Jos, pădurea e de fier și de aramă. În curând, doar glasul viscolelor va șuiera peste ea. Drumul spre Târsa, satul cel mai înalt din Munții Șureanu, se îngustează, șerpuiește, urcă tot mai abrupt. Apoi se pierde în cețuri. Stihiile toamnei. Nu mai știu dacă sunt sus sau jos, dacă nu cumva am trecut de pădure către tărâmul de dincolo. Înaintez încet, prin poarta de ceață, către lumea aflată deasupra lumii. Și, deodată, pâcla albă se rupe și mă aruncă deasupra norilor. Sunt în podișul Luncanilor, pe vârful munților vechilor daci! E frig, dar soarele de toamnă strălucește încă puternic. Melancolia și tristețea câmpiei s-au preschimbat aici într-o explozie de culori solare. Ogrăzile largi încă vibrează de bogăția rodului. Ciudat! În așezarea aceasta din vârf de munte este atâta viață și bucurie încât ce e viu pare aici înzecit. Viață peste viață.
Tărâmul solomonarilor
Stătea nemișcat, sprijinit de gard, cu pălăriuța lui mică și verde pusă pe o parte. Cine știe de când aștepta acolo, uitându-se cum cețurile se agățau prin merii grădinilor.
- Fain la noi? m-a întrebat. Am tresărit, de parcă o voce de om nu avea ce să caute în spectacolul gigantic al toamnei.
- Fain! Foarte fain, am răspuns.
- Mai ai vederea bună sau îți dau benoclu'? Dacă vezi bine, uită-te colo, sub munte, de la dâmpu ăla și până la mesteacănu' ăla trăznit. Vezi acolo o poiană?
- O văd.
- No, aia-i Poiana Omului. Din moși-strămoși, la poiana aia se adună toate oile din satele astea când pleacă în pășunat. De-acolo pleacă cârdurile în munți la Jihoru, Bobîlnea, la Melea, la Retezat. Și când se întorc din munte, e un staul mare, unde sunt băgate împreună. Și de jur-împregiur sunt niște ogorașe mici și fiecare își cunoaște oaia și o bagă acolo, în țărcușu ăla. Că sunt numa țărcușuri, roată, să își bage oamenii oile. Pe la sfârșitu lu maiu, e deată iarba și nu-i mai zăpadă, da tătă poiana îi albă de oi, de pe toate satele astea. Când ne întâlneam să plecăm, stăteam la povești cu ciobanii, care ce-a mai făcut. Și când ne-întorceam, iar povesteam ce-am văzut. Era multă știință în poiana aia când se adunau, că ciobanii vedeau și auzeau multe în drumurile lor. Acolo am aflat prima oară și de o cutie în care se vedeau oameni, de-i zicea televizor, și tot acolo am aflat și de solomonarii care îmblânzesc șercanii, balaurii din nori.
Babu Nicolae cel întristat
Îmi deschide portița grădinii cu degetele butucănoase, strâmbate de munca grea. Merge rău de-un picior, dar se ține bine. Îl cheamă Nicolae Filimonescu, dar toată lumea îi zice Babu Nicolae. Vrea să îmi arate toamna din grădina lui. E o livadă cât vezi cu ochii și, în capăt, o căsuță mică. Pe sub pomii din livadă, se întind covoare de mere.
- De două săptămâni adun la ele și le car cu sacii și uite câte mai sunt! Ne-a dat Dumnezeu bogăție mare în toamna asta! Am adunat și prune, de nu știu ce să fac cu ele! Și de-alea bistrițe am adunat, da și gogoloaze, da și coadeșe. Le-am mai pus și la cazan, să fac vinars, da și vinars, cât să mai fac, că mi-s butoaiele pline?! Mi-i pivnița plină și de pere. Mere pătule am pe toată iarna, și ionatane și bot de oaie, cum le spune la noi. Crumpenii s-or făcut ca niciodată! Varză am pusă cu răsad de la Hațeg. O frumusețe! Și să vezi cucuruzu! S-a-ndurat Dumnezeu de noi!
