Nălucile de la Posada
Nimeni nu ştie unde s-a dat exact celebra bătălie de la Posada, în care oastea muntenească a basarabilor i-a spulberat pe ungurii lui Carol d'Anjou. Unul din bănuitele locuri se află între Valea Oltului şi Curtea de Argeş, în frumoasa şi puţin cunoscuta ţară a Loviştei, aflată la poalele sudice ale Munţilor Făgăraş. Acolo, pe fundul unei văi întunecoase şi înguste, se întâmplă lucruri ciudate şi azi. Totul începe la apusul soarelui, când lumina se strecoară cu greu prin defileul abrupt, strâmt şi împădurit. În pâcla înserării se iveşte ceva. La început, doar o umbră izvodită de ultimele raze de soare, dar căreia i se mai adaugă una, şi încă una şi încă una, până când defileul îngust şi abrupt este străbătut de sute de călăreţi cu trupuri de lumină, care alunecă printre stânci... Un vaier înfricoşător începe să se audă şi să se adune, răspândindu-se prin pădurea de brazi. Iluzia durează o clipă, pentru ca apoi să dispară la fel cum a apărut.
Cronica pictată de la Viena
Se spune că pe aceste locuri sălbatice s-a dat una dintre cele mai teribile bătălii ale românilor: bătălia de la Posada. Atunci, la 1330, voievodul muntean Basarab I a zdrobit oastea ungară a regelui Carol Robert d'Anjou. Nici până azi nu se ştie bine unde s-a dat această faimoasă bătălie, cu Posada ei atât de misterioasă, dar lupta a fost plasată pe rând prin toate trecătorile prin care se putea circula: pe Valea Oltului, în Ţara Loviştei sau pe Valea Prahovei. Cert este că locul era abrupt şi împădurit. O cale foarte îngustă pe care încăpeau doi călăreţi, unul lângă celălalt. Prin tot defileul, românii au atacat permanent, prăvălind peste duşmani de pe munte stânci şi pietre uriaşe. Oastea ungară a fost zdrobită cu totul. A fost unul dintre cele mai mari dezastre din istoria Ungariei. Cum povesteşte şi Cronica pictată de la Viena: "Regele a ajuns cu toată oastea sa pe o cale cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte, de jur împrejur, şi pe unde această cale era mai largă, acolo românii, în mai multe locuri, o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar mulţimea nenumărată a românilor sus, pe râpe, a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi şi pietre asupra oastei regelui care se găsea în fundul unei căi adânci, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nicio deosebire. Şi această tristă întâmplare a ţinut patru zile, în care zile soldaţii se izbeau unii de alţii cum se clatină trestiile de vânt. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti. Şi trupurile tuturora, acolo, pe câmpul luptei, aşteaptă Vremea de Apoi...".
Negru Vodă, templier?
La Biserica Domnească din Curtea de Argeş, acolo unde este vatra şi memoria Basarabilor, se află faimosul mormânt nr. 10, despre care am mai scris. Adevărul său este disputat şi astăzi şi va mai fi multă vreme, pentru că argumentele sunt înlocuite de bănuieli. Aşa cum am mai spus şi în alte texte trecute, mormântul a fost descoperit în 1920 de arheologul şi academicianul Virgil Drăghiceanu, care era însoţit şi ajutat de marele istoric Nicolae Iorga. Ascunsă în biserică, printre celelalte morminte ale primilor Basarabi, gropniţa era greu de găsit. Pe lespedea ei nu sta scris niciun nume; avea doar un desen straniu, un Arbore al Vieţii, încununat de o stea cu 12 colţuri. Pe racla defunctului mai erau săpate două simboluri care au stârnit şi ele uimire şi ipoteze: o cruce templieră şi o Stea a lui David. Când mormântul a fost deschis, de sub lespede a apărut trupul unui prinţ împodobit cu bijuterii fastuoase. Inele de aur erau prinse pe oasele mâinilor, unele dintre ele săpate cu litere, iar la brâu, nobilul din groapă era încins cu o pafta uriaşă de aur, cu cap de lebădă. Să fi fost Negru Vodă? Majoritatea istoricilor de azi refuză această identitate, deşi marele Iorga a căzut atunci în genunchi şi a început să se roage, înfiorat... După ce au făcut fotografii, arheologii au adunat relicvele şi au plecat la Bucureşti. Pe plăcuţa pusă azi pe mormântul din Biserica Sf. Nicolae Domnesc scrie că acolo e îngropat Vladislav Vlaicu, cel de-al treilea domn Basarab, nepotul lui Basarab I Întemeietorul. Dar Iorga rămâne Iorga şi mulţi cred în el: şi dacă măreţul Cavaler descoperit la Biserica Nicolae Domnesc, din Curtea de Argeş, este Negru Vodă? Se spune, de altfel, că marele istoric i-ar fi zis într-o zi Reginei Maria, care făcuse o pasiune pentru misterioasele inele ale lui Negru Vodă: "Majestate, lăsaţi-le! Sunt ale Dinastiei Basarabilor, nu ale Casei de Hohenzollern-Sigmaringen".
