Un muzeu cu miză, de nivel internațional
De îndată ce depășești Piața Charles de Gaulle, pe bulevardul Primăverii, înșiruirea vilelor și blocurilor scunde e întreruptă de o apariție neobișnuită. Muzeul de Artă este o siluetă luxoasă, ce pare suspendată peste un paralelipiped fragil de sticlă, cu muchii metalice, delicate și subțiri. Cu clădirea lui dibaci inserată în țesutul orașului și cu silueta surprinzătoare făcută astfel încât clădirea să pară mereu deschisă către exterior, arhitectura Muzeului Artei Recente este la nivelul marilor muzee de artă contemporană din Europa. Parterul său de sticlă, de pildă, amintește de Centrul Pompidou din Paris. Și nu doar arhitectura, ci și artiștii români expuși la Muzeul de Artă Recentă, sunt, spre cinstea lor, de primă mărime națională și europeană. De altfel, acest muzeu este primul din România cu miză și program clar: o perspectivă elitistă asupra artei românești a ultimelor decenii. Iar artiștii de aici sunt dintre cei mai mari pe care România i-a dat vreodată. Îi descoperi imediat, încă de la primele două etaje ale Muzeului, acolo unde e expoziția permanentă, cu multe picturi, dar și sculpturi, colaje, instalații sau proiecte foto-video. Ceea ce te surprinde este diversitatea stilistică. Muzeul a strâns plasticieni care în România ultimelor decenii au fost într-o permanentă poftă de invenție. Lucrările sunt dispuse după o ordine tematică. Primul etaj, mai eterogen și tehnic, stă sub cupola existenței cotidiene: politicul, marginalizarea socială, consumerismul, divertismentul, angoasele sau iubirea - aproape nimic n-a scăpat artiștilor noștri. Și totul e deschis de o cavalcadă de imagini emblematice: colajele lui Ion Bârlădeanu ("prințul colajului", cum l-am numit în interviul publicat în "Formula AS") e reprezentarea omului zdrobit de viață, care și-a găsit în artă salvarea. Chiar în anii în care ajunsese mult dincolo de limita de jos a vieții fiind, pur și simplu, un om al străzii, Ion Bârlădeanu a reușit, fără nicio instruire, să recreeze tehnica avangardistă a colajului. Iar la Muzeu veți găsi cele mai bune colaje ale lui: un univers în care lumea de zi cu zi, cu derizoriul sau frumusețile ei, este fragmentată și recompusă cu foarfeca neiertătoare a ironiei. Alături de Ion Bârlădeanu, apare încă o imagine "soră", făurită de valorosul pictor optzecist Teodor Graur. Este o față de masă, care își poartă cu demnitate urmele paharelor de vin, ca pe niște stigmate ale boemei. Aceleași teme cu rezonanță socială sunt atacate și în sălile următoare: de la pictura de șevalet (Porcii noștri, de Ioana Bătrânu) la relieful policrom al lui Dumitru Gorzo - Al treilea sex, și până la sculptura Scula lui Brâncuși, a lui Marian Zidaru.
La etajul 2, atmosfera se schimbă cu totul. Aici domină sacrul și metafizica. Grupul "Prolog", Horia Bernea, Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu sau Paul Neagu cu imagini esențializate până la simbol. Florile de măr ale grupului Prolog, Hipersemnul lui Sorin Dumitrescu, Logos-ul lui Paul Gherasim, Clopotele lui Mihai Sîrbulescu, ori Prapurii lui Horia Bernea, Cupola lui Marin Gherasim sau Punțile medievale, ale lui Paul Neagu, sunt tot atâtea exemple bune. Muzeul are pe casa scării prevăzute și niște "ferestre", ce permit contemplarea unor opere. Așa este Piramida marelui sculptor Mircea Roman. Aplecată spectaculos și straniu, ea poate fi admirată și din spate și din față, de pe scări.
După ce ai terminat de văzut artiștii expuși permanent la Muzeu, poți merge la subsol și la etajul al treilea. Aici sunt expozițiile temporare. Până pe 28 noiembrie 2018, muzeul găzduiește expoziția Rai din Iad. Arta între credință și Blasfemie. Sunt ultimii 30 de ani ilustrând sacrul, în operele acelorași nume mari de artiști români, aflate în portofoliul Muzeului. La etajul 3, vei găsi și o bibliotecă de artă bogată, cu un micuț și cochet amfiteatru cu perne, în apropiere. Aici, lumina pătrunde printr-un perete glisant de sticlă, ce face lumea și mai îndepărtată. De pe terasa Muzeului, panorama orașului se înșiruie în zare. O pictură nesfârșită, și ea - un ultim exponat din colecția Muzeului de Artă Recentă.