Învăluiți de mirosul fructelor coapte și al ierburilor pe jumătate adormite, ne apropiem de căsuța lui Babu Nicolae. Din coșul casei iese un firicel de fum: de două zile a pornit focul. De-acum, își petrece serile la gura sobei, cântând la fluier încetișor.
- Când te pui seara la foc și cânți la fluieră, la ce te gândești, Babule?
- Mi-s bucuros. Că sunt hambarele pline, mălaiul e făcut, fân la animale am, lemne am, pivnița e plină și vinars îi destul. Și mă gândesc măăă, da ce greu era înainte, când nu erau atâtea modernități, și cam la timpul ăsta duceam cucuruzul cu desagii pe cai, până la moara de jos, de la Ludești. Că dacă venea vreun îngheț și nu mai curjea apă, nu mai puteai măcina! Trebuia să te apuci să bați iazu și să spargi gheața de pe apă, că așa era moara pe atunci, nu era electrică. Și te luptai să faci tăt fânu, că nu puteai să te asiguri numa pe tine pe iarnă, trebuia să asiguri și animalele. Și uite așa te apuca prima zăpadă și încă nu aveai lemne de foc. Că munceai tăt numa cu mânurile și era greu și n-apucai să le faci pe tăte. Și pe ninsoare, și pe jer, porneai cu securea la brâu să îți faci lemne de foc, să le traji cu calu din pădure. Așe era toamna în tinerețea me. Mă tot gândesc și nu mă satur, de câte or fost. Și-apoi cânt...
Bătrânul scoate un fluier lung, încrustat cu semne vechi și legat cu aramă din loc în loc. Își fixează degetele pe găurile micuțe și începe să cânte ușurel, un cântec mai trist decât frunzele toamnei plecate în pribegie.
- Dar asta e o doină, Babule. Nu-i cam tristă, dacă zici că ești bucuros?
- Păi mi-s bucuros, da îmi pare și rău de vremurile alea. Că mi-i trecută tinerețea, aia nu-i bai, că trece la tătă lumea. Da uitați cum îi satu ăsta amu, că s-a golit de oamini, așa cum s-a scuturat și pădurea de frunze. Nu mai are cine se bucura de bunătatea lui Dumnezeu din grădinile noastre.
Lelea Ioana și amintirile
În strălucirea înserării de toamnă, pădurea pare o imensă bucată de soare ce se odihnește pe crestele munților. Culorile se amestecă și se pierd una în cealaltă și totul devine aur topit. Undeva, departe, o bucățică din această magmă solară se desprinde din pădure și începe să înainteze pe drumul ce duce la biserica din Târsa. Pe măsură ce se apropie de mine, punctul acela de lumină se lungește, devine o siluetă, apoi ia forma unui om ce merge încet-încet. Când ajunge la doar câțiva pași de mine, îmi dau seama că mogâldeața de lumină este o bătrânică învăluită în culorile acestui început de noiembrie. Cu mâna dreaptă ține pe umăr o bâtă de care este agățată, la spate, o căldare cu apă. În mâna stângă ține o altă căldare, plină. Se oprește înaintea mea și își lasă jos cu greu, pe rând, poverile. Apa tremură în cercuri mărunte, apoi se liniștește. Mi-e greu să ghicesc vârsta femeii. Părul ar putea să-i fie cărunt, dar e ascuns de baticul legat sub bărbie. Obrajii au pielea albă, perfect întinsă, fără riduri, doar cu roșeața specifică femeilor de la munte. Ochii îi sunt albaștri și limpezi, cu privirea curată, așa cum tot numai prin munți găsești.
- De unde aduceți apă? întreb.
- De la izvor. Ia, ni, acolo! Îi un pârâu, sub un fag. Îmi aduc apă bună, neîncepută. Nici că-mi trebe altă mâncare, afară de ea. Apă neîncepută și aer curat.
