Mă gândesc că ar fi bine să-ți destăinuiesc câte ceva pentru una dintre rubricile mele preferate: "Din lumea necuvântătoarelor". Îți scriu cu drag și sper să primești cu drag rândurile mele. Cu siguranță, unele dintre cele mai frumoase clipe din viață mi-au fost oferite de prietenii mei necuvântători, care mi-au însoțit întotdeauna existența. Am iubit și iubesc extrem de mult animalele și am avut darul să mă pot apropia de sufletul lor, să putem comunica intens, inefabil. Sunt atât de mulți prietenii mei cu pene sau blăniță despre care aș vrea să scriu... Mi-e teamă însă că vorbele, cuvintele, oricât de alese, vor reuși să spună prea puțin despre minunea lor de a fi, despre bucuria mea... Voi încerca, totuși, să povestesc cu emoție despre câțiva prieteni...
Orașul gigantic, cu betonul și praful lui, unde trebuia să-mi petrec cei cinci ani de studenție, mi s-a părut încă de la început prea puțin prietenos, mai ales mie, fata care adora iarba sub pașii desculți, soarele revărsându-și răsăriturile și apusurile peste dealuri și văi și care mai știa cum cântă privighetoarea în zori... Mă grăbeam zilnic și eu, ca toți cei din jur, cu grijile și treburile cotidiene, pe străzile de multe ori prea murdare, aproape nemaiștiind când începe și se termină un anotimp. Până când, restabilindu-mi noțiunile de dimineață, amiază și seară, au început să apară pe terasa largă a camerei mele de lângă Cișmigiu porumbeii... Mai întâi timizi, gata să-și ia zborul la orice mișcare mai bruscă de-a mea, apoi simțindu-se din ce în ce mai "acasă"...
L-am remarcat mai întâi pe Bălanul... Era și imposibil să nu-l remarci: un porumbel complet alb, cu o ținută maiestuoasă și ochi sclipitori. Cred că era conștient de frumusețea lui și de rangul de conducător al stolului. Foarte curând, Bălanul a devenit un pasionat al fursecurilor, sărățelelor și chiflelor de graham... Dimineața începea acum mai frumos: cu uguitul păsărilor pe vergeaua de la marginea terasei și cu bucuria să-ți începi ziua punându-le de mâncare. Întotdeauna elegant, măsurat parcă în gesturi, cu aerul lui de prinț din povești dat de trei ori peste cap și transformat în porumbel, Bălanul trăia și o istorie de dragoste tulburătoare... Perechea lui era mai micuță, cenușie, destul de ștearsă ca înfățișare și comportament, dar întotdeauna lângă el. Semănau cu acele cupluri care au mereu ceva să își spună și care nu se plictisesc niciodată împreună. Iar ea părea atât de copleșită și de îndrăgostită de personalitatea strălucitoare a Bălanului, că nu-i găsisem alt nume decât Supusa. Eram atât de obișnuită să-i văd împreună, încât m-am mirat când cenușia porumbiță n-a mai venit pe terasă câteva zile. A reapărut, dar mai tristă, cu penajul cam jumulit și șchioapă; un accident, probabil. M-a impresionat că acest defect, cu care a și rămas, n-a făcut-o să-și piardă locul din inima superbului porumbel, rămânând în continuare perechea lui, ceea ce oamenii, din păcate, atât de rar reușesc...
Când veneau, irevocabil, vacanțele, aveam inima destul de grea.Știam că nu vor suferi prea tare de foame, pentru că în Cișmigiu găseau destulă mâncare, dar pur și simplu "gașca" noastră se spărgea pentru vreo două luni, iar asta ne afecta cred în egală măsură... Era suficient să vină toamna, să mă întorc, să deschid larg ușa terasei și stolul Bălanului revenea cu entuziasm, reîncepându-și festinul cu fursecuri și prăjituri. Și, bineînțeles, diminețile mele începeau și ele cu o rezervă de bucurie și optimism, ajutându-mă să trec peste seminarii și examene, peste micile hărțuieli ale zilei.
În toți acești ani, am mai avut pe terasă niște "chiriași", deveniți și ei prieteni apropiați: o pereche de turturele, două "guguțe" prinse și ele într-o pasională poveste de dragoste, dar mai plină cu năbădăi. Paco și Mercedes, că așa îi botezasem, acum se ciuguleau și se giugiuleau cu tandrețe, ca două veritabile turturele, acum începeau o dispută verbală sau chiar o luptă, urmată de o despărțire - temporară - continuată iarăși de giugiuleli. În ce privește relația noastră, dacă faptul că pe Bălanul și trupa lui reușisem să-i fac să intre în cameră și să mănânce de pe covor n-ar fi foarte surprinzător, știindu-se că porumbeii domestici se pot dresa, împrietenirea cu guguștiucii a fost de-a dreptul spectaculoasă. N-a trecut multă vreme și am reușit să-i îmblânzesc și pe ei, convingându-i să se lase mângâiați și poftiți în casă.
Dar zilele studenției s-au risipit ca frunzele arborilor din Cișmigiu. N-am mai fost de mulți ani în București. Probabil porumbeii și turtureii mei nu mai există de mult. În mod sigur, orașul nu e un loc potrivit pentru păsările lui Dumnezeu. Stolurile de griji le acoperă ciripitul. Dar albeața strălucitoare a Bălanului, gânguritul turtureilor cu ochișorii lor sclipitori, participarea lor bucuroasă la ofranda de firimituri, complicitatea noastră vreme de-atâția ani au transformat pentru mine acea terasă de la marginea Cișmigiului într-o insulă fericită, plină încă de amintiri.
DIANA S. - jud. Vrancea