În loc să fie o sărbătoare a unității și o expunere a energiilor creatoare ale țării, Centenarul s-a vădit a fi, mai degrabă, un moment de cumpănă, o nostalgică rememorare a eroilor care i-au făcut posibilă existența, figuri cu adevărat mari în raport cu politicienii care o conduc astăzi. Cum s-a ajuns la această situație? În 1918, la sfârșitul cumplitului carnagiu care a fost Primul Război Mondial, România a avut "norocul" să scape din strânsoarea imperiilor ce o înconjurau, a avut și voința de a-și reuni fiii din provinciile dominate până atunci de puteri străine sub o singură coroană națională. Sacrificiile și dificultățile au fost uriașe, dar România interbelică, democratică și liberă, o pornise pe calea cea bună, a așezării statalității naționale unitare și a afirmării unei identități culturale proprii. "Norocul" din 1918 nu a durat însă prea mult, contextul european post-Versailles, plin de frustrările și aspirațiile revanșarde ale învinșilor, dar și de vocația imperialistă a comunismului "internaționalist" instalat în Rusia sovietică, punându-i României la îndoială unitatea teritorială și chiar existența statală. În preajma celui de-al doilea Război Mondial, România a fost sfârtecată de pretențiile superputerilor momentului, după ce extremismele politice au fragilizat-o interior. Ocupația sovietică, consecventă înfrângerii din război, a instaurat comunismul, un regim total străin spiritului poporului român și aspirațiilor culturale ale națiunii de curând constituite. Eroii-fondatori au fost închiși și martirizați, elitele culturale au fost lichidate, iar cetățeanul de rând a fost transformat în cetățean-asistat, incapabil să gândească pe cont propriu sau să aibă inițiativă. Cele patru decenii de comunism au reprezentat o stază a nației, "marile realizări" (care, probabil, s-ar fi produs oricum, mai armonios și mai firesc, într-o națiune liberă) presupunând costuri umane și materiale uriașe. Momentul 1989 a reprezentat, din această perspectivă, închiderea unei paranteze de "băltire", în evoluția națiunii românilor și renașterea speranței că "proiectul" din 1918 va fi reluat.
România post-comunistă avea sarcina istorică a reluării, aproape de la 0, a procesului de sudare culturală și economică a națiunii, de reintegrare a provinciilor pierdute după al doilea Război Mondial (Basarabia și Bucovina) și de democratizare a societății înghețate ierarhic de așa-zisul egalitarism comunist. Prăbușirea URSS-ului și bunăvoința Occidentului (vinovat de cedarea, la Yalta, a estului Europei sub dominația "imperiului roșu") făceau posibilă atingerea acestor obiective, oricât de dificil și costisitor ar fi fost demersul. În 1990, entuziasmul românilor basarabeni din artificiala Republică Moldova, dar și defensiva Rusiei postsovietice au făcut să apară un moment propice pentru reîncorporarea în țara-mamă a teritoriului dintre Prut și Nistru, răpit de două ori (1812, 1940) de "marele prieten" de la Răsărit. Ar fi trebuit, pentru asta, ca noii guvernanți de la București să se ridice la înălțimea înaintașilor lor din 1918, să aibă curajul și spiritul de sacrificiu al acestora. "Norocul" care a favorizat România Mare a fost însă pierdut. "Moștenitorii comunismului" erau, în 1990, mai preocupați de asigurarea puterii de curând dobândite și de realizarea unei "tranziții" favorabile propriei lor bunăstări. Neaplicarea "punctului 8" al Proclamației de la Timișoara a societății civile și lipsa oricărui alt tip de lustrație au făcut ca structurile funcționale ale administrației statului să fie confiscate de foștii reprezentanți (din partid și poliția politică) ai "ciumei roșii", care numai la binele țării nu s-au gândit. România a fost împărțită într-o serie de "feude", pe care "baronii" noii puteri și le-au dorit cât mai izolate între ele, pentru a le stăpâni mai bine. Primirea României în NATO și UE, organizații ce garantează granițele, chiar ciuntite, cum au ieșit de ultimul Război Mondial, ale țării, s-a datorat mai puțin democrației românești, vrută de conducătorii "socialiști" de după Ceaușescu drept una "originală", și mai mult poziției geostrategice a țării și potențialului ei uman, cel mai mare din estul european, după cel al Poloniei. Dacă Rusia nu ar fi fost, în acel moment, în criză, probabil că "succesorii" nu ar fi consimțit la această "integrare". Pentru politicienii proveniți din fostul PCR, ideal ar fi fost ca România să fie absolut independentă, ca nimeni să nu se amestece în "treburile ei interne", adică - altfel spus - în treburile lor.
Admiterea în NATO și UE a presupus alinierea la regulile și normele acestora și adaptarea structurilor statului român la principiul echilibrului între puteri, specific democrațiilor consolidate. Pentru casta politică de la București, independența Justiției era însă primejdioasă pentru că, aplicată corect, aceasta ar fi amendat marile afaceri care au distrus economia țării și "corupția înaltă" care le-a făcut posibile. Ura politicienilor români împotriva Parchetului General, a DNA, DIICOT, ANI și a celorlalte organizații ale "puterii judecătorești" provine din acest atribut pe care, sub comuniști, Justiția nu-l mai avea. Corupția înalților demnitari și, în consecință, a subordonaților lor, a exclus dezvoltarea unei infrastructuri capabile să reunifice economic și cultural țara, să șteargă diferențele economice între "provinciile istorice" și să favorizeze sisteme de sănătate și învățământ performante. Atâta timp cât România nu are un cadastru național (care să clarifice regimul proprietății) și o rețea de autostrăzi și căi ferate (care să permită circulația rapidă a mărfurilor și ideilor pe tot teritoriul), evoluția ei spre fixarea idealului identitar din 1918 este primejduită. Vrând să supună Justiția pentru asigurarea propriei lor impunități (și păstrarea "roadelor" câștigate prin corupție), liderii penali ai partidelor aflate la guvernare au ales să ignore legislația europeană și principiile democratice ale UE, purtând - chiar și în anul Centenarului - o luptă acerbă cu statul de drept. În locul unor monumente care să celebreze evenimentele de acum o sută de ani, ei vor să ofere "cadou" poporului român, prin forțarea echilibrului instituțional al statului, o "lege a amnistiei și grațierii" care, albindu-i, le dă posibilitatea să o ia de la capăt... Trist dar adevărat: motivul aniversării celor o sută de ani de la Marea Unire a fost grav alterat.