- Chris, aş vrea mai întâi să ne povesteşti despre "Copilul lui Noe", spectacolul prezentat de tine în cadrul Festivalului Naţional de Teatru.
- "Copilul lui Noe" este o nouă filă în cariera mea. Fără să contest ce am făcut până acum, am intrat în altă etapă, în altă exprimare. Mai simplificată, mai esenţializată, fără nevoia de a mai demonstra cuiva ceva. Poate se numeşte maturizare, aşezare, încredere, sens, habar n-am. Dar e cu multă bucurie şi lumină.
- Ai montat mai multe spectacole având ca sursă de inspiraţie textele lui Eric-Emmanuel Schmitt. Ce te atrage la cărţile acestui scriitor?
- Tematica. Şi faptul că nu îmi dă bătăi prea mari de cap atunci când le dramatizez pentru scenă.
- În scrierile lui se vorbeşte mult despre credinţă, el însuşi fiind un om religios. Ce reprezintă credinţa pentru tine?
- Una dintre valorile fără de care nu aş putea să trăiesc. Credinţa îmi dă sensul metafizic al trecerii mele pe aici.
- În spectacolul tău "Oscar şi tanti Roz", personaj principal este un băieţel bolnav de cancer, care îi trimite scrisori lui Dumnezeu. De curând, din nefericire, şi tu ai fost diagnosticată cu această maladie. Te simţi un pic precum Oscar? Simţi nevoia să îi scrii lui Dumnezeu?
- Pentru mine cancerul a fost un dar. Mi-a reamintit ceea ce este esenţial. Nu m-am întrebat nicio secundă "De ce eu?", pentru că am credinţa că nimic nu e degeaba. Când s-a confirmat diagnosticul, i-am zis doar atât lui Dumnezeu: "Tu m-ai bagat în povestea asta, Tu să mă scoţi". Şi am mers de mână neîncetat.
- Eşti un om extrem de puternic şi de senin. De unde îţi tragi puterea? Care este izvorul tău de energie şi de seninătate?
- Puterea şi seninătatea se exersează. Dacă îţi doreşti să fii aşa, la un moment dat, devii. Răutatea este o expresie a frustrărilor noastre, a slăbiciunii noastre. Să fii rău e simplu şi comod. Totul pleacă de la cum vrei să treci prin viaţa asta şi care e lupta existenţială pe care o duci. În groapă nu iei nimic cu tine, nici măcar ce-ai obţinut prin răutate.
- Ce hotărâri ai luat când ai aflat de boala ta?
- Am acţionat. Nu m-a surprins. Mă aşteptam. Cancerul e mai "popular" decât gripa. Şi nu m-am panicat, pentru că tot ce vine, vine de la Dumnezeu. Eu aşa cred şi aşa mă raportez la viaţă.
- Socoteşti această întâmplare ca pe o pedeapsă?
- Pentru mine a fost un dar, nu o pedeapsă. A fost frâna de mână pentru a putea să trec prin viaţa asta cu sens. Trăim mult în trecut şi în viitor. Cancerul meu mi-a reamintit să trăiesc în prezent. Veşnicia e acum.
- Ştiu că ai o relaţie specială cu părintele Valerian de la Mânăstirea Pătrunsa, fostul actor Dragoş Pâslaru, care a ales calea monahală. Anul trecut în "Formula AS", s-a publicat un mare interviu cu el, pentru care redactorii noştri au urcat până în vârful muntelui Buila, ca să-l găsească. E un om special?
- Eu am încredere totală în tot ceea ce mă ajută să văd şi să înţeleg şi în felul său de a mă determina să îmi răspund la dileme. Fără dânsul aş fi năucă. Ne ajută să ne menţinem în adevăr, în curăţenie, în ceea ce e real.
- Ce ţi-a spus părintele când a auzit de boala ta?
- Mi-a confirmat ceea ce ştiam. Că Dumnezeu îţi dă ce îţi trebuie. Şi niciodată nu îţi dă mai mult decât poţi duce. Să nu deznădăjduiesc.
"Nu ştiu cum ar fi fost toate astea fără Dumnezeu"
- Ai scris şi o carte despre experinţa ta legată de boală. De ce ai simţit nevoia să scrii?