Cei șapte samurai "de Rușchița"
- Tabăra de Sculptură Monumentală de la Ploiești, "România 100" -
"Nu există patriotism fără patrimoniu"
Auzisem de ceva vreme de tabăra de sculptură în marmură albă de Rușchița, din luna octombrie 2018, organizată în Parcul de Vest al Ploieștiului. Când am ajuns acolo, tabăra era încă în plină desfășurare, așa că am putut să mă bucur de spectacolul sculptorilor trudind dezlănțuit cu flexuri și dălți, după niște planuri și idei doar de ei știute. Maxim Dumitraș, Eugen Petri, Dan Daniel, basarabeanul Ion Zderciuc, Petre V. Mogoșanu, Alfred Dumitriu și profesorul de la Universitatea de Arte din București, Bogdan Hojbotă - erau cei șapte samurai ai marmurei de Rușchița. Plini de praf alb, mi-au vorbit toți, insprirați și bucuroși de statuile lor, ca niște părinți despre copiii lor. Un parc tânăr și golaș al orașului, ce va dobândi astfel identitate și frumusețe, prin sculpturile reunite într-o simfonie în marmură albă.
Am vrut să aflu și cum s-a pornit acest fenomen cultural, așa că am stat de vorbă cu Alice Niculea, comisarul taberei și director adjunct la Muzeul de Artă din Ploiești, și cu Florin Manole, unul dintre inițiatorii cei mai inimoși. Tabăra de sculptură România 100, numită așa după anul Centenarului, a fost ideea lui
Eugen Petri, unul dintre marii organizatori de tabere din România. La ideea lui a aderat Florin Manole și Asociația Culturală 24 PH Arte. "Mie mi-a plăcut ideea lui Eugen Petri, așa că m-am gândit cum să o facem. Noi eram doar un cenaclu, nu aveam cum să ne ocupăm de așa ceva, și atunci am făcut o organizație. După care ne-am dus la primărie cu jalba-n băț. Am depus un proiect, și l-am tot scris și rescris. Dar lucrurile trenau și atunci, la un moment dat, ni s-a aprins în cap o idee și am descoperit o deviză; cu ea cred că i-am provocat: «Nu există patriotism fără patrimoniu». Și am tot vorbit cu d-l viceprimar Cristian Ganea, până s-au legat lucrurile. Fără el, nu se făcea nimic".
- Cum se leagă lucrările celor șapte sculptori, de Centenar?
- Fiecare lucrare, oricât de abstractă și esențializată ar fi, are ceva care duce la ideea de unire - spune Alice Neculea. Dacă ai să te uiți la fiecare, într-un fel sau altul, există o intersecție, un nod. Basarabeanul Ion Zderciuc, de exemplu, chiar a sculptat un nod. Și asta duce la ideea de național și de unire. Maxim Dumitraș a adus cu el, în marmură, o casă din Ardeal. Alte sculpturi au câte trei elemente. Adică ideea de trinitate a Țărilor Române. Dacă vorbim de unire, să vă mai spun că la Ploiești, toată lumea a pus umărul la tabăra aceasta. De la Primărie și Casa de Cultură, până la Teatru și Filarmonică. Iar Asociația 24 PH Arte va face și un film despre această tabără eveniment. Un film de Cătălin Apostol, colegul dvs. de la Formula AS.
MAXIM DUMITRAȘ
"Parcul acesta va fi printre cele mai frumoase din lume"
- Lucrarea ta, Maxim Dumitraș, atrage de la început. Marmura ta e albastră...
- Plec de la ideea caselor din Ardeal care sunt vopsite cu un albastru special, de Transilvania, un albastru "mnieriu" cum se numește acolo, un albastru ultramarin. De câțiva ani încoace, eu intervin pe sculpturi cu această culoare. De altfel, toată sculptura egipteană și grecească a fost pictată. Folosesc un fixativ special de culoare. Nu mă interesează să rămână 100 de ani, vreau să intervină timpul care patinează și schimbă tonalitățile de albastru.
- Ideea de a colora marmura, pare, totuși, cam îndrăzneață, azi...
- E îndrăzneață, da. Lumea nu e obișnuită cu culoarea asta. Țin minte că în Grecia am făcut o lucrare în marmură de Thassos și am vrut s-o colorez, și ăia nu au acceptat. A trebuit să merg la juriu și să le explic că nu pot să mă despart de albastrul ăsta. Îl port ca pe un brand. Am găsit un litru de colorant special, de acum o sută de ani. Provenea din Germania. În Transilvania se punea un dop de sticlă într-o găleată de var și țăranul își picta casa și o colora în culoarea asta. Erau specifice casele cu acest albastru. Și acuma mai sunt. Se preia acest albastru ca o marcă. Sunt în relație cu natura și cu Dumnezeu.
