Istoria ne arată că a trăit între anii 270-343 d.Hr. şi a luat parte, ca sfânt părinte, la Sinodul de la Niceea, primul conciliu ecumenic al Bisericii Creştine (anul 325). Întreaga avere a donat-o săracilor, şi poate că din cauza asta, oamenii cred că vine şi astăzi la geamurile caselor în care se află copii şi lasă daruri sau snopuri de nuieluşe. Întreaga avere a donat-o săracilor. Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu se arată niciodată. Nici eu, nici sora mea, Maria, nu l-am văzut în copilărie. Ştiu doar că mama ne aducea crengi de măr şi le punea lângă icoane, aşteptând să înflorească până la Anul Nou. Din ele făceam sorcove, cu care uram Pluguşorul, în prima zi din ianuarie. Copiii neascultători se rugau ca până pe 31 decembrie, şi crengile lor să înflorească, semn de iertare a neascultării faţă de părinţi. Nu a fost cazul niciodată ca mama să ne ameninţe cu nuiaua, fiindcă noi eram cuminţi şi credincioşi. Pentru noi, pregătirea primirii dăruitorului ceresc era simplă, dar plină de emoţie. Nu mai rămânea nici o gheată murdară în tindă. Ştergeam geamurile, ştergeam icoana cea mare a Maicii Domnului cu Pruncul, dar şi icoanele lui Moş Nicolae, din fiecare cameră; ne spălam în albia de lemn şi rânduiam zecile de ghivece cu muşcate de pe pridvor. Până la miezul nopţii, stăteam cu ochii pe fereastră, să-l vedem o clipă pe Moş Nicolae, cel aşezat în icoană, în partea dreaptă a Domnului. De multe ori ningea, nu se vedea nimic, iar în nopţile senine, cu toate că cerurile se deschideau, nu reuşeam să prindem clipita aceea magică. În toată Oltenia, nu numai în Gorj, s-a păstrat obiceiul ca tinerele familii să-i mulţumească Sfântului Nicolae, pe 6 decembrie, prin pregătirea unei mese cu mâncăruri de post, la care se adunau toate rudele. Ne bucuram mult, fiindcă unchii, mătuşile şi ceilalţi meseni ne aduceau, fiecare după suflet şi buzunar, o mulţime de daruri. Mama Torica, bunica, era înţeleapta satului. De la ea am aflat ţările şi oraşele prin care treceau Moş Nicolae şi Moş Crăciun. Îl chemam şi pe părintele Gărăiacu, să binecuvânteze masa şi casa. Era praznicul de post, cu dezlegare la peşte, după cum, la Vinerea Mare (14 octombrie), era praznicul de dulce. Bunicii mei, Ion şi Ioana, veneau, prin părinţi, de peste munţi, din Mărginimea Sibiului, şi ne povesteau istorii creştine din Ardeal. Aşa am aflat că Sfântul Nicolae a fost deţinut în temniţă, alături de alţi creştini ai vremii. Norocul a venit de la sfântul Constantin cel Mare, împăratul romanilor, care a poruncit să fie eliberaţi din temniţă, toţi. Cu gândul la Iisus Hristos şi la toţi sfinţii, după 6 decembrie rămâneam cuminţi şi vrednici, aşteptând Crăciunul - sărbătoarea darurilor aşezate sub brazi, câte o ciocolată, bomboane, dar mai ales haine şi încălţări noi. Ştiam cum va fi vremea: dacă nu ningea în ziua de Moş Nicolae, iarna era lungă, semn că Moşul a întinerit şi nu-şi mai scutură barba.
Moş Nicolae
Prin tradiţie, în noptea de 5 spre 6 decembrie ne gândim, cu drag, la Moş Nicolae, cel care, cu darurile sale modeste, deschide poarta către sărbătoarea mare a Crăciunului.
Istoria ne arată că a trăit între anii 270-343 d.Hr. şi a luat parte, ca sfânt părinte, la Sinodul de la Niceea, primul conciliu ecumenic al Bisericii Creştine (anul 325). Întreaga avere a donat-o săracilor, şi poate că din cauza asta, oamenii cred că vine şi astăzi la geamurile caselor în care se află copii şi lasă daruri sau snopuri de nuieluşe. Întreaga avere a donat-o săracilor. Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu se arată niciodată. Nici eu, nici sora mea, Maria, nu l-am văzut în copilărie. Ştiu doar că mama ne aducea crengi de măr şi le punea lângă icoane, aşteptând să înflorească până la Anul Nou. Din ele făceam sorcove, cu care uram Pluguşorul, în prima zi din ianuarie. Copiii neascultători se rugau ca până pe 31 decembrie, şi crengile lor să înflorească, semn de iertare a neascultării faţă de părinţi. Nu a fost cazul niciodată ca mama să ne ameninţe cu nuiaua, fiindcă noi eram cuminţi şi credincioşi. Pentru noi, pregătirea primirii dăruitorului ceresc era simplă, dar plină de emoţie. Nu mai rămânea nici o gheată murdară în tindă. Ştergeam geamurile, ştergeam icoana cea mare a Maicii Domnului cu Pruncul, dar şi icoanele lui Moş Nicolae, din fiecare cameră; ne spălam în albia de lemn şi rânduiam zecile de ghivece cu muşcate de pe pridvor. Până la miezul nopţii, stăteam cu ochii pe fereastră, să-l vedem o clipă pe Moş Nicolae, cel aşezat în icoană, în