Octombrie la Bărbătești

Toamna este din nou la ea acasă.

Dintre iubitorii acestui anotimp, majoritatea lor vorbesc despre amintiri din copilărie. Cum era toamna copilăriei. Toamna de altădată. Ori­care ar fi povestitorul, el va spune că odinioară era o toamnă mult mai frumoasă și mai veselă de­cât toamnele de acum. Așa spun și eu. Când văd uli­­țele tăcute ale satului, pustietatea câmpului, nu­cii izolați între viile cu struguri stafidiți și mulțimea caselor părăsite, mă apucă o tristețe care doare. Un­de este viața agitată a lunii octombrie, când să­tenii veneau încărcați de pe luncă, în căruțe, iar ani­ma­lele și păsările foșgăiau în curțile pline cu gră­mezi de porumb, struguri și dovleci? Atunci era și timpul clăcilor, când tinerii și copiii mai mărișori își petreceau serile la câte un vecin mai avut, unde de­pă­nușau știuleți, beau țuică fiartă și must dulce de stru­guri negri. Cei mai curajoși dintre flăcăi, care știau că-și vor întâlni drăguțele la clacă, "la nea Lon­gică", adică acasă la noi, făceau întâi dru­mul la via lui Oprișescu din Dealul Măiegii, acolo unde găseau struguri altoiți, plini de miresme și dulci ca busuioaca. Cei mai curajoși mergeau mai departe, pe Dosul Ierului sau în Piscul Danciului, unde erau în stare să găsească moșmoane acrișoare. Puțini gustaseră așa ceva, moșmoanele fiind fructe rare, de deal, care se culeg înainte de Crăciun, cresc în zo­ne însorite și sunt de mărimea prunelor. Pomul lor seamănă cu smochinul, are tăria cornului și se as­cunde între vițele sălbatice. Cel puțin în zonele de deal ale Gorjului, moșmonul este arbustul nobil al copiilor, care îl culeg și păstrează fructele în fân, peste iarnă. Apariția flăcăilor cu struguri și moș­moane înveselea atmosfera clăcii. Ceaunul cu tărie se lăsa din nou la fiert, fetele se puneau pe cântat, grămezile de porumb se micșorau, miezul nopții lua în stăpânire petrecerea. Erau de față băieții cei mai îndrăgiți din cătun: Spirache al lui Gâșcă, Ilie al lui Telerez, Dorin al lui Piauca, Costică al lui Gru­ia, Geni Catistul și câți alții. Pot spune că o ast­fel de întâlnire devenea evenimentul toamnei.

Oul plutitor

Sunt destui povestitori care ar putea adăuga amintiri despre toamna de altădată. I-am căutat, pe seară, prin Bărbătești, satul meu natal - tăcut, ca o po­veste sfârșită demult. Mi-au răspuns Tiberiu Mun­­­teanu, Ion Păducel și Ionică Munteanu. Ti­beriu, numit și Vasile, alături de soția sa, Gheor­ghița, se trage dintr-o familie de moșieri, mult pre­țuită în zilele de altădată, ca și în cele de acum. Au fost ani, în epoca postbelică, de care bărbăteștenii de peste 70 de ani își amintesc cu nostalgie. În zile­le acelea nu mâncai pâine decât dacă te duceai la Țicleni, pes­te dealuri, peste păduri, peste vii și li­vezi. Ti­beriu era printre cei mai vrednici. "Asta mi-e sfânta cruce, dacă te mint", povestește. "Luam di­sagii pen­tru pâine și urcam Valea Morii spre Șe­sul Co­coa­nei. Mai întâi treceam Valea Co­șarului și Piscul lui Găscan, și ajungeam jos, la băile de la Țicleni, unde erau sondele și parcul. Când ajun­geam, eram uji până colea... Așa ne luam ra­ția. Tatăl meu, Vasilică, lucra la petrol și de aia bă­team atâta drum... Petrolul era sub tutela ru­șilor. Cum ne ve­deau în­ghe­țați, femeile de acolo ne băgau în ca­să, să ne încălzim... Apoi ne mai dă­deau câte două-trei pâini negre, două-trei albe, pe sub mână, să ne ajungă o săptă­mâ­nă. Ne plăcea toamna, aveam vite, oi și capre. Acum, animalele sunt pe cale de dis­pa­riție. Mai au țiganii câteva, ei care de demult nu aveau picior de animal".
Toamna, la culesul viei, era și mai mul­tă bătaie de cap. Se culegea prin ro­tație, azi la mine, mâine la tine. La fel și la cocenii de porumb. Aduceau nu­iele din zăvoi și tre­ceau la lucru. Fiecare ve­cin își ajuta prie­te­nii. Fiecare copil punea mâna. În câteva zile, se umpleau ulițele de miros, se che­mau vecinii de la unul la altul. Bucu­ria co­piilor era mare, mai ales dacă strugurii erau bru­mați și aerul geros. Cel mai cuminte dintre bă­ieți aducea oul de... con­trol. Dacă ră­mâ­nea să plu­teas­că, în găleata pli­nă, era semn că vinul are des­­tul zahăr. Dacă se scu­fun­da, erai nevoit să ada­ugi câ­te­va măsuri.

