Ne mai despart două săptămâni de Marea Unire de la 1918. În harababura care ține loc de organizare, ne-am gândit că o recapitulare a celui mai mare eveniment din existența României moderne le-ar fi de folos tuturor. Cu prisosință, cititorilor noștri tineri, care se întâlnesc tot mai rar cu istoria în școli.
"Superbele nume ale Marii Uniri"
- Pornim cu o întrebare simplă, al cărei răspuns este destul de puțin cunoscut în ziua de azi: cine a făcut Marea Unire, d-le Lechințan?
- Unirea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, a fost înfăptuită de o pleiadă de oameni cu staturi profesionale, intelectuale, morale și politice impresionante, cu studii la universități din Occident. Ei au fost miracolul care a stat la baza Marii Uniri. Iuliu Maniu, spre exemplu, a fost cel mai idolatrizat român din Transilvania, încă dinainte de Marea Unire, până prin anii '60 ai secolului al XX-lea, când unul ca el, o personalitate de prim rang a istoriei românilor, a făcut închisoare pentru iubirea de țară. Lista acestor oameni drepți și integri continuă cu: Octavian Goga, George Pop de Băsești ("badea George"), Octavian Tăslăuanu, Vasile Lucaciu, Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Iuliu Hossu, Miron Cristea, regele Ferdinand, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voievod, Ghiță Pop, Aurel Lazăr de la Oradea, Aurel Vlad de la Orăștie, Onisifor Ghibu, Theodor Mihali, George Moroianu, Simion Mândrescu, Ioan Fluieraș, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Silviu Dragomir, Victor Deleu, Emil Hațieganu, Andrei Bârseanu, Caius Brediceanu, Mihai Popovici, Valeriu Braniște, Roman Ciorogariu, generalul Traian Moșoiu, generalul Ion Boieriu, Nicolae Filipescu, Vasile Stoica, Nicolae Colan, Amos Frâncu ș.a. Toate aceste nume superbe ale Marii Uniri au fost ocultate în spațiul public, în deșertul de dictatură comunistă.
"Îți vine să plângi citind marile publicații interbelice, câtă spiritualitate înaltă avea România atunci"
- Este momentul să ne întrebăm: ce au câștigat românii, în special cei din Transilvania, prin Marea Unire?
- În primul rând, cu toții am câștigat o uriașă eliberare a românilor transilvăneni de sub jugul etnic al statului maghiar, care submina și otrăvea cu șovinism orice pas al lor spre libertate, demnitate și afirmare socială și națională. Recunosc acest fapt de opresiune statală fără limite chiar și istorici maghiari serioși, și fenomenul stârnea revolta chiar și a marilor oameni de cultură ai Europei civilizate. Am câștigat apoi o Românie, în perioada interbelică, de o frumusețe de-a dreptul miraculoasă, pe picior de egalitate cu marile state civilizate ale Europei. N-a curs lapte și miere atunci peste tot, din punct de vedere material, dar s-au afirmat niște valori uluitoare pe plan spiritual, și aceste valori susțineau viața de stat, nicidecum nonvalorile. Îți vine să plângi citind marile publicații interbelice: câtă demnitate și normalitate degajă, câtă spiritualitate înaltă avea România atunci, cât de ocrotit te simțeai într-o astfel de țară, unde trăiau și scriau, preocupați de binele național, un Cioran, un Eliade, un Lucian Blaga, un Iorga, Camil Petrescu, Rebreanu, Nae Ionescu, Agârbiceanu, Nichifor Crainic, Onisifor Ghibu, Stelian Popescu, Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan și alții, ca să exemplific doar cu câțiva dintre "directorii de opinie" din presa vremii. Am câștigat o Românie normală, cu politicieni valoroși: Iuliu Maniu, I.I. C. Brătianu, Nicolae Titulescu, Alexandru Vaida-Voevod, I. G. Duca, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Armand Călinescu, Pan Halippa, Ion Nistor, Constantin Argetoianu și mulți alții. Am câștigat marile universități de la Cluj, Cernăuți, Chișinău, care era și timpul să se transforme în focare de cultură românească. Am câștigat o Cultură, în perioada interbelică, demnă de cea a națiunilor civilizate ale Europei. Am câștigat accederea românilor în orașe, faptă firească, europeană, care secol după secol a fost interzisă. Fenomenul acesta a fost un act de dreptate istorică, așa cum a fost și accederea maghiarilor în Budapesta (în Buda erau, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, 76% germani!), cu deosebirea că maghiarii din România și-au menținut naționalitatea, pe când germanii din Budapesta au dispărut total prin maghiarizare.
"E o mare frustrare a românilor ca, în plină democrație, să vadă că nu pot accede oamenii merituoși la conducerea politică a țării"
- Tot simplu ne putem întreba, împreună cu elevii din școlile în care a fost eliminată istoria, din cauza ignoranței politice actuale: ce am pierdut de la Marea Unire încoace, în secolul pe care îl aniversăm?
