O răceală puternică mă ţintuise la pat câteva săptămâni. Şi, în timp ce în jurul meu era numai tristeţe, dintr-odată, o mare bucurie avea să risipească totul. Unei rude îndepărtate, dintr-un sat vecin, îi venise ideea - o idee care nu avea nicio legătură cu boala mea - să-mi trimită în dar o jucărie vie - cea mai frumoasă jucărie pe care am primit-o vreodată: o mieluţă brumărie, cu o fundă mare, roz, la gât. Am luat-o în braţe, m-am încălzit la blăniţa ei moale. Ea m-a privit cu blândeţe, şi cu botişorul catifelat şi umed mi-a atins faţa palidă de suferinţă, în semn de sărut. Ca prin farmec, m-am făcut sănătoasă tun. De-atunci, nu s-a mai dezlipit de mine decât noaptea, când era obligată să doarmă afară. I-am spus Mica. Îi plăcea s-o chem, să mergem împreună în grădina casei, să pască iarbă verde, proaspătă, să bea apă din izvor, să zburde, să alergăm împreună până la pierderea respiraţiei. Aşa era Mica, draga mea mieluţă.
Mergeam împreună peste tot. Mă trimitea mama să cumpăr ceva de la magazin, Mica era cu mine. Când mă pierdea pentru puţină vreme, zbiera de nu se mai înţelegea nimeni cu ea.
A venit toamna, a început şcoala. Ce să fac, mieluţa nu mă părăsea o clipă?! Părinţii erau necăjiţi, începuse să-i deranjeze dependenţa totală a mieluţei de mine. În prima zi de şcoală, Mica a stat închisă într-o încăpere, unde, deşi avea cele trebuincioase traiului, n-a pus gura pe nimic. O ţinea într-un zbierat continuu de dorul meu. Am hotărât s-o iau şi pe ea la şcoală. Să fi văzut atunci bucurie! Toţi copiii, care mai de care, voiau să o ia în braţe, s-o mângâie, să-şi lipească obrazul de blana ei, să alerge împreună, să se ascundă şi s-o determine pe Mica să-i caute. Dar ea dorea mai mult prezenţa mea. Când intra domnul învăţător în clasă, Mica stătea cuminte afară, până la următoarea recreaţie. A venit vacanţa! Se făcuse mare; ca s-o obişnuiască cu modul ei de viaţă firesc şi natural, părinţii au hotărât să o dea la o stână să stea printre oi. Numai că biata mieluţă, care - deşi devenise mioară - continua să poarte funda roz, era altfel crescută: cu mângâieri, cu alintări, cu dragoste. Aşa că a fugit de la stâna de oi, unde fusese surghiunită, la vreo 8 km de casă. A fugit o dată, de două ori, până când, în urma bătăilor primite de la ciobani, a înţeles biata de ea că trebuie să rămână acolo. A stat până toamna târziu, până a venit bruma, apoi zăpada. Ciobanii au plecat cu turma la iernat, iar Mica a venit acasă. Credeam că m-a uitat. Da' de unde? În momentul când am ieşit din casă şi mi-a auzit glasul, a venit lângă mine, s-a culcat la picioarele mele şi nu mă lăsa să plec de lângă ea. Am mângâiat-o, am sărutat-o pe cap, pe botişorul ei frumos. M-a privit în ochi, dar privirea ei nu mai era cea de altădată. Părea resemnată, împăcată cu noua ei situaţie. La plecarea la şcoală, mă conducea doar cu o uitătură tristă, melancolică. Aşa ne despărţeam zi de zi, fără să bănuiesc cât de mare era durerea care o cuprinsese.
În primăvară, până să dea colţul ierbii, Mica s-a îmbolnăvit. Nu se mai bucura aşa de mult când ne revedeam, iar la despărţire, părea indiferentă. N-am să uit niciodată ziua aceea, când am venit de la şcoală acasă şi Mica, culcată pe un mal de iarbă, mi-a aruncat acea privire tristă, ultima, în semn de rămas bun.
MARIANA B. - Bucureşti (Antologie AS)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
