Lucrări și zile - Noiembrie la Târsa

Catalin Manole
- Deși îi numeri pe degete, țăranii din satele noastre de munte se pregătesc pentru iarnă, după rânduieli vechi de sute de ani. Înainte să fie "de aur", toamna înseamnă roade adunate și băgate la vreme în magazii, alături de poloboacele cu vinarsul de viață lungă. O tihnă supremă, care s-a pierdut la oraș -

Jos, pădurea e de fier și de aramă. În cu­rând, doar glasul viscolelor va șuiera pes­te ea. Drumul spre Târsa, satul cel mai înalt din Munții Șureanu, se îngustează, șerpu­iește, urcă tot mai abrupt. Apoi se pierde în cețuri. Stihiile toamnei. Nu mai știu dacă sunt sus sau jos, dacă nu cumva am trecut de pădure către tă­râmul de din­colo. Înaintez încet, prin poarta de ceață, către lumea aflată deasupra lumii. Și, deo­dată, pâcla albă se rupe și mă aruncă deasupra no­rilor. Sunt în podișul Luncanilor, pe vârful mun­ților vechilor daci! E frig, dar soarele de toamnă stră­lucește încă puternic. Melancolia și tristețea câmpiei s-au pre­schim­bat aici într-o explozie de culori solare. Ogrăzile largi încă vi­brează de bo­găția ro­dului. Ciu­dat! În așezarea a­ceas­ta din vârf de munte este atâta via­ță și bucurie încât ce e viu pare aici în­ze­cit. Viață peste viață.

Tărâmul solomonarilor

Stătea nemișcat, sprijinit de gard, cu pălăriuța lui mică și verde pusă pe o parte. Cine știe de când aș­tepta acolo, uitân­du-se cum cețurile se agățau prin merii grădinilor.
- Fain la noi? m-a întrebat. Am tresărit, de parcă o voce de om nu avea ce să caute în spec­tacolul gigantic al toamnei.
- Fain! Foarte fain, am răspuns.
- Mai ai vederea bună sau îți dau benoclu'? Dacă vezi bine, uită-te colo, sub munte, de la dâmpu ăla și până la mesteacănu' ăla trăznit. Vezi acolo o poiană?
- O văd.
- No, aia-i Poiana Omului. Din moși-stră­moși, la poiana aia se adună toate oile din satele astea când pleacă în pășunat. De-acolo pleacă cârdurile în munți la Jihoru, Bobîlnea, la Melea, la Retezat. Și când se întorc din munte, e un staul mare, unde sunt băgate împreună. Și de jur-îm­pregiur sunt niște ogorașe mici și fiecare își cunoaște oaia și o bagă acolo, în țărcușu ăla. Că sunt numa țărcușuri, roată, să își bage oamenii oile. Pe la sfârșitu lu maiu, e deată iarba și nu-i mai zăpadă, da tătă poiana îi albă de oi, de pe toate satele astea. Când ne întâlneam să plecăm, stă­team la povești cu ciobanii, care ce-a mai fă­cut. Și când ne-întorceam, iar povesteam ce-am vă­zut. Era multă știință în poiana aia când se adu­nau, că ciobanii vedeau și au­zeau multe în drumurile lor. Acolo am aflat prima oară și de o cu­tie în care se vedeau oameni, de-i zi­cea televizor, și tot acolo am aflat și de solomonarii care îm­blânzesc șercanii, balaurii din nori.