Pe femeie o cheamă Ioana Bălușa. Locuiește singură, în vechea școală abandonată a satului. Un frate împreună "cu un avocat mișel" i-a luat casa părintească și a rămas pe drumuri. Primăria i-a dat voie să își amenajeze o cămăruță în clădirea abandonată a școlii. Nu are fântână, așa că își aduce apă zilnic de la izvorul de sub fag. Da-i place. Mersul până acolo o ține "tineră", în vigoare, și priveliștea toamnei îi aduce în minte tot felul de amintiri. "No, când ești sângură, vorbești cu tine, în gând".
"Ne-a dat Dumnezeu roade multe în toamna asta! Îi plin de mere și de fructe și tăte s-or făcut fain! Slavă Domnului! Dar parcă era mai frumos când eram copilă și trăiau părinții mei. Stăteam la casa părintească și aveam ogor mare, unde era cucuruz în grădină, pomii erau roditori și țineam vaci și oi, și cu ele trăiam și iarnă, și vară. Cucuruzul îl duceam la moara din Valea Luncanilor. Mergeam pe potecă de pădure, cu calul, cu desagă. Mai întâi duceam porumbul acasă, îl smicuram cu toții, îl făceam boabe și apoi îl duceam la măcinat. Și dacă, Doamne feri, se termina iarna mălaiul, mereau oamenii cu caii sau pe jos până departe, în Orăștie, prin nămeți. Vreo cincizeci de kilometări. Și veneam iar înapoi, cu caii și cu desagii cu grâu și cucuruz. Așa mergeam și cu vacile la târg - pe jos. Până la Orăștie sau la Hațeg și de nu vindeam, iară veneam pe jos cu ele înapoi. Cum ar fi la timpul ăsta, mergeam cu ele la târg, că noi așa vindeam vitele - toamna și primăvara, la târgurile de vite. Oricum, la noi era vorba asta - să fie mălaiu făcut și tăte bucatele strânse, până a începe postul Crăciunului. Înainte era mare frământare în sat, toamna, pe timpul ăsta. Toată lumea se pregătea pentru iarnă. Acum nu mai am nimic. Părinții au murit, animale nu mai am, casa mi-a luat-o, soțul s-a dus și el la cei drepți, iar copiii sunt la oraș. Am copii cuminți și curați - nu beau, nu fumează și au câte o iconiță ori în haină, la piept, ori în mașină. Băiatul care mă ajută mai mult stă cu soția lui tare departe. Ca să ajungă acolo, traversează șapte țări și apoi o apă mare. Ibița îi zice la locul cela. Mă tot gândesc să mi-l aducă Dumnezeu pe băiat să-l mai văd. Nu știu cum ne-o înstrăinat așa de tare viața...
Animalele și sâmțu' lor
Rujoi Viorel trăiește pe celălalt munte, în satul Grădiște, dincolo de marea de cețuri. Și aici toamna a revărsat valuri de bogăție. Alături de familie, Viorel abia reușește să adune tot ce e de adunat. În timp ce femeile pun la borcane conserve după rețete tradiționale și aranjează murăturile în butoaie, el, alături de fiul său, se asigură că animalele vor avea tot ce le trebuie în timpul iernii:
- Bucate s-or făcut anul ăsta, cât îi lumea! Încă nu am făcut vinarsu că nu am avut timp. Merele și prunele îs pregătite, da mai important e să fie fânul pentru animale, că noi avem 20 de vaci și cai. Așa era și înainte - aduceau oamenii lemnele iarna, că toamna se lucra până târziu pentru animale, până dădea zăpada. Lucrau oamenii, că aveau tăți animale multe. Pă numa oi erau la vreo 800 în sat, acu nu mai este niciuna. Mai țân oamenii câte o vacă sau un porc... Da s-o golit satu, nu numai de animale, da și de oameni! Din 42 de familii, cred că mai suntem 12. În general, bătrânii or rămas. Eu n-am plecat... că eu de grădina me și de pământu meu, în care m-am născut, nu mă las până mor. Ș-apoi, oriunde te duci, dacă muncești, ai. Așa că de ce să mă duc la oraș? Am tăt ce îmi trebuie în curtea mea, plătesc doar curentul și impozitul la stat, în rest, tăt ce vreau am de la mine din curte. Și am și aer curat și liniște și îs liber, iară libertatea fașe mult. Am tăt la mine în curte, apa e de la izvor, curată și fără bani. Necazu știi care îi? E mult de muncă și nu mai găsești oameni la lucru. De-aia am vândut oile, deși de ele mi-o plăcut cel mai tare.