Rândunelele fără cuib

Ionică Munteanu, zis Oa­că, mi-a fost coleg de li­ceu. Aducerile aminte îl co­­pleșesc și pe el. Vor­bește calm, cu durere, cu o tristețe copilă­reas­că. "Toamna era adevă­rată nu­mai pe vremuri. Nu erau căldurile de azi, ploua des, se putea se­măna. Acum, n-a mai plouat de două luni. Prea multă căldură. Ne­vas­ta mea, Titi, spu­ne că po­vestesc des­pre una și aceeași toamnă. Dar nu e ade­vărat. Po­vestesc at­­mosfera generală a acestui anotimp. Iată, sunt 26 de grade, în plin octombrie. Așa ceva nu exista al­tă­dată. Bă­trânii au dispărut, cei în vârs­tă nu mai au farmecul celor de odi­ni­oară. Stau pe prag, gân­dindu-se la copiii ple­cați în lume. Nu râde nimeni în casa lor. Se mai fac ceva clăci, dar nu mai e plă­cerea de al­tă­dată. Co­piii nu mai au co­­pi­lărie. Toa­tă ziua stau cu mâi­nile pe butoane, altceva nu mai știu. Cam atât în­seam­nă activitatea lor fizică. Mâine, poi­mâine, toți o să vadă ani­malele doar la televizor și în grădinile zoologice. Și rân­dunelele dispar, nu mai au unde să-și facă cuib. Rostul lor e legat de oa­meni. Și fă­ră o pasăre care să-ți ciri­pească în ogra­­dă, mai bine mori. Eh, toamnele noastre de altă­dată...".

Apa din copita boului

Ion Păducel mi-a fost vecin și coleg de copi­lărie. Vorbind des­pre toamnă, o arată cu de­getul pe aia din curtea lui. "Cli­ma s-a schimbat", spune Pă­du­cel, "pământul nu mai rodește, anotim­pu­rile au dispărut. Ploile s-au rărit, apa este tot mai greu de găsit pe dealuri. Dacă în co­pilăria noastră găseai un știubei în Dosul Ierului, la via lui Gruia și a lui Po­pa, ori te du­ceai la un iz­vor de la Câr­­lig, să-ți spargi din­ții în apă rece, acum iz­voa­rele sunt uscate, nu mai găsești o lingură de apă. Nici mă­car în copita boului, de unde beam noi la mie­zul zilei. Sin­gura fântână care mai are apă este fân­tâna din Rușchi. Da­că nu știi unde sunt puți­nele izvoare, nu ai nicio șansă să găsești apă. Sun­tem în a treia lună de secetă, crapă pă­mân­tul de ars. Nu mai poți cul­tiva ni­mic pe deal. Pe pla­tou­rile unde găseai stru­guri și pomi, azi e pădure. La Pă­rul din Puș­­cașu, sub Pis­cul Dan­­ciului a alune­cat pă­mântul, a dis­părut pla­­toul. A­cum nu mai e nimic, nu mai poți pă­trunde nici cu sufletul pe aco­lo. Pe pa­jiștea de la Prunii lui Te­le­rez, ne întâlneam cu fe­tele. Ne­chezam toți ca mân­jii. Șchiau al lui Gâș­că își cons­truise un foișor între fagi, de unde pândea ce se în­tâmplă. Toate au rămas amin­tiri..."
Toamna în Băr­bă­tești a fost toamna co­pilăriei mele. Trei sfer­­turi dintre consă­tenii de altădată nu mai trăiesc. Odată cu moar­tea lor au murit și toam­ne­le cele adevărate. Au venit oameni noi și o toamnă nouă. În care trăim destul de trist cu toții, și nos­tal­gicii, și țăranii reci, de azi, fără copii și puși pe că­pătuială. Am încercat să merg și prin alte co­mune, să aflu dacă tristețea găsită pe malul Gilor­tu­lui a cu­prins tot județul. Mi-a ieșit în cale Olim­pia, o fostă co­legă de școală. Po­vestește cu nostal­gie: "Pe vremuri, cu 50 de ani în urmă, toam­­na era bo­gată. Era Ceau­șescu la pu­tere, dar fiecare țăran co­lectivist o ducea mulțu­mi­tor. Acum tot locul e pâr­loagă. Satul a îm­bă­trânit, găsești bă­trâni fără tineri, multe ca­se sunt goa­le, din care au plecat gos­po­darii. Când­va, pe mar­ginea Gi­lor­tu­lui, era ză­voi: arini și săl­cii ple­toase. Astăzi, to­tul e săl­batic. Durere mare în albia râului: au in­trat cu ex­ca­­vatoarele, au făcut gropi, ți-e frică să te duci să faci o baie. Nu mai sunt ani­male... A­veam pe tim­puri cireada satului. Acum nu mai are ni­meni vaci, nici capre, nici oi... Câte un porc, ici-colo... Au tăiat pru­nii, nucii, au scos viile. În Câm­pul Mare erau meri, cireși, peri... Au tăiat tot... Astăzi cresc mă­răcini. De ce? De frică! Ca să nu vie vreo lege ne­bună care să le confiște livezile. Oa­­menii nu mai au încredere în nimic. Aud că prin alte părți, ță­ra­nii o duc bine. Aici, la noi, zici că a dat cu blestem. Totul e sărac și dărăpănat. Oa­me­nii au plecat în stră­inătate... Și-au pus mâna-n fund și nici că se mai întorc. Iau exemplul meu: ve­cina din stânga, Frân­culescu... bătrânii au mu­rit, co­piii sunt în Ita­lia. Alții, din casele următoare, au murit. Copiii lor sunt plecați în America. Curțile sunt îmbu­ruienate, pomii neîngrijiți, iarba neco­si­tă, plină de șerpi. Dar eu îmi țin rostul. Fac pe dos decât ei: în­gri­jesc corcodușii, prunii și ci­re­șii, ar și pământul în fiecare an, numai ca să nu se sălbăticească. Îmi râde inima de atâtea roade. Vând toate produsele, minus strugurii, că fac vin. Se poate trăi, dacă vrei. Eu cred că e și multă lene în zilele noastre. Să stai la poartă și să te plângi...".