Babu Nicolae cel întristat

Îmi deschide portița grădinii cu degetele bu­tucănoase, strâmbate de munca grea. Merge rău de-un picior, dar se ține bine. Îl cheamă Nicolae Fi­limonescu, dar toată lumea îi zice Babu Ni­colae. Vrea să îmi arate toamna din grădina lui. E o livadă cât vezi cu ochii și, în capăt, o căsuță mică. Pe sub pomii din livadă, se întind covoare de mere.
- De două săptămâni adun la ele și le car cu sacii și uite câte mai sunt! Ne-a dat Dumnezeu bo­găție mare în toamna asta! Am adunat și prune, de nu știu ce să fac cu ele! Și de-alea bistrițe am adunat, da și gogoloaze, da și coadeșe. Le-am mai pus și la cazan, să fac vinars, da și vinars, cât să mai fac, că mi-s butoaiele pli­ne?! Mi-i piv­­nița plină și de pere. Mere pă­tule am pe toa­tă iar­na, și io­natane și bot de oaie, cum le spune la noi. Crum­penii s-or făcut ca nicio­da­tă! Var­ză am pusă cu ră­sad de la Hațeg. O fru­mu­se­țe! Și să vezi cucu­ruzu! S-a-ndurat Dumnezeu de noi!
Învăluiți de mi­­rosul fructelor coapte și al ier­bu­rilor pe ju­mătate adormite, ne apro­piem de căsuța lui Babu Nicolae. Din coșul casei iese un firicel de fum: de do­uă zile a pornit focul. De-acum, își petrece serile la gura sobei, cântând la fluier în­ce­tișor.
- Când te pui seara la foc și cânți la fluieră, la ce te gândești, Babule?
- Mi-s bucuros. Că sunt hambarele pline, mălaiul e făcut, fân la animale am, lemne am, pivnița e plină și vinars îi destul. Și mă gândesc măăă, da ce greu era înainte, când nu erau atâtea mo­dernități, și cam la timpul ăsta duceam cucu­ruzul cu desagii pe cai, până la moara de jos, de la Ludești. Că dacă venea vreun îngheț și nu mai curjea apă, nu mai puteai măcina! Tre­buia să te apuci să bați iazu și să spargi gheața de pe apă, că așa era moara pe atunci, nu era electrică. Și te luptai să faci tăt fânu, că nu puteai să te asiguri numa pe tine pe iarnă, trebuia să asiguri și animalele. Și uite așa te apuca prima zăpadă și încă nu aveai lemne de foc. Că mun­ceai tăt numa cu mânurile și era greu și n-apucai să le faci pe tăte. Și pe ninsoare, și pe jer, porneai cu securea la brâu să îți faci lemne de foc, să le traji cu calu din pădure. Așe era toamna în tine­rețea me. Mă tot gândesc și nu mă satur, de câte or fost. Și-apoi cânt...
Bătrânul scoate un fluier lung, încrustat cu semne vechi și legat cu aramă din loc în loc. Își fixează degetele pe găurile micuțe și începe să cânte ușurel, un cântec mai trist decât frunzele toamnei plecate în pribegie.
- Dar asta e o doină, Babule. Nu-i cam tristă, dacă zici că ești bucuros?
- Păi mi-s bucuros, da îmi pare și rău de vre­murile alea. Că mi-i trecută tinerețea, aia nu-i bai, că trece la tătă lumea. Da uitați cum îi satu ăsta amu, că s-a golit de oamini, așa cum s-a scu­turat și pădurea de frunze. Nu mai are cine se bucura de bunătatea lui Dumnezeu din grădinile noastre.