Viorel Rujoiu muncește cot la cot cu băiatul său. Nici n-ai zice că e trecut de 80 de ani. Poate că sănătatea asta de fier se datorează faptului că a lucrat aproape toată viața ca pădurar. Nu pot să nu îl întreb cum era toamna în munți și dacă animalele pădurii se pregătesc de iarnă ca și oamenii.
- Normal că se pregătesc! Animalele au sâmțu lor și se pregătesc. Cât de faini erau porumbeii din păduri! Porumbelul de scorbură și porumbelul gulerat... cântau prin păduri până toamna târziu, de ți-era mai mare dragu! Da pentru că s-au înmulțit peste măsură ulii, i-or mâncat pe tăți, nu mai vezi și nu mai auzi unu... Înainte se făcea combaterea răpitoarelor, erau pădurile pline de păsări, de căprioare și cerbi, azi abia mai vezi câte unul, că s-au umplut pădurile de lupi.
Înainte, când venea iarnă grea, numa ce vedeai că cerbii și ciutele se adună. Fac așa, cârduri mari și umblă numai împreună. Ăsta e primul semn că vine iarnă grea. Și alt semn era la turmele de oi. Eram odată cu un cioban, cu oile. Eram copil, și moșu zice cătră mine: "Mă, Viorele, mâine n-a fi ca azi!". Și io, copil, întreb: "Da de ce, Nea Pătrule?". "Uite, vezi cum se scutură oile? Mâine să vezi că vine zăpadă!". Când a fost cătră ziuă, ningea de nu-ți vedeai mâna! Animalele au presimțirile lor. Am mai pățit așa cu albinele. Era cald și soare și frumos și veneau albinele puhoi și se băgau în stup și nu știam ce au! N-a durat o juma de oră și a început o furtună cu ploaie rece de nu știam unde să mă trag!
Mai sunt și cocoși de munte pe-aici, care acum își pregătesc cuiburi călduroase pentru iarnă. Când am mers odată la vârful Ceata, cu soția, numa ce văd așe, aproape, o pasăre. Mă, ce pasăre să fie aia, că semăna cu un cocoș de munte. Mă uit mai bine, și avea niște pene frumoase, o siluetă... ceva de mirarea lumii! Știți ce era? Era cocoș de mesteacăn! O raritate în România, știam că trăiește numai prin munții de lângă Brașov, da uite că ajunsese și la noi în Șurean! O minunăție!
Casa lui Viorel Rujoi e la capătul unui drum greu și lung, pieptiș, aninată de coasta muntelui. De-aici nu vezi decât păduri nesfârșite, ce iau forma munților până în depărtări. E liniște și pace. Aici totul e simplu, pentru că toate sunt așa cum au fost făcute să fie. Pare că de-asta și toamna a ales să își instaleze aici puterea, să facă din locurile astea curtea ei regală, risipind regește nuanțe de auriu și mirosuri dulci-amărui. La început de noiembrie, satele vechilor daci, răsfirate pe munți, copleșite de bogăția roadelor, par un uriaș banchet biblic, la care niciunul dintre invitați nu a venit. Dacă aș putea, aș aduna eu oamenii de pe străzile orașelor și de la răspântii și i-aș aduce aici, măcar pentru o zi.
Foto: RAUL POENAR