Mă gândesc că ar fi bine să-ţi destăinuiesc câte ceva pentru una dintre rubricile mele preferate: "Din lumea necuvântătoarelor". Îţi scriu cu drag şi sper să primeşti cu drag rândurile mele. Cu siguranţă, unele dintre cele mai frumoase clipe din viaţă mi-au fost oferite de prietenii mei necuvântători, care mi-au însoţit întotdeauna existenţa. Am iubit şi iubesc extrem de mult animalele şi am avut darul să mă pot apropia de sufletul lor, să putem comunica intens, inefabil. Sunt atât de mulţi prietenii mei cu pene sau blăniţă despre care aş vrea să scriu... Mi-e teamă însă că vorbele, cuvintele, oricât de alese, vor reuşi să spună prea puţin despre minunea lor de a fi, despre bucuria mea... Voi încerca, totuşi, să povestesc cu emoţie despre câţiva prieteni...
Oraşul gigantic, cu betonul şi praful lui, unde trebuia să-mi petrec cei cinci ani de studenţie, mi s-a părut încă de la început prea puţin prietenos, mai ales mie, fata care adora iarba sub paşii desculţi, soarele revărsându-şi răsăriturile şi apusurile peste dealuri şi văi şi care mai ştia cum cântă privighetoarea în zori... Mă grăbeam zilnic şi eu, ca toţi cei din jur, cu grijile şi treburile cotidiene, pe străzile de multe ori prea murdare, aproape nemaiştiind când începe şi se termină un anotimp. Până când, restabilindu-mi noţiunile de dimineaţă, amiază şi seară, au început să apară pe terasa largă a camerei mele de lângă Cişmigiu porumbeii... Mai întâi timizi, gata să-şi ia zborul la orice mişcare mai bruscă de-a mea, apoi simţindu-se din ce în ce mai "acasă"...
L-am remarcat mai întâi pe Bălanul... Era şi imposibil să nu-l remarci: un porumbel complet alb, cu o ţinută maiestuoasă şi ochi sclipitori. Cred că era conştient de frumuseţea lui şi de rangul de conducător al stolului. Foarte curând, Bălanul a devenit un pasionat al fursecurilor, sărăţelelor şi chiflelor de graham... Dimineaţa începea acum mai frumos: cu uguitul păsărilor pe vergeaua de la marginea terasei şi cu bucuria să-ţi începi ziua punându-le de mâncare. Întotdeauna elegant, măsurat parcă în gesturi, cu aerul lui de prinţ din poveşti dat de trei ori peste cap şi transformat în porumbel, Bălanul trăia şi o istorie de dragoste tulburătoare... Perechea lui era mai micuţă, cenuşie, destul de ştearsă ca înfăţişare şi comportament, dar întotdeauna lângă el. Semănau cu acele cupluri care au mereu ceva să îşi spună şi care nu se plictisesc niciodată împreună. Iar ea părea atât de copleşită şi de îndrăgostită de personalitatea strălucitoare a Bălanului, că nu-i găsisem alt nume decât Supusa. Eram atât de obişnuită să-i văd împreună, încât m-am mirat când cenuşia porumbiţă n-a mai venit pe terasă câteva zile. A reapărut, dar mai tristă, cu penajul cam jumulit şi şchioapă; un accident, probabil. M-a impresionat că acest defect, cu care a şi rămas, n-a făcut-o să-şi piardă locul din inima superbului porumbel, rămânând în continuare perechea lui, ceea ce oamenii, din păcate, atât de rar reuşesc...
Când veneau, irevocabil, vacanţele, aveam inima destul de grea.Ştiam că nu vor suferi prea tare de foame, pentru că în Cişmigiu găseau destulă mâncare, dar pur şi simplu "gaşca" noastră se spărgea pentru vreo două luni, iar asta ne afecta cred în egală măsură... Era suficient să vină toamna, să mă întorc, să deschid larg uşa terasei şi stolul Bălanului revenea cu entuziasm, reîncepându-şi festinul cu fursecuri şi prăjituri. Şi, bineînţeles, dimineţile mele începeau şi ele cu o rezervă de bucurie şi optimism, ajutându-mă să trec peste seminarii şi examene, peste micile hărţuieli ale zilei.
În toţi aceşti ani, am mai avut pe terasă nişte "chiriaşi", deveniţi şi ei prieteni apropiaţi: o pereche de turturele, două "guguţe" prinse şi ele într-o pasională poveste de dragoste, dar mai plină cu năbădăi. Paco şi Mercedes, că aşa îi botezasem, acum se ciuguleau şi se giugiuleau cu tandreţe, ca două veritabile turturele, acum începeau o dispută verbală sau chiar o luptă, urmată de o despărţire - temporară - continuată iarăşi de giugiuleli. În ce priveşte relaţia noastră, dacă faptul că pe Bălanul şi trupa lui reuşisem să-i fac să intre în cameră şi să mănânce de pe covor n-ar fi foarte surprinzător, ştiindu-se că porumbeii domestici se pot dresa, împrietenirea cu guguştiucii a fost de-a dreptul spectaculoasă. N-a trecut multă vreme şi am reuşit să-i îmblânzesc şi pe ei, convingându-i să se lase mângâiaţi şi poftiţi în casă.
Dar zilele studenţiei s-au risipit ca frunzele arborilor din Cişmigiu. N-am mai fost de mulţi ani în Bucureşti. Probabil porumbeii şi turtureii mei nu mai există de mult. În mod sigur, oraşul nu e un loc potrivit pentru păsările lui Dumnezeu. Stolurile de griji le acoperă ciripitul. Dar albeaţa strălucitoare a Bălanului, gânguritul turtureilor cu ochişorii lor sclipitori, participarea lor bucuroasă la ofranda de firimituri, complicitatea noastră vreme de-atâţia ani au transformat pentru mine acea terasă de la marginea Cişmigiului într-o insulă fericită, plină încă de amintiri.
DIANA S. - jud. Vrancea
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