Pe lângă căile stricte ale istoriei, există şi alte drumuri ce duc la mistere. Simbolurile gravate pe lespedea mormântului nr. 10 şi cele din interiorul lui au primit şi câteva explicaţii uluitoare. Dintre toţi cei care au studiat mormântul nr. 10, poate că scriitorul Vasile Lovinescu a făcut afirmaţiile cele mai şocante şi ezoterice. În "Dacia hyperboreană", el are o teorie care se apropie de cele ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Densuşianu şi René Guénon. Întemeierea Ţărilor Române a fost făcută de iniţiaţi în vechile mistere, spune Vasile Lovinescu. Erau mistere moştenite de la daci, pe care şi ei le căpătaseră de la civilizaţiile cu care veniseră în contact. Până în 1300, când intră în istorie, Basarabii sunt o castă, nu o familie. "Casta sacerdotală a dacilor", "purtătorii de căciuli", cum îi numea scriitorul antic Iordanes. Şi care au supravieţuit încă un mileniu după retragerea aureliană, izolaţi prin munţi şi pe văile lor.
De ce apare, până la urmă, crucea templieră pe mormântul Prinţului Negru de la Curtea de Argeş? În legendele vechi germane, Cavalerul cu lebădă înfăţişat pe paftaua uriaşă de aur este chiar Lohengrin. Lohengrin, fiul lui Parsifal, şi cavaler al Sfântului Graal. Un indiciu despre participarea Regilor Basarabi la ordinele cavalereşti din Occident?
Regele zburător
Dar nici nu apucaseră câmpulungenii să-şi potolească uimirea şi groaza, când altceva, la fel de ciudat, s-a mai întâmplat în noaptea aceea de pomină. Săpăturile aceluiaşi norocos şi eminent arheolog Virgil Drăghiceanu tocmai scoseseră la lumină, adânc îngropată sub biserica Mânăstirii Negru Vodă din Câmpulung, conturul unei alte biserici. O biserică domnească, ridicată de însuşi Negru Vodă. Cândva, fusese şi ea înaltă şi frumoasă, cum o pomeneau letopiseţele, poate că la fel de frumoasă şi cu pictura la fel de valoroasă ca sora ei, Biserica Domnească de la Curtea de Argeş. Dar mai puţin norocoasă, căci vremea şi cutremurele o topiseră de tot, vârând-o în pământ. În noaptea aceea, săpăturile lui Drăghiceanu erau proaspete şi talpa bătrânei biserici a lui Negru Vodă nu fusese acoperită la loc. Şi tocmai atunci s-a întâmplat. Aproape imediat ce făptura lui Negru Vodă s-au arătat pe cerul oraşului, s-a ridicat în văzduh şi umbra străveche a bisericii sale. Umbra care zăcuse îngropată atâta timp. S-a ridicat şi a plutut pe cerul oraşului biserica lui Negru Vodă cu zidurile ei pierdute, cu tot! De parcă o mână meşteră şi sfântă le-ar fi întregit iar, pentru o clipă, pentru o noapte... Nu mult timp după minunea aceasta, pierduţii sfinţi care fuseseră pictaţi, cândva, pe pereţii bisericii dispărute a lui Negru Vodă, au coborât şi ei, de nicăieri, pe cerul albastru şi plin de stele. Şi împreună cu biserica înviată şi cu duhul uriaş al lui Negru Vodă, au încins o horă binecuvântătoare deasupra oraşului, spre groaza şi uimirea lumii ce ieşise ciopor pe la porţi şi pe străzi, să vadă minunile ivite pe cer... A doua zi, ziarele nu au mai ştiut ce să scrie. Miracolele de peste noapte se risipiseră iute, şi odată cu ele, şi noima lor, aşa de greu de pătruns.
