foştii reprezentanţi (din partid şi poliţia poli­tică) ai "ciumei roşii", care numai la binele ţării nu s-au gândit. România a fost împărţită într-o serie de "feude", pe care "baronii" noii puteri şi le-au dorit cât mai izolate între ele, pentru a le stăpâni mai bine. Primirea României în NATO şi UE, organizaţii ce garantează graniţele, chiar ciuntite, cum au ieşit de ultimul Război Mondial, ale ţării, s-a datorat mai puţin democraţiei româneşti, vrută de conducătorii "socia­lişti" de după Ceauşescu drept una "originală", şi mai mult poziţiei geostrategice a ţării şi po­tenţialului ei uman, cel mai mare din estul european, după cel al Poloniei. Dacă Rusia nu ar fi fost, în acel mo­ment, în criză, probabil că "succe­sorii" nu ar fi consimţit la această "integrare". Pentru politi­cienii proveniţi din fostul PCR, ideal ar fi fost ca România să fie absolut independentă, ca nimeni să nu se amestece în "treburile ei interne", adică - altfel spus - în treburile lor.
Admiterea în NATO şi UE a presupus alinierea la re­gu­lile şi normele acestora şi adaptarea structurilor statului român la principiul echilibrului între puteri, specific de­mo­craţiilor consolidate. Pentru casta politică de la Bucu­reşti, independenţa Justiţiei era însă primejdioasă pentru că, aplicată corect, aceasta ar fi amendat marile afaceri care au distrus economia ţării şi "corupţia înaltă" care le-a făcut posibile. Ura politicienilor români împotriva Par­chetului General, a DNA, DIICOT, ANI şi a celorlalte orga­nizaţii ale "puterii judecătoreşti" provine din acest atri­but pe care, sub comunişti, Justiţia nu-l mai avea. Co­rupţia înalţilor demnitari şi, în consecinţă, a subordo­na­ţilor lor, a exclus dezvoltarea unei infrastructuri capabile să reunifice economic şi cultural ţara, să şteargă diferen­ţele economice între "provinciile istorice" şi să favori­ze­ze sisteme de sănătate şi învăţământ performante. Atâta timp cât România nu are un cadastru naţional (care să cla­rifice regimul proprietăţii) şi o reţea de autostrăzi şi căi ferate (care să permită circulaţia rapidă a mărfurilor şi ideilor pe tot teritoriul), evoluţia ei spre fixarea idea­lului identitar din 1918 este primejduită. Vrând să su­pună Justiţia pentru asigurarea propriei lor impunităţi (şi păstrarea "roadelor" câştigate prin corupţie), liderii penali ai partidelor aflate la guvernare au ales să ignore legislaţia europeană şi principiile democratice ale UE, purtând - chiar şi în anul Centenarului - o luptă acerbă cu statul de drept. În locul unor monumente care să celebreze evenimentele de acum o sută de ani, ei vor să ofere "cadou" poporului român, prin forţarea echilibrului instituţional al statului, o "lege a amnistiei şi graţierii" care, albindu-i, le dă posibilitatea să o ia de la capăt... Trist dar adevărat: motivul aniversării celor o sută de ani de la Marea Unire a fost grav alterat.