- În afara teritoriilor pierdute, am pierdut o Românie adevărată, România interbelică. Acest tragic fapt s-a petrecut din cauza comunismului care a secat țara de normalitate, de personalități, de continuitate socială și politică. De aproape 30 de ani, tot încercăm să ne recuperăm din mers acea Românie pierdută. I-am pierdut apoi pe marii oameni politici și de cultură interbelici, făuritori ai Marii Uniri, întemnițați la Sighet, Aiud și prin alte închisori de ștergere a identității naționale, dictate de "aliatul" sovietic. S-a stins pe veci lumina în celulele lor. Am pierdut ocazia de a ne forma, în cei 50 de ani de comunism, personalități politice veritabile. Din această cauză e plină astăzi România de imitatori politici, cu o constituție politică (și intelectuală) atât de șubredă, pe care-i manevrează orice șiret ajuns în vârful piramidei. E o mare frustrare a românilor ca, în plină democrație, să vadă că nu pot accede oamenii merituoși la conducerea politică a țării. I-am pierdut pe oamenii cu har în posturi de stat și am "câștigat" aproape numai "funcționari". Am pierdut încrederea în clasa politică și implicit în stima de sine. Am pierdut comuniunea cu frații români din Basarabia, pentru reunire. Rezistența anti-românească de peste Prut este alimentată de Rusia (cu Armata a IV-a de ocupație, în Transnistria), care încă ne influențează negativ istoria și destinul național. Dar am pierdut și averi uriașe. Fundația Gojdu și tezaurul României de la Moscova reprezintă o traumă continuă pentru români. Am pierdut continuitatea în respectul pentru proprietate, care înseamnă continuitate în cărțile funciare întocmite, de fapt reînnoite, în 1939. Astăzi, înregistrarea proprietății în cărți funciare este aproape nulă. Am pierdut practica de constituire a Senatului și Camerei Deputaților și din senatori și din deputați de drept, care erau rectori de universități și mari oameni de cultură. Astăzi, Parlamentul este format doar din "aleși", puși în față pe liste de partid, la mica înțelegere. Lipsa de personalități din parlament este dezolantă; de aceea, în popor instituția Parlamentului este pe treptele cele mai de jos ale încrederii. Am pierdut și caracterul de normalitate a vieții Justiției.
- În această "neagră" analiză, ne întrebăm aproape cu spaimă: a mai rămas ceva din spiritul și entuziasmul Marii Uniri?
- În mod surprinzător, în Transilvania, unde cunosc mai bine lucrurile, sufletul românesc din timpul Marii Uniri mai dăinuie, viu, în popor. Examenul îl dau manifestările dedicate Centenarului din acest an, venite "de jos". Am văzut și pe rețele de socializare că numeroși, extrem de numeroși tineri țin la neamul lor, și nu numai cu ocazia manifestărilor sportive, ci și când este jignită de cineva națiunea română. Sunt unii care-și exprimă îngrijorarea că, dacă tinerii noștri sunt "absorbiți" și "cumpărați" de multinaționale, se leapădă de neamul lor. Cred că este o îngrijorare absurdă. Legăturile cu limba, cu familia și istoria sunt extrem de puternice. Românii plecați în străinătate își iubesc și mai dramatic țara.
"Am înviat. Suntem și vom fi!"
- Ați vorbit de personalitățile care au înfăptuit Marea Unire. Dar oare "poporul", lumea satelor românești, cum a participat la marele eveniment al Unirii?
- 1 Decembrie 1918 a fost momentul de grație, când părea că "a răsărit nu un soare, ci toți sorii secolelor trecute". S-a revărsat spre Alba Iulia "cel mai curat suflet al unui popor", pentru a-și clădi, de astă dată cu propria-i voință, statutul unei vieți democratice și libere, pentru a "jura credință civilizației umane" și pentru a înlătura orice privilegiu și exclusivism etnic în cârmuirea politică a țării lor. Ziarul "Drapelul" de la Lugoj scria: "Am înviat! Suntem și vom fi! De aci înainte este depus prezentul și viitorul nostru în mâinile noastre". O voință de nestăvilit a hotărât ștergerea pentru vecie a "veacurilor de avânt zdrobit și de speranțe împiedecate" (N. Iorga). Spre Alba Iulia se îndreptau, din toate colțurile Transilvaniei, cea umilită de atâtea secole nedrepte, coloane de români îmbrăcați în cele mai frumoase straie pe care femeile românce le-au țesut cu suflet și artă, din generație în generație. Era "la Alba Iulia-n cetate" o mare de oameni, țărani coborând de la Iza, din Maramureș, și din Apșele de peste Tisa, până la Timiș și Cerna, din Apusenii lui Iancu, din Crișana, din ținutul Năsăudului, din Țara Oltului (Țara Făgărașului) și Brașov, de pe Mureș și Târnave, din Orăștie, din ținuturile someșene, din Satu Mare, Arad, Zarand, Beiuș, Hațeg, Lugoj, Caransebeș, Țara Bârsei, din Mărginimea Sibiului, din ținutul Pădurenilor, din cel al Huniazilor, din Trei Scaune, Odorhei și Ciuc, din Câmpia Ardealului, din zona Clujului și a Turzii, din Valea Gurghiului și a Beicii, din Țara Silvaniei, din ținutul Bistriței etc. Atunci a fost văzut acolo "cel mai frumos tablou din istoria unui neam de țărani". "Niciun neam nu a dovedit maturitatea perfectă și iubirea de neam pe care a dovedit-o la 1918 poporul român", spunea Vasile Goldiș. Conștiința națională ajunsese la apogeu.