- Am vrut să îi inspire pe oamenii care trec prin aceleaşi încercări. Aş fi ipocrită să spun despre cancer că e uşor de traversat. Este iad. Dar durerea, suferinţa pot ajunge într-un plan secundar, dacă vrei să vezi mai departe de ele. Cancerul e o încercare cruntă, reală, în care moartea nu mai e doar un concept, este ceva concret, cu care mergi de mână, şi tocmai pentru că este aşa, încercarea asta capătă sens şi valoare. E o experienţă totală, trăită din plin pe toate planurile: fizic, emoţional, psihic. Nu ştiu cum ar fi fost toate astea fără Dumnezeu. Cu El am trecut mai uşor peste toate.
- Ai publicat chiar şi un album foto cu tine în perioada tratamentului. De unde ţi-a venit această idee?
- "Care dintre noi" este un album foto-text, pornit de la ideea Cătălinei Flămînzeanu, prietena mea, fotograf. Am vrut să împărtăşesc şi altora cum poţi vedea partea plină a paharului, chiar şi atunci când paharul e gol. Albumul a apărut la Editura Trei. Se găseşte în librării şi va fi lansat şi la Târgul de Carte "Gaudeamus".
- Ce sfaturi ai pentru femeile care au de făcut faţă unei boli grele?
- La un moment dat, toţi murim. E important cum. Să se gândească la asta. Să ierte! Pentru mine a fost perioadă în care am simţit cel mai mult iubirea oamenilor, rugăciunile lor, gândurile pozitive. Ne definim prin ceea ce facem. Am un soţ care mi-a arătat cât mă iubeşte, a trecut cu mine prin toate încercările necondiţionat. N-au fost mulţi cei care au ştiut: mama, copiii, familia apropiată, prietenii, colegii cu care am lucrat în perioada tratamentului. Am spus tuturor când am terminat tratamentul, pentru a se înţelege de ce am dispărut aproape un an. Pentru mine a fost mai bine să trec prin asta ca un om sănătos, să fiu activă, să nu mă lamentez, să nu aştept milă. Puterea mi-a venit şi din atitudinea celor care mi-au fost în preajmă. Mi-au dat ce aveam nevoie: normalitate.
- Care sunt armele tale în lupta cu boala?
- Răbdarea şi credinţa.
- La ce lucrezi acum şi ce mai pregăteşti?
- Reiau proiectul Griviţa 53 sau G 53 - primul teatru construit împreună cu publicul. Am dat start campaniei "Vindem cărămizi pentru teatru". O cărămidă = 53 euro şi o poţi cumpăra de pe site-ul www.grivita53.ro La anul, în vară, vrem să îi dăm drumul într-o fază intermediară. Cu cât vom strânge mai multe cărămizi, cu atât faza intermediară va fi mai aproape de proiectul final. Nu ne grăbim. Pentru că nu construim doar o clădire, construim un spirit, o comunitate. Fiecare cărămidă înseamnă că vrei să intri în această echipă şi să susţii această poveste. Verbul care defineşte această poveste este "a construi". Dacă tot ai decis să nu pleci din ţara asta, lasă ceva în urma ta. G53. Şi spune-le şi prietenilor.
- Unde poate vedea publicul spectacolele tale?
- La Teatrul Metropolis ("Copilul lui Noe", "Ibrahim şi florile din Coran"), la Teatrul Bulandra ("Oscar şi tanti Roz", "Mecanica inimii"), "Maitreyi" se joacă la Teatrul Tineretului, "Dybuk", la Teatrul Evreiesc, "Cea mai frumoasă floare din lume" la Teatrul Excelsior, iar la Godot Café Teatru puteţi vedea "Dragostea durează trei ani", "Ce ne spunem când nu ne vorbim", "Te iubesc! Te iubesc?", "3 de A sau A.A.A". Să vedem unde vom juca textul lui Pascal Bruckner, scris special pentru Griviţa 53, cu Maia Morgenstern, Rodica Mandache şi cu mine ca actriţă debutantă. Cum G 53 încă nu are sediu, jucăm "cu cortul". Deocamdată, se va juca pe 22 noiembrie la Teatrul Metropolis, Sala Gloria. După aceea, încă nu ştiu. Dar veniţi pe 22 noiembrie, să mă vedeţi de data asta în faţa spectatorilor, nu în spatele scenei. A fost ideea doamnei Maia Morgenstern, susţinută de doamna Rodica Mandache. Sper să nu le dezamăgesc. Iniţial, am zis că încerc o dată la repetiţii şi, dacă sunt un dezastru, renunţ. Adevărul e că nu ştiu cum sunt ca actriţă. O să îmi spuneţi voi, după ce mă vedeţi. Mă joc, nu mă iau în serios, parcă nici nu e adevărat, e multă bucurie.
Foto: CĂTĂLINA FLĂMÎNZEANU