Ne mai despart două săptămâni de Marea Unire de la 1918. În harababura care ţine loc de organizare, ne-am gândit că o recapitulare a celui mai mare eveniment din existenţa României moderne le-ar fi de folos tuturor. Cu prisosinţă, cititorilor noştri tineri, care se întâlnesc tot mai rar cu istoria în şcoli.
"Superbele nume ale Marii Uniri"
- Pornim cu o întrebare simplă, al cărei răspuns este destul de puţin cunoscut în ziua de azi: cine a făcut Marea Unire, d-le Lechinţan?
- Unirea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, a fost înfăptuită de o pleiadă de oameni cu staturi profesionale, intelectuale, morale şi politice impresionante, cu studii la universităţi din Occident. Ei au fost miracolul care a stat la baza Marii Uniri. Iuliu Maniu, spre exemplu, a fost cel mai idolatrizat român din Transilvania, încă dinainte de Marea Unire, până prin anii '60 ai secolului al XX-lea, când unul ca el, o personalitate de prim rang a istoriei românilor, a făcut închisoare pentru iubirea de ţară. Lista acestor oameni drepţi şi integri continuă cu: Octavian Goga, George Pop de Băseşti ("badea George"), Octavian Tăslăuanu, Vasile Lucaciu, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Hossu, Miron Cristea, regele Ferdinand, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voievod, Ghiţă Pop, Aurel Lazăr de la Oradea, Aurel Vlad de la Orăştie, Onisifor Ghibu, Theodor Mihali, George Moroianu, Simion Mândrescu, Ioan Fluieraş, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Silviu Dragomir, Victor Deleu, Emil Haţieganu, Andrei Bârseanu, Caius Brediceanu, Mihai Popovici, Valeriu Branişte, Roman Ciorogariu, generalul Traian Moşoiu, generalul Ion Boieriu, Nicolae Filipescu, Vasile Stoica, Nicolae Colan, Amos Frâncu ş.a. Toate aceste nume superbe ale Marii Uniri au fost ocultate în spaţiul public, în deşertul de dictatură comunistă.
"Îţi vine să plângi citind marile publicaţii interbelice, câtă spiritualitate înaltă avea România atunci"
- Este momentul să ne întrebăm: ce au câştigat românii, în special cei din Transilvania, prin Marea Unire?
- În primul rând, cu toţii am câştigat o uriaşă eliberare a românilor transilvăneni de sub jugul etnic al statului maghiar, care submina şi otrăvea cu şovinism orice pas al lor spre libertate, demnitate şi afirmare socială şi naţională. Recunosc acest fapt de opresiune statală fără limite chiar şi istorici maghiari serioşi, şi fenomenul stârnea revolta chiar şi a marilor oameni de cultură ai Europei civilizate. Am câştigat apoi o Românie, în perioada interbelică, de o frumuseţe de-a dreptul miraculoasă, pe picior de egalitate cu marile state civilizate ale Europei. N-a curs lapte şi miere atunci peste tot, din punct de vedere material, dar s-au afirmat nişte valori uluitoare pe plan spiritual, şi aceste valori susţineau viaţa de stat, nicidecum nonvalorile. Îţi vine să plângi citind marile publicaţii interbelice: câtă demnitate şi normalitate degajă, câtă spiritualitate înaltă avea România atunci, cât de ocrotit te simţeai într-o astfel de ţară, unde trăiau şi scriau, preocupaţi de binele naţional, un Cioran, un Eliade, un Lucian Blaga, un Iorga, Camil Petrescu, Rebreanu, Nae Ionescu, Agârbiceanu, Nichifor Crainic, Onisifor Ghibu, Stelian Popescu, Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan şi alţii, ca să exemplific doar cu câţiva dintre "directorii de opinie" din presa vremii. Am câştigat o Românie normală, cu politicieni valoroşi: Iuliu Maniu, I.I. C. Brătianu, Nicolae Titulescu, Alexandru Vaida-Voevod, I. G. Duca, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Armand Călinescu, Pan Halippa, Ion Nistor, Constantin Argetoianu şi mulţi alţii. Am câştigat marile universităţi de la Cluj, Cernăuţi, Chişinău, care era şi timpul să se transforme în focare de cultură românească. Am câştigat o Cultură, în perioada interbelică, demnă de cea a naţiunilor civilizate ale Europei. Am câştigat accederea românilor în oraşe, faptă firească, europeană, care secol după secol a fost interzisă. Fenomenul acesta a fost un act de dreptate istorică, aşa cum a fost şi accederea maghiarilor în Budapesta (în Buda erau, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, 76% germani!), cu deosebirea că maghiarii din România şi-au menţinut naţionalitatea, pe când germanii din Budapesta au dispărut total prin maghiarizare.
"E o mare frustrare a românilor ca, în plină democraţie, să vadă că nu pot accede oamenii merituoşi la conducerea politică a ţării"
- Tot simplu ne putem întreba, împreună cu elevii din şcolile în care a fost eliminată istoria, din cauza ignoranţei politice actuale: ce am pierdut de la Marea Unire încoace, în secolul pe care îl aniversăm?