Lelea Ioana și amintirile

În strălucirea înserării de toamnă, pădurea pare o imensă bucată de soare ce se odihnește pe crestele munților. Culorile se amestecă și se pierd una în cealaltă și totul devine aur topit. Un­deva, departe, o bucățică din această magmă solară se desprinde din pădure și începe să îna­inteze pe drumul ce duce la biserica din Târsa. Pe măsură ce se apropie de mine, punctul acela de lumină se lun­gește, devine o siluetă, apoi ia forma unui om ce merge încet-încet. Când a­jun­ge la doar câți­va pași de mine, îmi dau seama că mo­gâl­deața de lu­mină este o bă­trânică învăluită în culorile aces­tui început de noiembrie. Cu mâna dreaptă ți­ne pe umăr o bâtă de care este agățată, la spate, o căldare cu apă. În mâna stângă ține o altă căl­dare, plină. Se oprește înaintea mea și își lasă jos cu greu, pe rând, poverile. Apa tremură în cercuri mărunte, apoi se liniștește. Mi-e greu să ghicesc vârsta femeii. Părul ar putea să-i fie cărunt, dar e ascuns de baticul legat sub bărbie. Obrajii au pielea albă, perfect întinsă, fără riduri, doar cu roșeața specifică femeilor de la munte. Ochii îi sunt albaștri și limpezi, cu privirea curată, așa cum tot numai prin munți găsești.
- De unde aduceți apă? întreb.
- De la izvor. Ia, ni, acolo! Îi un pârâu, sub un fag. Îmi aduc apă bună, neîncepută. Nici că-mi trebe altă mâncare, afară de ea. Apă neîn­cepută și aer curat.
Pe femeie o cheamă Ioana Bălușa. Locuiește singură, în vechea școală abandonată a satului. Un frate împreună "cu un avocat mișel" i-a luat casa părintească și a rămas pe drumuri. Primăria i-a dat voie să își amenajeze o cămăruță în clă­direa abandonată a școlii. Nu are fântână, așa că își aduce apă zilnic de la izvorul de sub fag. Da-i place. Mersul până acolo o ține "tineră", în vigoare, și priveliștea toamnei îi aduce în minte tot felul de amintiri. "No, când ești sângură, vor­bești cu tine, în gând".
"Ne-a dat Dumnezeu roade multe în toamna asta! Îi plin de mere și de fructe și tăte s-or făcut fain! Slavă Domnului! Dar parcă era mai frumos când eram copilă și trăiau părinții mei. Stăteam la casa părintească și aveam ogor mare, unde era cucuruz în grădină, pomii erau roditori și țineam vaci și oi, și cu ele trăiam și iarnă, și vară. Cucu­ruzul îl duceam la moara din Valea Lun­canilor. Mer­geam pe potecă de pădure, cu calul, cu de­sagă. Mai întâi duceam porumbul acasă, îl smicu­ram cu toții, îl făceam boabe și apoi îl du­ceam la măcinat. Și dacă, Doamne feri, se ter­mina iarna mălaiul, mereau oamenii cu caii sau pe jos până departe, în Orăștie, prin nămeți. Vreo cincizeci de kilometări. Și veneam iar înapoi, cu caii și cu desagii cu grâu și cucuruz. Așa mer­geam și cu vacile la târg - pe jos. Până la Orăștie sau la Hațeg și de nu vindeam, iară veneam pe jos cu ele înapoi. Cum ar fi la timpul ăsta, mer­geam cu ele la târg, că noi așa vindeam vitele - toamna și primăvara, la târgurile de vite. Oricum, la noi era vorba asta - să fie mălaiu făcut și tăte bucatele strânse, până a începe postul Cră­ciu­nului. Înainte era mare frământare în sat, toamna, pe timpul ăsta. Toată lumea se pregătea pentru iarnă. Acum nu mai am nimic. Părinții au mu­rit, animale nu mai am, ca­sa mi-a luat-o, soțul s-a dus și el la cei drepți, iar copiii sunt la oraș. Am co­pii cuminți și curați - nu beau, nu fumează și au câte o iconiță ori în haină, la piept, ori în mașină. Bă­iatul care mă ajută mai mult stă cu soția lui tare de­parte. Ca să ajun­gă aco­lo, traversează șapte țări și apoi o apă mare. Ibița îi zice la locul cela. Mă tot gân­desc să mi-l aducă Dum­nezeu pe băiat să-l mai văd. Nu știu cum ne-o în­stră­inat așa de tare via­ța...