partea dreaptă a Domnului. De multe ori ningea, nu se vedea nimic, iar în nopţile senine, cu toate că cerurile se deschideau, nu reuşeam să prindem clipita aceea magică. În toată Oltenia, nu numai în Gorj, s-a păstrat obiceiul ca tinerele familii să-i mulţumească Sfântului Nicolae, pe 6 decembrie, prin pregătirea unei mese cu mâncăruri de post, la care se adunau toate rudele. Ne bucuram mult, fiindcă unchii, mătuşile şi ceilalţi meseni ne aduceau, fiecare după suflet şi buzunar, o mulţime de daruri. Mama Torica, bunica, era înţeleapta satului. De la ea am aflat ţările şi oraşele prin care treceau Moş Nicolae şi Moş Crăciun. Îl chemam şi pe părintele Gărăiacu, să binecuvânteze masa şi casa. Era praznicul de post, cu dezlegare la peşte, după cum, la Vinerea Mare (14 octombrie), era praznicul de dulce. Bunicii mei, Ion şi Ioana, veneau, prin părinţi, de peste munţi, din Mărginimea Sibiului, şi ne povesteau istorii creştine din Ardeal. Aşa am aflat că Sfântul Nicolae a fost deţinut în temniţă, alături de alţi creştini ai vremii. Norocul a venit de la sfântul Constantin cel Mare, împăratul romanilor, care a poruncit să fie eliberaţi din temniţă, toţi. Cu gândul la Iisus Hristos şi la toţi sfinţii, după 6 decembrie rămâneam cuminţi şi vrednici, aşteptând Crăciunul - sărbătoarea darurilor aşezate sub brazi, câte o ciocolată, bomboane, dar mai ales haine şi încălţări noi. Ştiam cum va fi vremea: dacă nu ningea în ziua de Moş Nicolae, iarna era lungă, semn că Moşul a întinerit şi nu-şi mai scutură barba.
Istoria ne arată că a trăit între anii 270-343 d.Hr. şi a luat parte, ca sfânt părinte, la Sinodul de la Niceea, primul conciliu ecumenic al Bisericii Creştine (anul 325). Întreaga avere a donat-o săracilor, şi poate că din cauza asta, oamenii cred că vine şi astăzi la geamurile caselor în care se află copii şi lasă daruri sau snopuri de nuieluşe. Întreaga avere a donat-o săracilor. Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu se arată niciodată. Nici eu, nici sora mea, Maria, nu l-am văzut în copilărie. Ştiu doar că mama ne aducea crengi de măr şi le punea lângă icoane, aşteptând să înflorească până la Anul Nou. Din ele făceam sorcove, cu care uram Pluguşorul, în prima zi din ianuarie. Copiii neascultători se rugau ca până pe 31 decembrie, şi crengile lor să înflorească, semn de iertare a neascultării faţă de părinţi. Nu a fost cazul niciodată ca mama să ne ameninţe cu nuiaua, fiindcă noi eram cuminţi şi credincioşi. Pentru noi, pregătirea primirii dăruitorului ceresc era simplă, dar plină de emoţie. Nu mai rămânea nici o gheată murdară în tindă. Ştergeam geamurile, ştergeam icoana cea mare a Maicii Domnului cu Pruncul, dar şi icoanele lui Moş Nicolae, din fiecare cameră; ne spălam în albia de lemn şi rânduiam zecile de ghivece cu muşcate de pe pridvor. Până la miezul nopţii, stăteam cu ochii pe fereastră, să-l vedem o clipă pe Moş Nicolae, cel aşezat în icoană, în partea dreaptă a Domnului. De multe ori ningea, nu se vedea nimic, iar în nopţile senine, cu toate că cerurile se deschideau, nu reuşeam să prindem clipita aceea magică. În toată Oltenia, nu numai în Gorj, s-a păstrat obiceiul ca tinerele familii să-i mulţumească Sfântului Nicolae, pe 6 decembrie, prin pregătirea unei mese cu mâncăruri de post, la care se adunau toate rudele. Ne bucuram mult, fiindcă unchii, mătuşile şi ceilalţi meseni ne aduceau, fiecare după suflet şi buzunar, o mulţime de daruri. Mama Torica, bunica, era înţeleapta satului. De la ea am aflat ţările şi oraşele prin care treceau Moş Nicolae şi Moş Crăciun. Îl chemam şi pe părintele Gărăiacu, să binecuvânteze masa şi casa. Era praznicul de post, cu dezlegare la peşte, după cum, la Vinerea Mare (14 octombrie), era praznicul de dulce. Bunicii mei, Ion şi Ioana, veneau, prin părinţi, de peste munţi, din Mărginimea Sibiului, şi ne povesteau istorii creştine din Ardeal. Aşa am aflat că Sfântul Nicolae a fost deţinut în temniţă, alături de alţi creştini ai vremii. Norocul a venit de la sfântul Constantin cel Mare, împăratul romanilor, care a poruncit să fie eliberaţi din temniţă, toţi. Cu gândul la Iisus Hristos şi la toţi sfinţii, după 6 decembrie rămâneam cuminţi şi vrednici, aşteptând Crăciunul - sărbătoarea darurilor aşezate sub brazi, câte o ciocolată, bomboane, dar mai ales haine şi încălţări noi. Ştiam cum va fi vremea: dacă nu ningea în ziua de Moş Nicolae, iarna era lungă, semn că Moşul a întinerit şi nu-şi mai scutură barba.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