- În afara teritoriilor pierdute, am pierdut o Românie adevărată, România interbelică. Acest tragic fapt s-a petrecut din cauza comunismului care a secat ţara de normalitate, de personalităţi, de continuitate socială şi politică. De aproape 30 de ani, tot încercăm să ne recuperăm din mers acea Românie pierdută. I-am pierdut apoi pe marii oameni politici şi de cultură interbelici, făuritori ai Marii Uniri, întemniţaţi la Sighet, Aiud şi prin alte închisori de ştergere a identităţii naţionale, dictate de "aliatul" sovietic. S-a stins pe veci lumina în celulele lor. Am pierdut ocazia de a ne forma, în cei 50 de ani de comunism, personalităţi politice veritabile. Din această cauză e plină astăzi România de imitatori politici, cu o constituţie politică (şi intelectuală) atât de şubredă, pe care-i manevrează orice şiret ajuns în vârful piramidei. E o mare frustrare a românilor ca, în plină democraţie, să vadă că nu pot accede oamenii merituoşi la conducerea politică a ţării. I-am pierdut pe oamenii cu har în posturi de stat şi am "câştigat" aproape numai "funcţionari". Am pierdut încrederea în clasa politică şi implicit în stima de sine. Am pierdut comuniunea cu fraţii români din Basarabia, pentru reunire. Rezistenţa anti-românească de peste Prut este alimentată de Rusia (cu Armata a IV-a de ocupaţie, în Transnistria), care încă ne influenţează negativ istoria şi destinul naţional. Dar am pierdut şi averi uriaşe. Fundaţia Gojdu şi tezaurul României de la Moscova reprezintă o traumă continuă pentru români. Am pierdut continuitatea în respectul pentru proprietate, care înseamnă continuitate în cărţile funciare întocmite, de fapt reînnoite, în 1939. Astăzi, înregistrarea proprietăţii în cărţi funciare este aproape nulă. Am pierdut practica de constituire a Senatului şi Camerei Deputaţilor şi din senatori şi din deputaţi de drept, care erau rectori de universităţi şi mari oameni de cultură. Astăzi, Parlamentul este format doar din "aleşi", puşi în faţă pe liste de partid, la mica înţelegere. Lipsa de personalităţi din parlament este dezolantă; de aceea, în popor instituţia Parlamentului este pe treptele cele mai de jos ale încrederii. Am pierdut şi caracterul de normalitate a vieţii Justiţiei.
- În această "neagră" analiză, ne întrebăm aproape cu spaimă: a mai rămas ceva din spiritul şi entuziasmul Marii Uniri?
- În mod surprinzător, în Transilvania, unde cunosc mai bine lucrurile, sufletul românesc din timpul Marii Uniri mai dăinuie, viu, în popor. Examenul îl dau manifestările dedicate Centenarului din acest an, venite "de jos". Am văzut şi pe reţele de socializare că numeroşi, extrem de numeroşi tineri ţin la neamul lor, şi nu numai cu ocazia manifestărilor sportive, ci şi când este jignită de cineva naţiunea română. Sunt unii care-şi exprimă îngrijorarea că, dacă tinerii noştri sunt "absorbiţi" şi "cumpăraţi" de multinaţionale, se leapădă de neamul lor. Cred că este o îngrijorare absurdă. Legăturile cu limba, cu familia şi istoria sunt extrem de puternice. Românii plecaţi în străinătate îşi iubesc şi mai dramatic ţara.
"Am înviat. Suntem şi vom fi!"
- Aţi vorbit de personalităţile care au înfăptuit Marea Unire. Dar oare "poporul", lumea satelor româneşti, cum a participat la marele eveniment al Unirii?
- 1 Decembrie 1918 a fost momentul de graţie, când părea că "a răsărit nu un soare, ci toţi sorii secolelor trecute". S-a revărsat spre Alba Iulia "cel mai curat suflet al unui popor", pentru a-şi clădi, de astă dată cu propria-i voinţă, statutul unei vieţi democratice şi libere, pentru a "jura credinţă civilizaţiei umane" şi pentru a înlătura orice privilegiu şi exclusivism etnic în cârmuirea politică a ţării lor. Ziarul "Drapelul" de la Lugoj scria: "Am înviat! Suntem şi vom fi! De aci înainte este depus prezentul şi viitorul nostru în mâinile noastre". O voinţă de nestăvilit a hotărât ştergerea pentru vecie a "veacurilor de avânt zdrobit şi de speranţe împiedecate" (N. Iorga). Spre Alba Iulia se îndreptau, din toate colţurile Transilvaniei, cea umilită de atâtea secole nedrepte, coloane de români îmbrăcaţi în cele mai frumoase straie pe care femeile românce le-au ţesut cu suflet şi artă, din generaţie în generaţie. Era "la Alba Iulia-n cetate" o mare de oameni, ţărani coborând de la Iza, din Maramureş, şi din Apşele de peste Tisa, până la Timiş şi Cerna, din Apusenii lui Iancu, din Crişana, din ţinutul Năsăudului, din Ţara Oltului (Ţara Făgăraşului) şi Braşov, de pe Mureş şi Târnave, din Orăştie, din ţinuturile someşene, din Satu Mare, Arad, Zarand, Beiuş, Haţeg, Lugoj, Caransebeş, Ţara Bârsei, din Mărginimea Sibiului, din ţinutul Pădurenilor, din cel al Huniazilor, din Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc, din Câmpia Ardealului, din zona Clujului şi a Turzii, din Valea Gurghiului şi a Beicii, din Ţara Silvaniei, din ţinutul Bistriţei etc. Atunci a fost văzut acolo "cel mai frumos tablou din istoria unui neam de ţărani". "Niciun neam nu a dovedit maturitatea perfectă şi iubirea de neam pe care a dovedit-o la 1918 poporul român", spunea Vasile Goldiş. Conştiinţa naţională ajunsese la apogeu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