- Cum ți se pare Parcul acesta în care încep să răsară statui?
- Niciodată n-am văzut un parc atât de frumos, atât de generos pentru un muzeu de sculptură contemporană în aer liber. Trebuie doar populat, în fiecare an, cu 7-10 statui. Ar fi ideal dacă oficialitățile din Ploiești ar impune acest proiect pe un termen de 15 ani. Numai să fie invitați sculptori de nume internațional și național. Astfel, Parcul de Vest al Ploieștiului va fi unul dintre cele mai frumoase muzee în aer liber din lume.
ION ZDERCIUC, Basarabia
"Eu m-am născut la Ungheni, acolo pe unde Eminescu și Creangă umblau la vânat prin păduri"
- Cum ar începe povestea dvs. și a sculpturii de aici, d-le Ion Zderciuc?
- Eu vin din Chișinău. Azi a fost o zi de muncă grea și cu vijelie mare, în tabăra de la Ploiești. Ce să vă povestesc? Eu de la început am lucrat singur la sculptura mea, fără un cioplitor. Nu puteam să cer ajutor, pentru că nici eu încă nu știam ce voi face. Și am tăiat marmura așa cum mi-a convenit.
- Este o lucrare tare frumoasă. Cum v-ați gândit să o numiți?
- Am numit-o "Nodul gordian". Am lucrat-o singur, în trei săptămâni.
- De ce v-ați gândit să-i spuneți așa?
- Pentru că eu vreau, cu prilejul Centenarului să exprim în marmură faptul că între Basarabia și România de azi există o problemă. Un nod gordian. Și că la fel ca Alexandru Macedon, noi va trebui să tăiem acest nod gordian, ca să se întâmple unirea Basarabiei cu țara mamă.
- Frumos spus și frumos cioplit!... Dar nodul dvs. gordian este tăiat sau nu?
- Nu e tăiat! E nodul făcut. Și sperăm că vom rezolva cât de repede problema asta. Căci Unirea ne va face mai puternici și mai avuți. Dar vreau să vă mai spun că eu sculptez la noduri de vreo 20 de ani. Și nu-s doar noduri gordiene. Căci noduri întâlnim la orice pas. O strângere de mână, de pildă, este deja e un nod.
- V-ați acomodat în România?
- Relațiile s-au deschis din anii '90 și pe parcurs s-au mai îmbunătățit. Acum mă simt bine aici. Eu m-am născut la Ungheni, pe malul Prutului, aproape de Iași. Pe acolo pe unde Eminescu și Creangă umblau la vânat prin păduri.
DAN DANIEL
"România e cosmică. Naște stele"
- Sunteți prâslea echipei de sculptori, Dan Daniel, venit din Ardeal. Și totuși, un artist matur...
- Să vedeți ce mi s-a întâmplat. Eu am trăit mereu în Beiuș. La un moment dat, am plecat la muncă în Spania pe doi ani de zile. După care mi-am zis: n-aș putea eu mai bine să fac ceva studii în țară, decât să culeg măsline și portocale? Și am venit acasă și m-am dus la Timișoara să mă înscriu la Arte. Am avut așa, o pornire, de mic. Construiam tot soiul de lucruri din capul meu. M-am înscris la Arte, la Timișoara, și l-am cunoscut pe d-l profesor Dumitru Șerban, care mi-a fost coordonator nouă ani de zile, până la doctorat. Nu am făcut neapărat ucenicie pe lângă el, dar fiind mai sărăcuț, mă lua pe la el să lucrez, îmi dădea și un bănuț. Mi-a plăcut cumva, știindu-l pe el că e artist mare, mi-am zis că de la el am ce să învăț.
- Ai un nume pentru lucrarea ta de-aici, din parc?
- Mie îmi place mult să studiez cosmosul și mi-am propus să încerc să-l sculptez. M-am legat de o nebuloasă. Nebuloasa este rezultatul exploziei unei supernove, care la rândul ei dă naștere unor stele. M-am gândit la nebuloasa aceea ca la o mamă hrănitoare. Ca la o Românie care naște încontinuu stele noi. Brâncuși este una dintre ele. Și pe lângă el, sunt atâtea valori pe care le-a dat România. Căci valorile românești se nasc mereu, sunt infinite. România evolează. Așa și piatra mea. Ea crește, se transformă, liniile ei intră și ies, nu se termină niciunde. Sigur, sunt probleme în România, dar sunt probleme peste tot. Poate la noi mai multe, dar asta nu înseamnă că, gata, o să se termine aici. Și România e cosmică, naște încontinuu stele.