Flacăra Mânăstirii Vodiţa
Dar Sfântul Nicodim mai avea un dar aparte: era înaintevăzător. A ştiut din timp că, în curând, se va întâlni cu domnul cel nou, cu Radu I, care avea să vină la el, fără să ştie că vine acolo, coborând plin de obidă de prin codri, cu câţiva oşteni. Când l-a văzut pe domnitor în poiana de la Vodiţa arsă toată şi pârjolită, Sfântul Nicodim nu l-a certat. A început să-l îmbărbăteze încetişor, l-a spovedit şi împărtăşit şi i-a adus aminte că e os tare, de Basarabi. "Tu, Doamne, te vei lupta cu ungurii, vei învinge şi vei ajunge cel mai departe dintre Basarabi" - i-a prezis călugărul Nicodim. După care l-a trimis înapoi, la luptă. Povestea spune că Radu I nu s-a mai lăsat descurajat niciodată de atunci. S-a luptat neînfricat cu ungurii, până i-a învins şi i-a alungat cu totul din ţară. După asta, sfătuit de duhovnicul său, Sfântul Nicodim, Radu I s-a apucat să ridice mânăstiri şi biserici.
Cam aşa se scria istoria şi se făurea legenda pe atunci. Cu sabia într-o mână şi crucea în cealaltă, românii au stat drepţi sub vremuri, conduşi de nişte domni care îşi mai trimit şi astăzi misterul şi fascinaţia înspre noi.
Mormântul 10
Inelul cu peceţi
Secretele mormântului nr. 10 din Biserica Sf. Nicolae Domnesc au sporit, după descoperirea sa. Aşa consideră cel mai nou specialist în subiect, Alexandru Simon, autorul volumului: "Prinţul Negru al Vlahiei şi vremurile sale". Se pare că atunci, în 1920, descoperitorul mormântului Prinţului Negru, arheologul Virgil Drăghiceanu, a ascuns o parte din adevăr. Mormântul nr. 10 fusese găsit, de fapt, sub o boltă de zid ce aparţinea unei biserici mai vechi. Zidurile ei se află sub Sfântul Nicolae Domnesc, şi au fost dezgropate tot de Virgil Drăghiceanu. Biserica era a voievodului Seneslau. Asta înseamnă că Prinţul Negru era îngropat acolo mult înainte ca Biserica Domnească să fi fost ridicată. Adevărul lui Negru Vodă ar fi putut ieşi mai uşor la lumină, dar, într-un mod straniu, mormântul a stat sigilat 50 de ani după descoperirea lui. Concluzia: Prinţul Negru nu e niciunul dintre primii voievozi Basarabi. Dar cine să fie? Nu numai crucea templieră de pe lespedea mormântului său este tulburătoare, ci şi inelele găsite pe falangele degetelor. Şi, mai ales inelul cel mare, care este identic ca inscripţie şi ca formă cu cel de la Muzeul Luvru din Paris, al Prinţului Negru al Angliei, Eduard, mare cruciat şi cavaler pios. Poate de aceea, pe amândouă inelele, şi pe cel englez, şi pe cel valah, e gravat un citat în limba latină, din Evanghelie. Iar pe inelul de la Argeş se află, în plus, o camee, o piatră roşie pe care era sculptat un cap de femeie, ce aminteşte de Sfânta Fecioară.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