Animalele și sâmțu' lor

Rujoi Viorel trăiește pe celălalt munte, în satul Grădiște, dincolo de ma­rea de cețuri. Și aici toamna a re­vărsat valuri de bogăție. Alături de fa­milie, Viorel abia reușește să adu­ne tot ce e de adunat. În timp ce fe­me­ile pun la borcane con­serve du­pă rețete tra­diționale și aranjează mu­­răturile în butoaie, el, ală­turi de fiul său, se asigură că animalele vor avea tot ce le trebuie în timpul ier­nii:
- Bucate s-or făcut anul ăsta, cât îi lumea! Încă nu am făcut vinarsu că nu am avut timp. Merele și pru­nele îs pregătite, da mai important e să fie fânul pentru animale, că noi avem 20 de vaci și cai. Așa era și înainte - aduceau oamenii lemnele iarna, că toamna se lucra până târziu pentru animale, pâ­nă dădea zăpada. Lu­crau oamenii, că aveau tăți animale multe. Pă numa oi erau la vreo 800 în sat, acu nu mai este niciuna. Mai țân oamenii câte o vacă sau un porc... Da s-o golit satu, nu nu­mai de animale, da și de oameni! Din 42 de fa­milii, cred că mai sun­tem 12. În general, bă­trânii or rămas. Eu n-am plecat... că eu de gră­dina me și de pă­mântu meu, în care m-am năs­cut, nu mă las până mor. Ș-apoi, ori­unde te duci, dacă muncești, ai. Așa că de ce să mă duc la oraș? Am tăt ce îmi tre­buie în curtea mea, plă­tesc doar curentul și im­pozitul la stat, în rest, tăt ce vreau am de la mine din curte. Și am și aer curat și liniște și îs liber, iară liber­tatea fașe mult. Am tăt la mine în curte, apa e de la izvor, curată și fără bani. Necazu știi care îi? E mult de muncă și nu mai găsești oameni la lucru. De-aia am vândut oile, deși de ele mi-o plăcut cel mai tare.
Viorel Rujoiu muncește cot la cot cu băiatul său. Nici n-ai zice că e trecut de 80 de ani. Poate că sănă­tatea asta de fier se datorează faptului că a lucrat aproape toată viața ca pădurar. Nu pot să nu îl întreb cum era toamna în munți și dacă animalele pădurii se pregă­tesc de iarnă ca și oamenii.
- Normal că se pregătesc! Ani­malele au sâmțu lor și se pregătesc. Cât de faini erau porumbeii din păduri! Porumbelul de scorbură și porumbelul gulerat... cântau prin păduri până toamna târziu, de ți-era mai mare dragu! Da pentru că s-au înmulțit peste măsură ulii, i-or mâncat pe tăți, nu mai vezi și nu mai auzi unu... Înainte se făcea com­baterea răpitoarelor, erau pădurile pline de păsări, de căprioare și cerbi, azi abia mai vezi câte unul, că s-au umplut pădurile de lupi.
Înainte, când venea iarnă grea, numa ce vedeai că cerbii și ciutele se adună. Fac așa, cârduri mari și umblă numai îm­pre­ună. Ăsta e pri­mul semn că vine iar­nă grea. Și alt semn era la turmele de oi. Eram odată cu un cioban, cu oile. Eram copil, și moșu zice cătră mine: "Mă, Viorele, mâine n-a fi ca azi!". Și io, copil, întreb: "Da de ce, Nea Pătrule?". "Ui­te, vezi cum se scu­tură oile? Mâine să vezi că vine ză­pa­dă!". Când a fost cătră ziuă, ningea de nu-ți vedeai mâ­na! Animalele au pre­simțirile lor. Am mai pățit așa cu al­binele. Era cald și soare și frumos și ve­neau albinele pu­hoi și se băgau în stup și nu știam ce au! N-a durat o juma de oră și a început o furtună cu ploaie rece de nu știam unde să mă trag!
Mai sunt și cocoși de munte pe-aici, care acum își pregătesc cuiburi călduroase pentru iarnă. Când am mers odată la vârful Ceata, cu soția, numa ce văd așe, aproape, o pasăre. Mă, ce pasăre să fie aia, că semăna cu un cocoș de munte. Mă uit mai bine, și avea niște pene frumoase, o siluetă... ceva de mirarea lumii! Știți ce era? Era cocoș de mes­tea­căn! O raritate în România, știam că trăiește nu­mai prin munții de lângă Brașov, da uite că ajun­sese și la noi în Șurean! O minunăție!
Casa lui Viorel Rujoi e la capătul unui drum greu și lung, pieptiș, aninată de coasta muntelui. De-aici nu vezi decât păduri nesfârșite, ce iau forma munților până în depărtări. E liniște și pace. Aici totul e simplu, pentru că toate sunt așa cum au fost făcute să fie. Pare că de-asta și toamna a ales să își instaleze aici puterea, să facă din locurile astea curtea ei regală, risipind regește nuanțe de auriu și mirosuri dulci-amărui. La în­ceput de noiembrie, satele vechilor daci, răsfirate pe munți, copleșite de bogăția roadelor, par un uriaș banchet biblic, la care niciunul dintre invitați nu a venit. Dacă aș putea, aș aduna eu oamenii de pe străzile orașelor și de la răspântii și i-aș aduce aici, măcar pentru o zi.

Foto: RAUL POENAR